Ce dracu are bancomatu’ ăsta? A treia oară când încerc să bag cardul și nu mi-l ia! Aaaa… fff… da… poate dacă aș încerca cu un card bancar și nu cu unul de parcare, din carton, ar merge. Da, normal că merge… Bine că nu l-a luat pe ălălalt că rămâneam cu mașina blocată, costa scump și trebuia să mă maimuțăresc în germană, nici nu știu care ar fi fost cea mai nașpa chestie. Sunt varză…
Încearcă să te concentrezi un pic, ce naiba, ai greșit pin-ul! Cum naiba să greșesc pin-ul? A doua oară? Da, încă o dată. Focus! Bip, bip, bip… stop, ăsta nu e pin-ul de la card, e de la ușa de la intrare. Chiar sunt varză… Vânzătoarea e un monument de răbdare deși mai sunt vreo trei persoane care așteaptă în spatele meu și doar vreo 10 minute până se închide. Zâmbește înțelegător, poate mă știe de client fidel sau poate doar a mai văzut de-ăștia cu mintea vraiște care-și amestecă pin-urile, mai ales la ora asta. Continue reading
Duminică la 11 ora României, cam pe când la ProTV Internațional se termina “Acasă la români”, emisiunea folclorică matinală dedicată celor treziți cu chef de sârbe, hore și alte tradiții populare, pe BBC One începea transmisia în direct a maratonului de la Londra odată cu primul start al zilei, cel din cursa atleților cu handicap locomotor. La 11.30, când la TVRi începea “Viața Satului”, plecau în cursă atletele profesioniste iar la 13, când “Viața Satului” preda ștafeta “Tezaurului Folcloric”, la Londra luau startul atleții de elită, urmați îndeaproape de grosul celor 40 de mii de fericiți care au reușit să obțină un loc la linia de start, din totalul celor peste 385.000 de alergători care au încercat să se califice. 
Aglomerație de nedescris alaltăieri seară la Basefit Fitness, în Bienne, cu foarte multe fețe complet noi și relativ pierdute într-un spațiu nefamiliar. Mi-au trebuit câteva minute să-mi aduc aminte că era a doua zi după înviere ceea ce înseamnă că Elveția a descoperit rezoluțiile de după Paște, altfel nu foarte diferite de cele din noaptea de Revelion. Urmează din nou câteva săptămâni de foc, în care lupta pentru accesul la aparate va consuma mai multe calorii decât exercițiile propriu-zise. 
M-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sincronizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.
Mi-era dor să alerg în jurul Văcăreștiului, cred că e prima dată anul ăsta. Nu credeam să am problema asta la mijlocul lui octombrie, dar a trebuit să alerg de dimineață, ca să evit căldura amiezii. Vremea e absolut superbă, dac-o ține tot așa cred că până de ziua mea, în Noiembrie, o să înflorească cireșii.
Speram să se așeze mai departe dar ezită un pic și alege fix masa de lângă mine. Chelnerul vine să-i aducă meniul și dă să plece. Nu-l lasă, comandă rapid și oarecum la întâmplare o sticlă de vin. În general pot să mă prind după accent de unde vine cineva dar pe tipul ăsta nu-l citesc, felul în care pronunță cuvintele în engleză e complet nou pentru mine. Nici aspectul lui nu m-ajută, are vreo 50 și ceva de ani, pare obosit, are o expresie aspră, crispată, iar tunsoarea militărească, oarecum modernă, nu se potrivește cu costumul gri, larg și demodat. Când chelnerul se întoarce cu sticla îi spune ce vrea să comande, ceva cu pui și salată. Insistă că nu vrea și cartofii prăjiți, repetă de trei ori ca să fie clar și refuză cu voce din ce în ce mai ridicată celelalte garnituri cu carbohidrați pe care tânărul i le propune. E clar, avem de-a face cu un om decis să slăbească. Nu pare foarte gras, probabil că vrea să scape de burta proeminentă, imposibil de ascuns chiar și sub hainele lui largi. 