NietotaTrupa numai ce termină în glorie “You know I’m not good” a lui  Amy Winehouse, după o superbă sesiune de improvizații care ne-a trecut prin toate ritmurile posibile de jazz. Fiecare instrument a avut ceva de zis. Pe rând sau împreună, oricum ar fi, sună minunat. Mă simt bine, fir-ar al naibii, tocmai acum când trebuie să plec. În fața scenei un moșuleț excentric dansează dezlănțuit într-un free-style dezarticulat. Cum naiba poate să facă mișcările alea? Da… s-a terminat melodia, tipele de la masa din față sar în picioare și aplaudă frenetic. Blonda din dreapta poartă o chestie roșie fără bretele, dacă mai sare de două ori le fură ăstora din trupă clipa de glorie… Ar fi un bun moment să plec, mi-am cam terminat și berea… și e deja 11 și ceva, s-au dus dracului ălea 7 ore de somn, noroc că sunt relativ aproape de hotel. Și mâine e prezentarea aia, deși mai bine nu mă gândesc acum la prezentare… Ce urmează oare? Nu contează, până acum toate piesele au fost mișto.

Kevin, un australian simpatic și prietenos care trăiește și muncește în Polonia, nu e pentru același proiect în Wroclaw dar a vrut să vină să ia cina cu noi. Adoră Wroclaw și energia lui, freamătă, respiră în același ritm cu viața de noapte a orașului. O să fie greu să scap de el și să merg devreme în cameră. Mă așteptam la o dispută aprigă pe tema locului în care să ne oprim după cină pentru că altcineva din grupul nostru – nu spui cine, persoană importantă – este mare amator de “Casa de la Musica” și salsa. Dar a avut mai multe teleconferințe până la 11 noaptea așa că a rămas în camera lui de hotel și nu a mai venit nici la cină și nici după. Am acceptat toți să mai mergem la o bere în Nietota, barul favorit al lui Kevin. Îmi place mult și mie, un pic ferit din zona pieței centrale, cu restaurantele și barurile ei parcă prea invadate de corporatiști și turiști nemți, în Nietota vin studenți, sunt trupe de jazz care cântă live, tot localul e decorat cu picturi care-mi par de valoare, un fusion de motive tribale și influențe grafitti. Atmosfera e superbă, simți o energie specială care e deopotrivă distracție, tinerețe și un plăcut fior intelectual. Trupa din seara asta e de senzație. Instrumentiștii sunt niște hipsteri simpatici, par mai degrabă să vină din zona muzicii clasice, unul poartă o pălărie de ranger, la fel ca solista micuță care s-a pus turcește, cu picioarele încrucișate, pe un scaun larg și înalt, chiar în mijlocul scenei. Super voce, plină de forță, n-ai zice dac-o vezi cât e de mică.

Uau, a început să cânte “Ain’t no sunshine” fix când voiam să plec, nu pot să cred ce-mi face solista asta! Îi zic lui Kevin că e una din melodiile mele preferate. Simte momentul de slăbiciune și se ridică instant să mai ia două beri. Ceilalți doi colegi au plecat acum vreun sfert de oră dar el ar sta probabil până la 3, când se închide. De fapt, așa stă de obicei.

E trecut bine de miezul noptii, deci eu nu o să mai stau mult, doar să termin berea asta. O să-l dezamăgesc probabil dar o să dau vina pe prezentarea de mâine. Cât cântă trupa nu e chip să vorbești dar între melodii îmi povestește că e dezamăgit de job, că s-ar muta din Polonia pentru că n-are bani de școală internațională și copiii lui nu prea mai au chef să vorbească cu el în engleză, preferă poloneza. A reînceput muzica.  Ar fi păcat să plece…
Deci ajung in camera la 1, trebuie să fiu la micul dejun cu ceilalți la 7. Parcă s-a cam scurtat noaptea dar până la urmă cui îi pasă, e o seară mișto. Mâine e practic doar o jumătate de zi, la prânz trebuie să plec spre aeroport.

– Kevin, mate, e 1 și-un sfert. Shot-ul ăsta și plecăm, OK? Wtf, ai văzut faza aia?