Muzeul Rodin, Paris
Mi-a luat ceva să-mi dau seama. Ceva era diferit, am simțit asta de cum am intrat în sală. Inițial am crezut că așa e miercurea, o zi în care nu merg de obicei. Doar că ieri am plecat mai târziu din birou și m-am luptat cu gândul de a renunța la antrenament tot drumul pentru că eram obosit și, când credeam c-am învins, ultimul semafor s-a făcut roșu chiar înaintea mea și, fir-ar al naibii, când s-a făcut verde, în loc să fac stânga spre parcarea sălii, am ținut drept. Și-aia a fost…
Deci ce naiba-i diferit în seara asta? Parcă nu-i așa de aglomerat – dar asta-i normal pentru mijlocul lui Februarie – entuziasmul rezoluțiilor din noaptea de Revelion s-a mai topit, în contrast cu centurile de slăninuță de pe six pack-uri sau poate tocmai de-aia. Parcă lipsește un pic din energia obișnuită. Nici măcar în zona hardcore tensiunea nu e aceeași. Oglinzile ce acoperă pereții reflectă astăzi niște Arnolzi mai mici, niște Vindieseli mai piperniciți.
M-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sincronizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.
Mi-era dor să alerg în jurul Văcăreștiului, cred că e prima dată anul ăsta. Nu credeam să am problema asta la mijlocul lui octombrie, dar a trebuit să alerg de dimineață, ca să evit căldura amiezii. Vremea e absolut superbă, dac-o ține tot așa cred că până de ziua mea, în Noiembrie, o să înflorească cireșii.
Speram să se așeze mai departe dar ezită un pic și alege fix masa de lângă mine. Chelnerul vine să-i aducă meniul și dă să plece. Nu-l lasă, comandă rapid și oarecum la întâmplare o sticlă de vin. În general pot să mă prind după accent de unde vine cineva dar pe tipul ăsta nu-l citesc, felul în care pronunță cuvintele în engleză e complet nou pentru mine. Nici aspectul lui nu m-ajută, are vreo 50 și ceva de ani, pare obosit, are o expresie aspră, crispată, iar tunsoarea militărească, oarecum modernă, nu se potrivește cu costumul gri, larg și demodat. Când chelnerul se întoarce cu sticla îi spune ce vrea să comande, ceva cu pui și salată. Insistă că nu vrea și cartofii prăjiți, repetă de trei ori ca să fie clar și refuză cu voce din ce în ce mai ridicată celelalte garnituri cu carbohidrați pe care tânărul i le propune. E clar, avem de-a face cu un om decis să slăbească. Nu pare foarte gras, probabil că vrea să scape de burta proeminentă, imposibil de ascuns chiar și sub hainele lui largi. 
