Ieri am fost la service să-mi schimb cauciucurile de vară cu cele de iarnă și a trebuit să aștept în showroom vreo 40 de minute, cât a durat toată operațiunea. Cafeaua bună și lumea politicoasă, dar după vreun sfert de oră deja mă cam plictiseam, admirasem toate mașinile expuse – dealtfel singurele lucruri de admirat în acel loc, spre deosebire de București, unde îți aduci aminte de ce-ai venit – și observi mașinile – abia după vreun sfert de oră în care-ți sucești gâtul în toate direcțiile, urmărind tipele care-și imaginează că de-asta au fost angajate, să-ți distragă atenția de la tablele alea lipsite de viață. În fine, plictisit fiind, la un moment dat am observat un tip care s-a dus glonț la vedeta showroom-ului, un BMW M3 (425 de cai putere, visul oricărui imatur). N-am fost foarte atent la ce face în mașină așa că tunetul care a zguduit din temelii clădirea m-a luat pe nepregătite. Tipul pornise mașina în spațiul închis al showroom-ului. Presupun că a făcut-o intenționat și încălcând procedurile operaționale ale unei respectabile companii elvețiene. A meritat, sper să-i dea o mărire de salariu, căci dacă voi câștiga vreodată la loto știu exact ce mașină să cumpăr. Nu există sunet mai emoționant, mai impresionant, mai incitant ca un motor de mașină nebună ambalat în spațiul închis al unei clădiri. Continue reading “De pe drumuri…”
Un rocker mare cât toate zilele înaintează de-a lungul culoarului, cu freza trecând razant pe sub plafonul avionului. Se oprește în spatele stewardeselor care împart băuturi din căruciorul aflat între ele și asteaptă. Una dintre tipe se întoarce, dar parcă se uită prin el. Îi face semn că are nevoie să treacă și zâmbește stingher, a “scuze, dar e timpul de-un pipi”. Femeia evaluează opțiunile, probabil că nu-i vine-a crede că ditai omul nu poate să se abțină și-l întreabă dacă nu poate să mai aștepte 5 minute. Tipu zice “da” și pleacă. Imediat apare o tipă care și ea vrea pipi. Stă un pic, stewardesa se face că n-a văzut-o. O bătaie discretă pe umăr și femeia e întrebată la rândul ei dacă poate să aștepte 5 minute. “Da”, deci pleacă. Apare din nou în 2 minute, de data asta cu un copil în brațe. Căruciorul cu băuturi e în dreptul meu, numai ce mi-am primit băutura. Mai sunt doar vreo 4 rânduri de servit dar o femeie cu un copil în brațe creează presiune. Căruciorul merge totuși în ritmul lui, rând cu rând. 
După-amiază de weekend, un pic de fum de brad din hornuri, miros de ceață rostogolindu-se peste brazii muntelui direct pe străzile orașului, aroma castanelor coapte împletindu-se în parfumurile trecătoarelor. Tonuri de bază de iarbă verde proaspăt cosită, ultima dată anul ăsta. Totul răcit bine de aerul toamnei. Perfect.
Trupa numai ce termină în glorie “You know I’m not good” a lui Amy Winehouse, după o superbă sesiune de improvizații care ne-a trecut prin toate ritmurile posibile de jazz. Fiecare instrument a avut ceva de zis. Pe rând sau împreună, oricum ar fi, sună minunat. Mă simt bine, fir-ar al naibii, tocmai acum când trebuie să plec. În fața scenei un moșuleț excentric dansează dezlănțuit într-un free-style dezarticulat. Cum naiba poate să facă mișcările alea? Da… s-a terminat melodia, tipele de la masa din față sar în picioare și aplaudă frenetic. Blonda din dreapta poartă o chestie roșie fără bretele, dacă mai sare de două ori le fură ăstora din trupă clipa de glorie… Ar fi un bun moment să plec, mi-am cam terminat și berea… și e deja 11 și ceva, s-au dus dracului ălea 7 ore de somn, noroc că sunt relativ aproape de hotel. Și mâine e prezentarea aia, deși mai bine nu mă gândesc acum la prezentare… Ce urmează oare? Nu contează, până acum toate piesele au fost mișto.
APort 