The dogs of war

Elveţia a fost neutră în timpul celui de-al doilea război mondial. Asta explică, în mare măsură, de ce este, astăzi, una dintre cele mai prospere ţări de pe glob. Dar nu despre asta este vorba în acest articol. Ne întoarcem la al doilea război mondial pentru a afla că ţara asta a fost bombardată din greşeală de 70 de ori de către avioanele aliate americane şi britanice care credeau că bombardează oraşe germane. Vremea nefavorabilă, erorile umane, funcţionarea defectuosă a echipamentelor de bord au fost toate invocate pentru a justifica erorile militare.

Asta a fost în timpul celui de-al doilea război mondial, vremuri de mult apuse. Nu se mai poate întâmpla în zilele noastre, când echipamentele de bord ale avioanelor moderne au devenit atât de sofisticate, nu-i aşa? La urma urmei azi avem GPS-ul, ce naiba…

Şi totuşi, acum două săptămâni un bombardier american şi-a bombardat propria ţară, lansând din greşeală trei bombe inerte de antrenament asupra Floridei, după ce a lovit o pasăre. În aceeaşi săptămână, o escadrilă de elită a armatei elveţiene, care trebuia să producă un show aviatic de excepţie pentru un eveniment special, a greşit locul deasupra căruia trebuia să zboare aşa că şi-a arătat îndemânarea deasupra cortului unui festival de yodlere, aflat la 6 km mai încolo, în satul următor. O greşeală evident inofensivă, care a stârnit zâmbete ironice şi replici acide la adresa militarilor elveţieni. Revenind la mult mai titrata aviaţie militară americană, de-a lungul războiului din Afganistan probabil că au pierdut şirul erorilor, bombardând din greşeală şi fără discriminare nunţi, botezuri, şcoli şi spitale. Posibil ca numărul victimelor colaterale să fi depăşit numărul teroriştilor vânaţi, dar cine mai stă să numere…

Deci ce poate merge prost în strâmtoarea Hurmuz, prea strâmtă pentru a-i încăpea pe toţi? Prin alea două mile pe fiecare sens de circulaţie trebuie să treacă petrolierele care transportă o cincime din producţia mondială de petrol, supravegheate de către nenumărate vase de război americane, britanice, iraniene şi sunt convins c-or mai fi şi de-ale altora. Nici prin aer traficul nu e mai degajat, drone, avioane şi elicoptere de toate culorile se feresc aparent unele de altele, deşi sunt convins că sunt multe minţi înfierbântate care aşteaptă ca inevitabilul să le dea şansa să dea vina pe ceilalţi pentru ceea ce-şi doresc oricum să facă. Căci am uitat să menţionez ego-urile umflate ale marilor lideri, care numai ele şi-ar fi suficiente ca să ocupe tot spaţiul strâmt al Hurmuzului. Atmosfera, mult prea încărcată de testosteron, ură şi agresivitate, nu are nevoie decât de un pic mai multă disperare pentru a exploda. Iar disperarea, cel puţin în partea iranienilor, e ceva ce se acumulează cu fiecare zi care trece…

Aşa că atunci când vezi siguranţa de sine a liderilor tuturor taberelor, suficienţa discursului şi obtuzitatea viziunilor ce-i animă, nu poţi să nu te gândeşti că nu poate fi suficient noroc pe lumea asta pentru toţi oamenii ăia, de acolo sau de aiurea, care sunt sortiţi suferinţei.

“The dogs of war don’t negotiate
The dogs of war won’t capitulate
They will take and you will give
And you must die so that they may live.”

Pink Floyd – The dogs of War