Probabil că ați auzit deja știrea că ultra-conservatorul Roy Moore, despre care am scris în postul de ieri, a pierdut alegerile pentru postul de senator. Dovada clară că decența și moralitatea încă mai pot învinge în politică. Această victorie este atât de importantă încât mă hazardez să spun că va marca, probabil, începutul sfârșitului pentru politicianul Donald Trump și genul de politică pe care o promovează.
Alabama este statul din care a început contraofensiva bunului simț în politica americană. În semn de respect și cu mare bucurie vă invit să ascultați un “imn” al statului Alabama și imagini cu probabil cea mai mare personalitate a Alabamei: domnul Forrest Gump. Dacă nu ați văzut filmul îl recomand ca fiind unul dintre cele mai bune făcute vreodată.
“Blue Jay” e un vechi restaurant unde obișnuiau să meargă împreună. A rămas neschimbat de atunci iar cafeaua e tot proastă. Orașul tinereții lor, în care s-au întors de curând, e la fel, poate puțin decrepit, dar ochii au îmbătrânit un pic, suficient cât să nu mai observe diferența. Bătrânul proprietar al magazinului de unde le plăcea să-și cumpere beri făcute-n lumea largă este, și el, neschimbat. Vreo câteva din mărcile “lor” de bere au dispărut dar bombonelele colorate sunt încă acolo, lângă bătrâna casă de marcat. Vechea casă a părinților lui, acum nelocuită, e gata să-i transporte 20 de ani în timp. Ea îmbracă un tricou vechi – tricoul acela, el găsește pe undeva No more “I love yous“, vechiul CD al lui Annie Lennox, simt fluturi dansând împreună cu ei și pentru o noapte povestea lor de dragoste reîncepe, ca un joc, de unde a fost întreruptă, doar pentru a le arăta, pentru o clipă, ce lucru magic au trăit, ce ar fi putut să fie viața lor împreună și cât de puțin a lipsit să se întâmple. Au pierdut totul și nimic nu se mai poate repara, deși pasiunea e încă vie. 
Eram oprit la semafor și l-am văzut de departe că vine, doar că nu reușeam să-mi dau seama ce-i. Apoi mi-am dat seama, dar n-am fost sigur că ce văd e real. Apoi s-a apropiat – mergea foarte încet – și am putut să văd detaliile. Un scuter Vespa roșu călărit de un Moș Crăciun corpolent, cu pletele albe ieșindu-i de sub casca de protecție peste care întinsese, până la maximul de elasticitate a fibrelor de elastan, un fes roșu. Moțul alb al fesului aducea cu codița unui iepuraș cu curul mare. Am zâmbit involuntar, mai ales că moșul purta în spate, pe scuter, un brad cât toate zilele învelit în plasă, ridicându-se semeț aproape doi metri deasupra moțului din vârful fesului. Trebuie să fac ceva cu mintea mea pentru că sunt departe încă de spiritul Crăciunului, câtă vreme știți la ce m-am gândit în clipa aia? Că moșul pare tras în țeapă în bradul ăla viguros. Și am zâmbit din nou, deloc rușinat de tâmpenia ce-mi trecuse prin cap. M-am repezit la telefon să-i fac o poză dar prea târziu, s-a făcut verde și coloana de mașini m-a purtat mai departe, lăsând tot mai în urmă imaginea bradului ce crescuse în mijlocul șoselei.
Cinci luni după ce am văzut prima jumătate a filmului am văzut și restul, pentru că în octombrie, când am fost la București, am cumpărat filmul încă o dată, după ce primul CD a mers cât a mers și s-a oprit iremediabil. De data asta l-am văzut cap – coadă căci, da, “Dincolo de calea ferată” are coadă, este primul film românesc – din câte-mi amintesc acum – care se termină clar. Aproape c-am fost dezamăgit de happy-end-ul banal al poveștii. Dar dacă mă gândesc mai bine, venind cu cel mai logic și previzibil final din toate cele imaginabile, se înscrie în linia realismului absolut al filmelor românești.
APort 