E micuță de statură, foarte tânără, are ușoare trăsături asiatice și-și ascunde stinghereala în spatele unui zâmbet timid, în timp ce încearcă să-și găsească locul în vânzoleala obișnuită din sală. Un tricou din bumbac, larg și negru, o acoperă până aproape de genunchi. Mesajul de pe piept, scris cu litere mari, groase, albe, contrastează violent cu imaginea ei de fată cuminte. Serios? Ce-o fi fost în mintea ei? Cum să vii pentru prima dată la sală și să porți cu mândrie pe piept cuvântul Missionary? La ce să se gândească lumea? E clar că nu are nici vârsta și nici autoritatea vreunui misionar pornit să convertească păgânii sălilor de fitness la Dumnezeul cine știe cărei religii. Mintea îți e inevitabil împinsă spre singura poziție rămasă disponibilă – deși cumva tot îți stăruie în minte că mai degrabă nu știe ce face. E doar o stridență inutilă, căci nimeni nu o va lua în serios cu mesajul ei provocator. Doar taică-său să se fi enervat, de-o fi văzut-o îmbrăcată așa.

Și după vreo oră în care s-a tot mutat din aparat în aparat, împreună cu prietena cu care a venit la sală, o văd îndreptându-se alene spre vestiar, cu umerii drepți și pieptul scos în față, arborând un zâmbet care nu mai e stingher, efectul garantat al exercițiului fizic asupra oricui. Și observ că începe cu V, nu cu M. Și are doar un S. Ahaaa… Visionary, deci…

V-am zis săptămâna trecură că mă mobilizez să fac sport serios? De luni? Ei bine, am făcut-o. Merge. Am căutat în sertarul pe unde era aruncat fitbit-ul ăla de-mi numără pașii. Cu el la încheietura mâinii ți-e mai ușor, te motivează un pic și stă cu bunghiul pe tine tot timpul. Probabil că “a sta cu bunghiul pe tine” nu e denumirea științifică a procesului dar nu mi-a venit altfel, important e că funcționează și te face să te simți cu musca pe căciulă (altă expresie consacrată în psihologia sportivă) de fiecare dată când stai cu fundul pe scaun. Cumperi device-ul (de obicei faci greșeala să-l iei pe cel mai scump, deși o să te uiți doar la numărul de pași), îl ții la mână câteva zile și te prinzi repede că o zi în care doar mergi la birou, stai pe scaun, conduci înapoi acasă și-ți petreci seara pe canapea înseamnă doar vreo 3000 de pași. Ai zice că sunt puțini, dar, călăuziți des pe cărarea spre frigider, vei constata că poți ajunge departe… Continue reading →

Orangina, home made single speed. Made in Berceni, cum ar veni…

Ar trebui să merg totuși azi la sală. Sau măcar să alerg. Dar n-am niciun chef. Azi nu. Na, că mi-am înfipt în minte melodia aia a lui Grasu XXL, să vezi că o să mă obsedeze toată ziua. La naiba, poftim, subconștientul lucrează – grasu, XXL – ar fi bine totuși să merg. Săptămâna trecută am fost doar o dată. Am vrut să merg duminică dar până la urmă au intervenit alte chestii, nu mai țin minte ce, și n-am mai putut. Și de luni parcă nu mă simt bine. Parcă mă încearcă o răceală. Poate să fie și de la vremea asta, ba e cald, ba e frig, diminețile sunt mai reci, simt deja că vine septembrie. Vorba aia, “a trecut Sfânta Marie,… “. O fi deja astenia de toamnă, dracu știe. Continue reading →

Speram să se așeze mai departe dar ezită un pic și alege fix masa de lângă mine. Chelnerul vine să-i aducă meniul și dă să plece. Nu-l lasă, comandă rapid și oarecum la întâmplare o sticlă de vin. În general pot să mă prind după accent de unde vine cineva dar pe tipul ăsta nu-l citesc, felul în care pronunță cuvintele în engleză e complet nou pentru mine. Nici aspectul lui nu m-ajută, are vreo 50 și ceva de ani, pare obosit, are o expresie aspră, crispată, iar tunsoarea militărească, oarecum modernă, nu se potrivește cu costumul gri, larg și demodat. Când chelnerul se întoarce cu sticla îi spune ce vrea să comande, ceva cu pui și salată. Insistă că nu vrea și cartofii prăjiți, repetă de trei ori ca să fie clar și refuză cu voce din ce în ce mai ridicată celelalte garnituri cu carbohidrați pe care tânărul i le propune. E clar, avem de-a face cu un om decis să slăbească. Nu pare foarte gras, probabil că vrea să scape de burta proeminentă, imposibil de ascuns chiar și sub hainele lui largi. Continue reading →

Palais de Congres, Zentralstrasse, Bienne

Omul abia dacă mai putea să meargă. Pășea cu picioarele drepte din genunchi și-și balansa corpul de pe-o parte pe alta ca să evite durerea din genunchi și din șolduri. Fiecare pas îi stârnea o grimasă pe buzele uscate și pe fața sfârșită de oboseală și roșie de la atâta soare. Pe piept îi atârna medalia de finisher. La cum arăta, ar fi putut să sperie vreun copil mai mic. Nu e singurul atlet pe care l-am întâlnit sămbătă dimineață la Bienne, pe drumul de la gară spre centru. M-am oprit în fața Palais de Congres, unde era amenajată sosirea celebrului ultramaraton elvețian de 100 de km din Bienne.
Continue reading →