IMG_2484E al doilea roman al lui Philip Roth pe care îl citesc, primul a fost “Pata Umană”, o carte superbă care-ar fi meritat un final sau – ca să punem lucrurile în perspectiva corectă – finalul expeditiv al lui Roth nu mi-a plăcut mie, un epilog ca de film românesc pentru o complexă dramă americană. Dar felul în care scrie m-a fermecat, știam deja că e unul dintre cei mai mari scriitori americani contemporani, așa că am cumpărat încă două cărți pe care le-am găsit la Cărturești. Aveam să constatat cu surprindere, după ce l-am citit, că romanul “Complexul lui Portnoy” este, de fapt, publicat în 1969, cu mai bine de 30 de ani înainte de “The Human Stain”.

Cartea trebuie să fi fost un șoc pentru puritanismul societății americane de acum aproape 50 de ani. A fost și pentru mine un șoc să văd scrise – negru pe alb – atâtea cuvinte vulgare (fără ca povestea să devină obscenă) și să citesc descrieri explicite de acte sexuale (fără să fi fost, în vreun fel, pornografice). Romanul tratează o temă serioasă dar umorul cu care o face este absolut savuros. Monologurile scandalos de colorate, dialogurile nerostite, replicile rămase doar în mintea eroului principal sunt conduse genial de către Roth, împletind perfect autoironia, sarcasmul și arta pură a utilizării cuvintelor.

Romanul este un monolog psihoanalitic, o fictivă confesare în fața unui psihiatru și, în fapt, povestea maturizării unui tânăr de la starea de copil la cea de adult. În plus, tânărul nostru e evreu cu origini est-europene, provine dintr-o familie modestă și dintr-un ghetou al Newark-ului, la rândul lui un fel de suburbie a New-York-ului. Dar puștiul e inteligent, împins de la spate de o mamă dominatoare și ambițioasă și de niște idealuri nobile pe care și le definește singur prin lectură și educație. Doar că intervine adolescența și lucrurile se complică. Tânărul nostru trece prin chinurile unei sexualități care adesea preia controlul, intrând în conflict direct cu exigențele moralei exacerbate de credințele desuete ale unei minorități deopotrivă evreiești, est-europene și provinciale.

Știe că normal ar fi să se așeze la casa lui, să-și ia o nevastă cuminte, să aibă copii și să se bucure de statut, de familie, de prieteni, de comunitatea din care provine și în care se simte atât de confortabil cineva. Dar pe el fetele cuminți, fetele inteligente și educate, fetele cu statut și avere îl lasă rece, în timp ce fundul mișto al unui fost model, preferințele ei sexuale, deopotrivă dezinhibate și scandaloase, îl fac să-și piardă mintea. Femeia la care visează și care-i îndeplinește orice perversiune abia dacă știe să scrie. Și nici evreică nu e.

Ce să faci când știi ce-ar trebui să faci dar faci numai ce n-ar trebui? Păi, prima opțiune este, evident, să dai vina pe părinți. Familia, atât de importantă în lumea aceea de marginali și minoritari, poate fi deopotrivă refugiu și explicația oricărui eșec personal și al oricărei derive. Apoi mai poți blama, în funcție de context, inegalitatea societății, sărăcia mediului din care te tragi, antisemitismul sau, dimpotrivă, prea strictele valori morale ale religiei mozaice. Și câteodată, dar rar și nu foarte aspru, mai mult așa… de dragul discuției, pe tine însuți…