De nouă ani îmi tot propun să nu ratez sărbătoarea de transhumance, care are loc, în funcţie de sat, pe la începutul lunii octombrie. Mi-e teamă că la ce temperaturi au fost în ultimii ani în curând o să dispară complet. De fapt, ce zic eu că o să dispară! Din contră, nu o să dispară deloc, doar că o să fim noi, oamenii, ăia care or să coboare în turmă din creierul Alpilor la sfârşitul toamnei, când temperaturile continentale vor coborî uşor sub 30-40 de grade. Dar să nu anticipăm, încă vorbim despre vaci, motiv pentru care am folosit mai sus denumirea în franceză, deşi nici cea germană nu e departe, transhumanz. Diferenţa faţă de transhumanţa noastră, a românilor, este că dacă ar fi avut şi ei Mioriţa s-ar fi chemat, probabil, Vioriţa şi ar fi fost despre un ţăran elveţian un pic mai puţin blazat decît zen-contemplativul nostru oier moldovan şi ortoman. Aproape exclus ca zen-ii de pe-aici să fie ciobani pentru că au obiceiul să fumeze chestii de-alea care te cam mioritizează, cu previzibilul deznodământ al rămânerii fără oi şi miei. Anul ăsta uitasem de serbare, dar ne-am nimerit într-un hotel de munte vineri seara şi-am aflat că vacile aveau să defileze cu ghirlande de flori împletite între coarne a doua zi de dimineaţă, la 11:00, atât la Lenk cât şi la Gstaad. La Lenk trebuia să mergem cu maşina vreo jumătate de oră, Gstaad-ul îl vedeam de la balcon, 5 km de mers, aşa că decizia a fost simplă. Plus că Gstaad e mai de fiţe, rar ai şansa să vezi vaci defilând prin faţa buticurilor Vuitton, Prada şi Hermes. Ţărani vezi des, peste tot, dar vaci nu. Aşa că pe la 10 ne-am pornit. Iniţial am luat-o spre vale, căci vedeam drumul spre Gstaad, dar ne-a momit un indicator care promitea o scurtătură. Drumul urca un pic, dar suntem antrenaţi. Am pornit la deal. De fapt, din ce în ce mai la deal. După vreun sfert de oră ne-am oprit să ne tragem sufletul şi să ne orientăm. Un indicator din zare ne-a lămurit că mergeam în direcţia greşită. Ne-am întors, am găsit alt indicator, şi după încă vreo zece minute de marş am ajuns pe aceeaşi stradă de pe care pornisem, la 50 de metri de hotel. Am ajuns până la urmă în Gstaad, evident, doar că transhumanţa n-a vrut să ne aştepte. Vacile înflorate şi ciobanii ferchezuiţi în costume populare erau de mult pe la fermele lor. Am auzit doar talăngile, de la distanţă. Pe strada centrală mai erau doar doamne elegante care semănau parcă toate cu madam Macron, domni în vârstă însoţiţi de prietenele lor din est care semănau parcă toate cu Loredana G, câteva chinezoaice care pozau ce mai rămăsese, un grup mic de indieni zgribuliţi de cele 7 grade celsius şi vreo doi copii elveţieni în pantaloni scurţi şi tricouri. Poate din descriere pare o atmosferă animată, dar nu era. Este extrasezon, ski-ul nu a început încă, hotelurile sunt mai mult goale, multe buticuri închise. Şi ploua, chestie care se pare că era doar pe gustul meu. Şi mai e ceva. Locul ăsta, în octombrie, parcă nu are suflet – şi va trebui să aştepte decembrie pentru a arăta ca un loc care şi-a vândut sufletul. Pe mulţi bani. Toate chalet-urile alea din jur care zac goale, în aşteptarea clienţilor airbnb sau a proprietarilor bogaţi ai lumii ăsteia, îţi lasă un gust amar şi, în ciuda eforturilor de a te convinge de contrariul, îţi spun că nu mai există o comunitate locală autentic rurală. Chalet se numea căsuţa din lemn, de sus din munte, în care ţăranii Alpilor făceau brânza. Astăzi denumeşte viluţa ultramodernă, cu aer retro-chic, a oamenilor cu bani. Fermierii din Gstaad probabil că ştiu că vacile lor pasc pe păşuni care costă sute de milioane de franci. Copiii satelor de munte nu îşi vor permite niciodată o casă la ei în sat decât după o carieră de succes ca bancheri la Zurich. Ce rămâne în loc? Câţiva bătrâni, multe agenţii imobiliare, restaurante în care servesc toate naţiile globului şi turişti care se fâţâie pe strada principală, în căutarea unor butaforii în care doar vacile mai sunt alea de odinioară. Da, am ratat transhumanţa. Forever.