Când ne-am cumpărat apartamentul din Berceni, prin ’96, am avut mari emoţii cu fostul proprietar care abia a catadicsit să se mute, câteva zile după data limită prevăzută în contract. În zilele precedente nevasta domnului (despre care vecinii nu au întârziat să ne avertizeze că are probleme cu capu’) s-a jucat un pic cu nervii noştri pretinzând, de exemplu, că nu pot pleca din casă pentru că nu au unde sau că preţul trebuie renegociat pentru că ce plătisem deja – practic absolut tot ce aveam – nu era suficient. În fine, au dispărut până la urmă, cărându-şi catrafusele peste noapte. În urma lor aveam să găsim cabluri electrice neizolate atârnând din pereţi, căci demontaseră toate fasungurile, prizele şi întrerupătoarele, inclusiv soneria de la intrare. Încercaseră să ia şi linoleumul din living dar nu s-a lăsat dezlipit uşor, din păcate. Cu casa complet goală, ce a rămas în urmă ne-a apărut brusc în toată hidoşenia: uşile vopsite în maro închis aveau pictate nişte chestii care ar fi trebuit probabil să fie scorburi dacă n-ar fi arătat ca nişte uriaşe… găuri negre, Doamne iartă-mă, că era cât pe ce să zic p _ _ _e. Stucaturi de ipsos pe tavane, cum se purta prin palatele Berceniului, dormitoarele vopsite în roz-cărămiziu, mov şi albastru închis cu steluţe, coloane corintice bleu pe la colţuri, faianţă maro închis şi ţurţuri de 2 centimetri atârnând din tavanul din hol – aş fi putut face bani de renovare deschizând temporar primul parc tematic psiho-cucu-Dracula-kitsch din România. Dac-ar fi mers liftul. Dac-ar fi fost unicat. Ne-au trebuit câţiva ani buni să aducem apartamentul acela la ceea ce văzusem în el de la bun început.

Mi-am adus aminte de acest episod horror din viaţa mea zilele astea, uitându-mă la cum un alt instabil psihic demontează fasungurile din Casa Albă şi umple găurile prizelor cu rahat. Mulţi vor zice că nu-i chiar acelaşi lucru, că omul ar avea unde să stea dar încearcă doar o mică lovitură de stat şi că până la urmă stucaturile, faianţa maro şi coloanele corintice aduc mai degrabă cu interioarele aurite din Trump Tower decât cu sobrietatea de la Casa Albă. În plus, veţi zice, povestea mea are loc în Berceni, nu? Puţintică răbdare, stimabililor… Eu zic că locurile încep să semene din ce în ce mai mult.