Elveţia a fost neutră în timpul celui de-al doilea război mondial. Asta explică, în mare măsură, de ce este, astăzi, una dintre cele mai prospere ţări de pe glob. Dar nu despre asta este vorba în acest articol. Ne întoarcem la al doilea război mondial pentru a afla că ţara asta a fost bombardată din greşeală de 70 de ori de către avioanele aliate americane şi britanice care credeau că bombardează oraşe germane. Vremea nefavorabilă, erorile umane, funcţionarea defectuosă a echipamentelor de bord au fost toate invocate pentru a justifica erorile militare.
Asta a fost în timpul celui de-al doilea război mondial, vremuri de mult apuse. Nu se mai poate întâmpla în zilele noastre, când echipamentele de bord ale avioanelor moderne au devenit atât de sofisticate, nu-i aşa? La urma urmei azi avem GPS-ul, ce naiba… Continue reading “The dogs of war”
Întotdeauna am crezut că există oameni sălbatici. Nu în vreun sens psihologic sau care ţine de comportament ci mai mult ca o specie diferită, mai degrabă sălbăticiuni care seamănă în aparenţă cu oamenii obişnuiţi. Sunt cei ce nu suportă niciuna dintre constrângerile societăţii umane din mijlocul căreia provin, care fug de lume aşa cum am construit-o şi care-şi construiesc cu migală propria lor libertate pentru care niciun cost nu e prea mare. Probabil că este ceva în gena lor ce-i face să caute instinctiv drumul acesta, care poate fi extrem de greu, poate fi foarte lung dar este întotdeauna fără întoarcere. Căci odată ce-au gustat din acea independenţă absolută, odată ce au reuşit să traiască precum animalele pădurii sau să se transforme aproape într-o plantă, nu mai există pentru ei o altfel de viaţă posibilă. Asemenea plantelor ce nu pot fi strămutate din pământul primordial în care şi-au înfipt rădăcinile sau asemenea animalelor care refuză mâncarea în captivitate. 
Nu întâmplător, cam în acelaşi timp în care lumea sărbătoreşte 50 de ani de la extraordinara expediţie pe Lună a lui Apollo 11, Elon Musk iese în media cu povestea star trek a implanturilor electronice pe creier care vor marca, probabil, sfârşitul telecomenzilor amestecate pe măsuţa din sufragerie, în care fiecare dintre noi se încurcă în fiecare seară. Puţini ştiu să se bage în seamă cu atâta talent ca acest domn care învârte cu succes idei revoluţionare în spaţiul public în timp ce îşi cultivă cu mare atenţie aura de mare vizionar, o imagine altfel foarte lucrativă. Asta în timp ce, de exemplu, îşi forţează foarte tradiţionalist angajaţii de la Tesla să lucreze şi 80 de ore pe săptămână ca să ducă la îndeplinire promisiuni făcute aiurea pe twitter sau le vinde credulilor acţiuni supraevaluate Tesla pentru banii lor de pensie. Când Trump le vorbeşte americanilor despre oameni pe Marte probabil că Musk îşi freacă mâinile mirosind profitul, căci NASA de astăzi nu mai are nici măcar cu ce să-şi plaseze sateliţii pe orbita pământului, aşa că apelează la SpaceX, probabil singura lui afacere profitabilă, mai ales că în mare parte e cu statul (american). Păi a inventat cineva vreodată o afacere mai vizionară decât aia cu statul ? 
Încă nu e 8 şi soarele mi se topeşte deja în creştetul capului. Văd cum, la câteva zeci de metri mai în faţă, aleea largă care urmăreşte linia plajei se înfundă într-un imens hotel construit direct pe o stîncă de pe malul mării. N-am de-ales, ies în dreapta, pe şosea, şi văd un deal impresionant în faţa mea, tot ce-ţi poţi dori când alergi la aproape 30 de grade. Traversez şoseaua, crezând că trotuarul celălalt e mai ferit, dar terasele au umbrelele strânse. Soarele mă urmăreşte nemilos încercând, de data asta, să-mi lipească adidaşii în asfalt. Aaa… Shit! Nu e numai soarele! Un miros neplăcut pe care îl cunosc foarte bine (din alte vremuri) îmi inundă creierul cu viteza cu care plămânii mei cer tot mai mult oxigen ca să facă faţă dealului. Mâzga lipicioasă de pe jos e de la berea vărsată pe trotuare peste noapte. Câteva sute de metri mai încolo trei perechi de tineri până-n 20 de ani zac pe teresa de la McDonalds. Două dintre fete încă dorm cu capul prăbuşit pe spate, chircite între spătarele scaunelor metalice. Ceilalţi par să fi iniţializat deja procesul dureros de trezire care probabil se va termina undeva spre prânz, după multă cafea, ibuprofene şi, eventual, încă o bere. 
Acum câţiva ani am văzut un documentar care încerca să explice cauzele dezastrului de la Cernobîl urmărind pas cu pas succesiunea evenimentelor care au dus la explozia reactorului 4 al centralei. A fost interesant, deşi tot timpul am trăit cu senzaţia că, pornind de la câteva informaţii şi secvenţe reale, documentarul încerca să recompună piesele lipsă bazându-se pe ştiinţă, logică şi bun simţ. Cartea Svetlanei Aleksievici este rezultatul a zece ani de muncă în care a cules mărturii despre dezastrul de după Cernobîl. Cred că nimic nu poate fi mai relevant, mai viu şi mai tulburător decât poveştile martorilor acelor evenimente, cei mai mulţi deasemenea victime, prea mulţi, între timp, istorie… Toate montate într-un sfâşietor caleidoscop care face această carte superbă greu de citit doar pentru că e în ea prea multă jale, durere şi moarte. Şi resemnarea aceea blândă a sufletului slav, întărită de teama omului sovietic. Este surprinzător cât de puţină revoltă este în mărturiile acelor oameni. 
Câmpul cultivat cu căpşuni al fermei de peste drum de noi a fost invadat, sâmbătă dimineaţa, de un grup pestriţ de culegători. Familii întregi, părinţi şi copii, s-au răsfirat uniform şi calcă stîngaci peste straturile de paie aşezate printre rânduri. De cules, culeg probabil doar ce le face cu ochiul, căci nu zăbovesc prea mult la fiecare plantă. Culeg cât le trebuie şi-o iau uşor spre ieşire, unde li se cântăreşte marfa. Nu mi-e clar dacă vin atraşi de preţul mai mic ca la supermarket, de calitatea fructelor, de experienţa pe care le-o oferă copiilor sau doar ca să stea şi ei un pic la soare. Acum doi ani au lăsat în urma lor o mulţime de căpşuni, iar fermierii au adus pînă la urmă o echipă de români ca să culeagă ce-a rămas şi să le-aşeze frumos în cutiuţe de carton purtând brand-ul unui supermarket din zonă. Anul trecut nu s-au mai obosit, iar fructele neculese au putrezit în câmp, semn că meseria de căpşunar e pe cale de dispariţie. La fel se pare c-o să se întâmple şi anul ăsta. 
Dacă sunteţi în Bucureşti şi doriţi să vizitaţi un muzeu inedit vă recomand Muzeul Naţional de Artă Contemporană, aflat într-unul dintre corpurile Palatului Parlamentului. Dar trebuie să vă doriţi de-adevăratelea – şi vă rog să luaţi acest avertisment extrem de în serios. Noi am răzbit până la urmă şi experienţa a fost… interesantă (cu tot amestecul de rezervă, politeţe şi relativitate pe care englezii îl imprimă de obicei acestui adjectiv).
APort 