Ceva-mi spunea încă de pe trotuar că-i un restaurant bun. Avea aerul ăla de autentic, deși era italienesc și ne găseam într-un oraș german. Poate mi-a plăcut atmosfera primitoare și caldă, bunul gust cu care era amenajat locul sau poate m-a convins bătrânul stafidit și încruntat, proțăpit într-un scaun la ieșirea dinspre bucătărie, care în decorul ăla părea patriarhul italian al familiei, atât de autentic fără să fi fost nevoit să scoată vreo vorbă, cu ochii roată la tot ce mișca în micul lui univers napoletan din suburbia Duesseldorf-ului. Era categoric un restaurant italienesc cu pretenții, deși aveau încă pizza în meniu, ceea ce mi s-a părut o dovadă suplimentară de autenticitate.

Meniul era limitat dar toate sunau suficient de promițător cât să ne facă alegerea grea. Așa că am întrebat-o pe frumoasa și tânăra chelneriță mulatră – prea zveltă și zâmbitoare ca să facă notă discordantă cu tabloul acela tradițional italian – ce ne recomandă din meniu, ce-i place ei să mănânce. Ne-a răspuns, zâmbind candid, că ea preferă pizza. V-am zis că se integra bine în peisaj, nu? Aproape că ținea loc de peisaj…

A trebuit să intervină, oarecum brutal, chef-ul italian de 150 de kile, venit precipitat în spatele ei ca să ne precizeze că mușchiul de vită cu legume la grătar e de departe cea mai bună alegere în restaurantul lor. Cu ochii la chelneriță și poate spre binele ei, am ales mușchiul.

 

În aeroportul din Zurich o țigancă cu doi copii mici aștepta să se îmbarce spre București. Femeia ii drăgălea în românește în timp ce puradeii ciripeau nestingheriți în cel mai curat dialect bernez al limbii germane. Două elvețience care stăteau între mine și ei au intrat în vorbă cu copiii și-au tot pălăvrăgit vreo cinci minute, până a trebuit să ne urcăm în autobuzul care ne ducea la avion. Categoric limba germană inhibă timiditatea tradițională a copiilor, căci puștii nu s-au ascuns între fustele maică-sii, ba din contră, păreau bucuroși de conversația cu elvețiencele, sentiment dealtfel reciproc. Cum nu am auzit niciunul dintre cele 10 cuvinte nemțesti pe care le-am învățat în mai bine de patru ani de cănd locuiesc în Elveția habar nu am despre ce-au discutat. Continue reading “Integrare” →

Un panou publicitar anunță deschiderea la Bienne a primului salon de “detatouage“, care în traducere românească, dacă ar exista cuvântul, ar trebui să fie deztatuare. A, chiar, stați un pic… încă un piiic ……. da, am verificat cu DEX-ul, nu există. În fine, n-o să pretind acum vreun merit pentru această invenție că mi-e că o să mă compare cineva cu Răducioiu, poate există alt cuvânt care să descrie fenomenul. Așa că revin la povestea mea din Bienne. Pe dosul panoului publicitar este un alt afiș care anunță deschiderea unui nou salon de tatuaj. La aceeași adresă. Admirația mea pentru excepționala eficiență operațională elvețiană nu cunoaște margini… Deja îmi imaginez salonul cu o linie de asamblare pe mijloc, similară celor din fabricile de mașini, în care tu stai în cur pe bandă și te miști încet, inexorabil, de la postul de lucru de deztatuare către postul (poate posturile, depinde de complexitate) în care ești retatuat (nici ăsta nu există în DEX, în seara asta sunt un mare creator), pentru a termina cu QC (quality control, dragăăă) și înțiplarea menită să protejeze noua capodoperă de aerul submontan al Bienne-ului. Continue reading “Tatuaje pe bandă” →