Ceva-mi spunea încă de pe trotuar că-i un restaurant bun. Avea aerul ăla de autentic, deși era italienesc și ne găseam într-un oraș german. Poate mi-a plăcut atmosfera primitoare și caldă, bunul gust cu care era amenajat locul sau poate m-a convins bătrânul stafidit și încruntat, proțăpit într-un scaun la ieșirea dinspre bucătărie, care în decorul ăla părea patriarhul italian al familiei, atât de autentic fără să fi fost nevoit să scoată vreo vorbă, cu ochii roată la tot ce mișca în micul lui univers napoletan din suburbia Duesseldorf-ului. Era categoric un restaurant italienesc cu pretenții, deși aveau încă pizza în meniu, ceea ce mi s-a părut o dovadă suplimentară de autenticitate.

Meniul era limitat dar toate sunau suficient de promițător cât să ne facă alegerea grea. Așa că am întrebat-o pe frumoasa și tânăra chelneriță mulatră – prea zveltă și zâmbitoare ca să facă notă discordantă cu tabloul acela tradițional italian – ce ne recomandă din meniu, ce-i place ei să mănânce. Ne-a răspuns, zâmbind candid, că ea preferă pizza. V-am zis că se integra bine în peisaj, nu? Aproape că ținea loc de peisaj…

A trebuit să intervină, oarecum brutal, chef-ul italian de 150 de kile, venit precipitat în spatele ei ca să ne precizeze că mușchiul de vită cu legume la grătar e de departe cea mai bună alegere în restaurantul lor. Cu ochii la chelneriță și poate spre binele ei, am ales mușchiul.