V-am zis săptămâna trecură că mă mobilizez să fac sport serios? De luni? Ei bine, am făcut-o. Merge. Am căutat în sertarul pe unde era aruncat fitbit-ul ăla de-mi numără pașii. Cu el la încheietura mâinii ți-e mai ușor, te motivează un pic și stă cu bunghiul pe tine tot timpul. Probabil că “a sta cu bunghiul pe tine” nu e denumirea științifică a procesului dar nu mi-a venit altfel, important e că funcționează și te face să te simți cu musca pe căciulă (altă expresie consacrată în psihologia sportivă) de fiecare dată când stai cu fundul pe scaun. Cumperi device-ul (de obicei faci greșeala să-l iei pe cel mai scump, deși o să te uiți doar la numărul de pași), îl ții la mână câteva zile și te prinzi repede că o zi în care doar mergi la birou, stai pe scaun, conduci înapoi acasă și-ți petreci seara pe canapea înseamnă doar vreo 3000 de pași. Ai zice că sunt puțini, dar, călăuziți des pe cărarea spre frigider, vei constata că poți ajunge departe… Continue reading
10 mii de pași
14 Thursday Sep 2017
Speram să se așeze mai departe dar ezită un pic și alege fix masa de lângă mine. Chelnerul vine să-i aducă meniul și dă să plece. Nu-l lasă, comandă rapid și oarecum la întâmplare o sticlă de vin. În general pot să mă prind după accent de unde vine cineva dar pe tipul ăsta nu-l citesc, felul în care pronunță cuvintele în engleză e complet nou pentru mine. Nici aspectul lui nu m-ajută, are vreo 50 și ceva de ani, pare obosit, are o expresie aspră, crispată, iar tunsoarea militărească, oarecum modernă, nu se potrivește cu costumul gri, larg și demodat. Când chelnerul se întoarce cu sticla îi spune ce vrea să comande, ceva cu pui și salată. Insistă că nu vrea și cartofii prăjiți, repetă de trei ori ca să fie clar și refuză cu voce din ce în ce mai ridicată celelalte garnituri cu carbohidrați pe care tânărul i le propune. E clar, avem de-a face cu un om decis să slăbească. Nu pare foarte gras, probabil că vrea să scape de burta proeminentă, imposibil de ascuns chiar și sub hainele lui largi. 
