În fața mea, la supermarket, trei distinse doamne, elegant îmbrăcate de ieșit în oraș, discută aprins între ele. Nu înțeleg ce zic dar remarc vitalitatea cu care-și susțin argumentele, deși fiecare dintre ele este, probabil, la un pas de centenar. Abia dacă se sprijină, discret și rar, de căruciorul rămas gol între ele. Numai ce-au mutat produsele pe bandă așa că nu mă pot opri să nu trec în revistă ce cumpără ele în ajunul Anului Nou. Cine n-ar fi curios să afle măcar câteva dintre secretele nonagenarilor elvețieni? Deci, să vedem ce ascund cele trei bătrânici: o sticlă de Baileys, două de Pinot Noir de pe dealurile de lângă Neuchatel, o sticlă mică de Vieille Williams,  o țuică de pere foarte aromată și două cutii cu suc de portocale. În plus, ingrediente pentru o cină frugală: trei supe Knorr la plic, o pâine, un borcănel cu muguri de bambus conservați (!?!?) și trei felii de ruladă tradițională cu gem, preambalate la țiplă, trei la preț de două. Se pare că doamnele se pregătesc de o super-petrecere! Continue reading →

După o cursă de triatlon nebună, atletul german Patrick Lange a câștigat concursul Ironman din Hawaii cu un nou record mondial. Acesta a înotat 4 kilometri, a pedalat 180 și a alergat un întreg maraton de 42 de kilometri în mai puțin de 8 ore. Și asta numai pentru ca, după ce a trecut linia de sosire, să îngenuncheze în fața iubitei lui pentru a o cere de nevastă, moment care a creat o emoție intensă atât protagoniștilor cât și audienței. Oarecum de înțeles de ce s-a grăbit în halul ăla…

Continue reading →

Cam o treime din monitoarele de pe pereții sălii de fitness din Bienne au transmis în direct meciurile de fotbal de la campionatul mondial din Rusia. Lumea nu prea s-a arătat interesată, majoritatea celor prezenți în sală la ora meciurilor văzându-și liniștiți de greutățile, seturile și repetările lor.

Mare mi-a fost surpriza să-i văd, ieri, aproape pe toți cu ochii țintă la ecrane. M-am apropiat și eu să văd ce se întâmplă, căci mai erau câteva ore bune până la finala dintre Franța și Croația. Se uitau vrăjiți la un meci de volei. Continue reading →

Într-o seară absolut banală, în sala de fitness din centrul Bienne-ului o blondă fit își etalează nonșalant brațul drept, tatuat complet în cerneală mov, colorat uniform de de-asupra cotului și până jos la încheietura pumnului. Nu modele tribale, nu forme complicate de mileu, nu flori, cranii vesele, păsărici captive-n sârmă ghimpată, meniuri de restaurant chinezesc sau fața lui Bob Marley. Inițial am crezut că a apelat la această ultimă soluție ca să acopere o operă de artă precedentă care, absolut neașteptat, nu o mai reprezintă. Abia când s-a mutat la aparatul de lângă mine i-am observat umărul. Copacul ce-i împodobea deltoidul a stat câteva secunde bune cu crengile în jos dar, când tipa și-a terminat exercițiul și a coborât mâinile pe lângă corp a devenit evident că toată mâna aia albastră era de fapt solul în care-și plantase arborele de pe umăr. Rădăcinile, tatuate vizibil și ele, abia dacă se apropiau de cot așa că va rămâne o enigmă de ce artistul a continuat cu “solul” pe tot antebrațul. Copacul poate crește nestingherit in jos.

Continue reading →

Ce dracu are bancomatu’ ăsta? A treia oară când încerc să bag cardul și nu mi-l ia! Aaaa… fff… da… poate dacă aș încerca cu un card bancar și nu cu unul de parcare, din carton, ar merge.  Da, normal că merge… Bine că nu l-a luat pe ălălalt că rămâneam cu mașina blocată, costa scump și trebuia să mă maimuțăresc în germană, nici nu știu care ar fi fost cea mai nașpa chestie. Sunt varză…

Încearcă să te concentrezi un pic, ce naiba, ai greșit pin-ul! Cum naiba să greșesc pin-ul? A doua oară? Da, încă o dată. Focus! Bip, bip, bip… stop, ăsta nu e pin-ul de la card, e de la ușa de la intrare. Chiar sunt varză…  Vânzătoarea e un monument de răbdare deși mai sunt vreo trei persoane care așteaptă în spatele meu și doar vreo 10 minute până se închide. Zâmbește înțelegător, poate mă știe de client fidel sau poate doar a mai văzut de-ăștia cu mintea vraiște care-și amestecă pin-urile, mai ales la ora asta. Continue reading →

Duminică la 11 ora României, cam pe când la ProTV Internațional se termina “Acasă la români”, emisiunea folclorică matinală dedicată celor treziți cu chef de sârbe, hore și alte tradiții populare, pe BBC One începea transmisia în direct a maratonului de la Londra odată cu primul start al zilei, cel din cursa atleților cu handicap locomotor. La 11.30, când la TVRi începea “Viața Satului”, plecau în cursă atletele profesioniste iar la 13, când “Viața Satului” preda ștafeta “Tezaurului Folcloric”, la Londra luau startul atleții de elită, urmați îndeaproape de grosul celor 40 de mii de fericiți care au reușit să obțină un loc la linia de start, din totalul celor peste 385.000 de alergători care au încercat să se califice. Continue reading →

Aglomerație de nedescris alaltăieri seară la Basefit Fitness, în Bienne, cu foarte multe fețe complet noi și relativ pierdute într-un spațiu nefamiliar. Mi-au trebuit câteva minute să-mi aduc aminte că era a doua zi după înviere ceea ce înseamnă că Elveția a descoperit rezoluțiile de după Paște, altfel nu foarte diferite de cele din noaptea de Revelion. Urmează din nou câteva săptămâni de foc, în care lupta pentru accesul la aparate va consuma mai multe calorii decât exercițiile propriu-zise. Continue reading →

E micuță de statură, foarte tânără, are ușoare trăsături asiatice și-și ascunde stinghereala în spatele unui zâmbet timid, în timp ce încearcă să-și găsească locul în vânzoleala obișnuită din sală. Un tricou din bumbac, larg și negru, o acoperă până aproape de genunchi. Mesajul de pe piept, scris cu litere mari, groase, albe, contrastează violent cu imaginea ei de fată cuminte. Serios? Ce-o fi fost în mintea ei? Cum să vii pentru prima dată la sală și să porți cu mândrie pe piept cuvântul Missionary? La ce să se gândească lumea? E clar că nu are nici vârsta și nici autoritatea vreunui misionar pornit să convertească păgânii sălilor de fitness la Dumnezeul cine știe cărei religii. Mintea îți e inevitabil împinsă spre singura poziție rămasă disponibilă – deși cumva tot îți stăruie în minte că mai degrabă nu știe ce face. E doar o stridență inutilă, căci nimeni nu o va lua în serios cu mesajul ei provocator. Doar taică-său să se fi enervat, de-o fi văzut-o îmbrăcată așa.

Și după vreo oră în care s-a tot mutat din aparat în aparat, împreună cu prietena cu care a venit la sală, o văd îndreptându-se alene spre vestiar, cu umerii drepți și pieptul scos în față, arborând un zâmbet care nu mai e stingher, efectul garantat al exercițiului fizic asupra oricui. Și observ că începe cu V, nu cu M. Și are doar un S. Ahaaa… Visionary, deci…

Muzeul Rodin, Paris

Mi-a luat ceva să-mi dau seama. Ceva era diferit, am simțit asta de cum am intrat în sală. Inițial am crezut că așa e miercurea, o zi în care nu merg de obicei. Doar că ieri am plecat mai târziu din birou și m-am luptat cu gândul de a renunța la antrenament tot drumul pentru că eram obosit și, când credeam c-am învins, ultimul semafor s-a făcut roșu chiar înaintea mea și, fir-ar al naibii, când s-a făcut verde, în loc să fac stânga spre parcarea sălii, am ținut drept. Și-aia a fost…

Deci ce naiba-i diferit în seara asta? Parcă nu-i așa de aglomerat – dar asta-i normal pentru mijlocul lui Februarie – entuziasmul rezoluțiilor din noaptea de Revelion s-a mai topit, în contrast cu centurile de slăninuță de pe six pack-uri sau poate tocmai de-aia. Parcă lipsește un pic din energia obișnuită. Nici măcar în zona hardcore tensiunea nu e aceeași. Oglinzile ce acoperă pereții reflectă astăzi niște Arnolzi mai mici, niște Vindieseli mai piperniciți.

Continue reading →

M-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sincronizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.

Continue reading →