E micuță de statură, foarte tânără, are ușoare trăsături asiatice și-și ascunde stinghereala în spatele unui zâmbet timid, în timp ce încearcă să-și găsească locul în vânzoleala obișnuită din sală. Un tricou din bumbac, larg și negru, o acoperă până aproape de genunchi. Mesajul de pe piept, scris cu litere mari, groase, albe, contrastează violent cu imaginea ei de fată cuminte. Serios? Ce-o fi fost în mintea ei? Cum să vii pentru prima dată la sală și să porți cu mândrie pe piept cuvântul Missionary? La ce să se gândească lumea? E clar că nu are nici vârsta și nici autoritatea vreunui misionar pornit să convertească păgânii sălilor de fitness la Dumnezeul cine știe cărei religii. Mintea îți e inevitabil împinsă spre singura poziție rămasă disponibilă – deși cumva tot îți stăruie în minte că mai degrabă nu știe ce face. E doar o stridență inutilă, căci nimeni nu o va lua în serios cu mesajul ei provocator. Doar taică-său să se fi enervat, de-o fi văzut-o îmbrăcată așa.
Și după vreo oră în care s-a tot mutat din aparat în aparat, împreună cu prietena cu care a venit la sală, o văd îndreptându-se alene spre vestiar, cu umerii drepți și pieptul scos în față, arborând un zâmbet care nu mai e stingher, efectul garantat al exercițiului fizic asupra oricui. Și observ că începe cu V, nu cu M. Și are doar un S. Ahaaa… Visionary, deci…
M-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sincronizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.
Mi-era dor să alerg în jurul Văcăreștiului, cred că e prima dată anul ăsta. Nu credeam să am problema asta la mijlocul lui octombrie, dar a trebuit să alerg de dimineață, ca să evit căldura amiezii. Vremea e absolut superbă, dac-o ține tot așa cred că până de ziua mea, în Noiembrie, o să înflorească cireșii.
Speram să se așeze mai departe dar ezită un pic și alege fix masa de lângă mine. Chelnerul vine să-i aducă meniul și dă să plece. Nu-l lasă, comandă rapid și oarecum la întâmplare o sticlă de vin. În general pot să mă prind după accent de unde vine cineva dar pe tipul ăsta nu-l citesc, felul în care pronunță cuvintele în engleză e complet nou pentru mine. Nici aspectul lui nu m-ajută, are vreo 50 și ceva de ani, pare obosit, are o expresie aspră, crispată, iar tunsoarea militărească, oarecum modernă, nu se potrivește cu costumul gri, larg și demodat. Când chelnerul se întoarce cu sticla îi spune ce vrea să comande, ceva cu pui și salată. Insistă că nu vrea și cartofii prăjiți, repetă de trei ori ca să fie clar și refuză cu voce din ce în ce mai ridicată celelalte garnituri cu carbohidrați pe care tânărul i le propune. E clar, avem de-a face cu un om decis să slăbească. Nu pare foarte gras, probabil că vrea să scape de burta proeminentă, imposibil de ascuns chiar și sub hainele lui largi. 
