A stat toată ziua pe masă, făcându-i cu ochiul. A lăsat-o intenționat acolo, ca s-o vadă și să-și arate că e puternică și că se poate abține. Ar fi putut s-o deschidă într-o clipită, totuși a așteptat să se facă seară. A privit-o o vreme de aproape, rotindu-se ușor în jurul ei pentru a se bucura de felul în care luminile din casă se reflectă în ambalajul auriu. Apoi a  desfăcut-o ușor, cu maximă precauție. Lindt e marca ei preferată. În timp ce se străduia să netezească foița aceea delicată și strălucitoare de staniol bila perfectă de ciocolată i-a alunecat printre degete, s-a rostogolit până la marginea mesei și a dispărut undeva pe podea. Avea să o strivească neglijent sub talpă, câteva clipe mai târziu, în timp ce mergea să adauge încă o foiță celorlalte, închise într-o veche cutiuță roșie de tablă pe al cărei capac stă scris, în relief, Life is sweet.

Țara ciocolatei e locul perfect pentru un colecționar de foițe de staniol.

Un Mercedes A-Klasse parcat oarecum pe diagonală ocupă confortabil două locuri de parcare, deși ar putea să încapă lejer pe unul singur. O situație oarecum banală, chiar și în Elveția, dar nu într-o parcare cu plată. Are deja, la ștergător, chitanța-felicitare de la agenții de parcare din Bienne, de departe cei mai productivi funcționari guvernamentali de pe-aici. Probabil că o bună parte a bunăstării generale li se datorează direct. Nimeni n-a putut încă explica cum e posibil ca doi oameni care par să se miște destul de încet pot fi, în același timp, în toate parcările orașului… Mă-ntreb dacă proprietarul (sau proprietara) merțului a fost penalizat(ă) pentru că a ocupat două locuri, a depășit timpul pentru care a plătit sau amândouă. Observ, în timp ce mă urc în mașină să plec, că nu numai agenții de parcare au luat atitudine față de maniera neglijentă de folosire a spațiului public.  O punguță roșie atârnă sub ștergătorul din spate. O punguță din plastic biodegradabil, genul care se topește în contact cu apa, bine înnodată, purtând înăuntru probabil rahat de câine, căci pentru asta e făcută.

Să sperăm, de dragul dreptății, că îndemânaticul  șofer n-o s-o observe înainte de prima ploaie…

Să fi trăit experiența lucrului într-o echipă multietnică pe când eram mult mai tânăr aș fi știut acum măcar să înjur în peste 20 de limbi diferite, câte se vorbesc prin birou. Cum nu e cazul, nu numai că nu învăț nimic util în germană și nenumăratele ei dialecte elvețiene dar nici măcar cuvintele picante nu s-au atins de mine, cele care se învață de obicei primele în mai toate limbile și care dau atâta culoare discuțiilor imature din pauzele de cafea. Dar asta nu înseamnă că nu aud și nu recunosc în jurul meu când lumea înjură sau folosește cuvinte indecente. Pe câteva le recunosc atunci când le aud iar pe celelalte le ghicesc din ton, din context, din fluența cu care alunecă afară. Și sunt multe diferențe de la țară la țară sau de la limbă la limbă. Continue reading “Demisolul turnului Babel” →

Seara Treber Wurst din mijlocul lunii ianuarie începe să devină tradiție. De fapt, în satele lipite de malul lacului, între Bienne și Neuchâtel, sub coastele scunde ale munților Jura, e tradiție de mai bine de o sută de ani. E al treilea an consecutiv în care mergem în Twann, până acum mereu la aceiași producători de vin, o familie în care trei generații lucrează împreună via.

Acum mai bine de o sută de ani, când iernile erau ierni și frigul nu-i lăsa pe viticultori să iasă din case ca să-nceapă tăiatul la via din deal, cel mai bun loc de petrecut vremea era lângă cazanul cu țuică în care fierbea boasca rămasă din toamnă. În cramă era cald, aburii ăia de alcool te luau un pic de cap, vinul cel nou părea să fie bun iar agățate în grindă stăteau la uscat ghirlande de cârnați. Cineva s-a gândit să afume câțiva în aburii de țuică. Așa s-au născut treber wurst sau cârnații de tescovină, cum s-ar traduce pe la noi. Și cum așa o descoperire nu se putea ține secretă, inventatorul și-a invitat prietenii să guste minunea. Continue reading “Seara cârnaților de tescovină” →

Pe scenă apar și dispar permanent, din toate direcțiile, într-o  cinematică surpinzătoare care creează emoție, ecrane mari pe care sunt proiectate imagini de arhivă cu Maurice Béjart, celebrul dansator și coregraf care a creat Béjart Ballet la Lausanne. Secvențe din coregrafiile sale cele mai apreciate se întrepătrund cu mișcările trupei de balet care evoluează pe scenă, într-o permanentă alunecare între real și imaginar, proiecție și spectacol live, prezent și trecut. Imagini vechi de zeci de ani sunt refăcute perfect pe scenă sau integrate în dansul balerinelor. Maurice Béjart e din nou viu și parte din spectacolul teatrului său. Show-ul Dixit, ultima creație a celebrei trupe de balet din Lausanne e un omagiu adus creatorului său la zece ani după ce acesta s-a dus să danseze cu îngerii. Frânturi de interviuri ne dezvăluie personalitatea sa excepțională, creativitatea neîngrădită izvorâtă din cultura sa largă, pasiunea pentru dans și permanenta căutare de noi surse de inspirație în diversitatea culturală a lumii. Muzica spectacolului ne poartă prin locuri, timpuri și ritmuri complet diferite, un caleidoscop completat de teme de dans vechi și noi, de stiluri clasice sau moderne, inspirate din școala baletului tradițional sau din dansuri populare africane, indiene, japoneze. Continue reading “Dixit la Béjart Ballet Lausanne” →

Ceva-mi spunea încă de pe trotuar că-i un restaurant bun. Avea aerul ăla de autentic, deși era italienesc și ne găseam într-un oraș german. Poate mi-a plăcut atmosfera primitoare și caldă, bunul gust cu care era amenajat locul sau poate m-a convins bătrânul stafidit și încruntat, proțăpit într-un scaun la ieșirea dinspre bucătărie, care în decorul ăla părea patriarhul italian al familiei, atât de autentic fără să fi fost nevoit să scoată vreo vorbă, cu ochii roată la tot ce mișca în micul lui univers napoletan din suburbia Duesseldorf-ului. Era categoric un restaurant italienesc cu pretenții, deși aveau încă pizza în meniu, ceea ce mi s-a părut o dovadă suplimentară de autenticitate.

Meniul era limitat dar toate sunau suficient de promițător cât să ne facă alegerea grea. Așa că am întrebat-o pe frumoasa și tânăra chelneriță mulatră – prea zveltă și zâmbitoare ca să facă notă discordantă cu tabloul acela tradițional italian – ce ne recomandă din meniu, ce-i place ei să mănânce. Ne-a răspuns, zâmbind candid, că ea preferă pizza. V-am zis că se integra bine în peisaj, nu? Aproape că ținea loc de peisaj…

A trebuit să intervină, oarecum brutal, chef-ul italian de 150 de kile, venit precipitat în spatele ei ca să ne precizeze că mușchiul de vită cu legume la grătar e de departe cea mai bună alegere în restaurantul lor. Cu ochii la chelneriță și poate spre binele ei, am ales mușchiul.

 

În aeroportul din Zurich o țigancă cu doi copii mici aștepta să se îmbarce spre București. Femeia ii drăgălea în românește în timp ce puradeii ciripeau nestingheriți în cel mai curat dialect bernez al limbii germane. Două elvețience care stăteau între mine și ei au intrat în vorbă cu copiii și-au tot pălăvrăgit vreo cinci minute, până a trebuit să ne urcăm în autobuzul care ne ducea la avion. Categoric limba germană inhibă timiditatea tradițională a copiilor, căci puștii nu s-au ascuns între fustele maică-sii, ba din contră, păreau bucuroși de conversația cu elvețiencele, sentiment dealtfel reciproc. Cum nu am auzit niciunul dintre cele 10 cuvinte nemțesti pe care le-am învățat în mai bine de patru ani de cănd locuiesc în Elveția habar nu am despre ce-au discutat. Continue reading “Integrare” →

Un panou publicitar anunță deschiderea la Bienne a primului salon de “detatouage“, care în traducere românească, dacă ar exista cuvântul, ar trebui să fie deztatuare. A, chiar, stați un pic… încă un piiic ……. da, am verificat cu DEX-ul, nu există. În fine, n-o să pretind acum vreun merit pentru această invenție că mi-e că o să mă compare cineva cu Răducioiu, poate există alt cuvânt care să descrie fenomenul. Așa că revin la povestea mea din Bienne. Pe dosul panoului publicitar este un alt afiș care anunță deschiderea unui nou salon de tatuaj. La aceeași adresă. Admirația mea pentru excepționala eficiență operațională elvețiană nu cunoaște margini… Deja îmi imaginez salonul cu o linie de asamblare pe mijloc, similară celor din fabricile de mașini, în care tu stai în cur pe bandă și te miști încet, inexorabil, de la postul de lucru de deztatuare către postul (poate posturile, depinde de complexitate) în care ești retatuat (nici ăsta nu există în DEX, în seara asta sunt un mare creator), pentru a termina cu QC (quality control, dragăăă) și înțiplarea menită să protejeze noua capodoperă de aerul submontan al Bienne-ului. Continue reading “Tatuaje pe bandă” →

Eram oprit la semafor și l-am văzut de departe că vine, doar că nu reușeam să-mi dau seama ce-i. Apoi mi-am dat seama, dar n-am fost sigur că ce văd e real. Apoi s-a apropiat – mergea foarte încet – și am putut să văd detaliile. Un scuter Vespa roșu călărit de un Moș Crăciun corpolent, cu pletele albe ieșindu-i de sub casca de protecție peste care întinsese, până la maximul de elasticitate a fibrelor de elastan, un fes roșu. Moțul alb al fesului aducea cu codița unui iepuraș cu curul mare. Am zâmbit involuntar, mai ales că moșul purta în spate, pe scuter, un brad cât toate zilele învelit în plasă, ridicându-se semeț aproape doi metri deasupra moțului din vârful fesului. Trebuie să fac ceva cu mintea mea pentru că sunt departe încă de spiritul Crăciunului, câtă vreme știți la ce m-am gândit în clipa aia? Că moșul pare tras în țeapă în bradul ăla viguros. Și am zâmbit din nou, deloc rușinat de tâmpenia ce-mi trecuse prin cap. M-am repezit la telefon să-i fac o poză dar prea târziu, s-a făcut verde și coloana de mașini m-a purtat mai departe, lăsând tot mai în urmă imaginea bradului ce crescuse în mijlocul șoselei.

Vine Crăciunul! Dacă n-a făcut cumva vreun accident în drumul lui  spre casă e posibil să vină și Moș Crăciun.