Ştefan Găvenea, colecţie personală 🙂

Prima oră a trecut repede, nici n-am observat, probabil pentru că am fost mai ocupaţi cu poveştile şi cu berile care tot ieşeau din lada aia frigorifică. Nu ne mai văzusem de mult, deci am avut nevoie de ceva timp. Nimeni nu a băgat de seamă că plutele nu prea se mişcă. Odată setea un pic potolită am început să ne ocupăm şi de undiţe. Am aruncat ceva nadă, am pus în ace nişte râme mai fâşneţe şi am monitorizat mişcările rare şi anemice ale plutelor. Când nu era doar vânticelul de afară care le făcea să tremure un pic părea că ceva mai degrabă se ciocneşte de fir decât să tragă de el în jos.

Ca să fiu sincer, că nu prinsesem nimic după două ore de stat cu băţu-n baltă nu era ceva complet neobişnuit. Căteva încercări prin lacurile din jurul Bucureştiului mă convinseseră că peştii acelor vremuri se mutaseră de mult pe tarabele Oborului. Dar era prima dată când nu simţisem nicio mişcare, oricât de prudentă, care să semene a peşte. Un ţăran din sat, probabil în drum spre ferma care se vedea la vreo jumătate de kilometru pe deal, s-a oprit să ne privească de pe drum, la doar vreo trei metri de malul apei. Stătea în spatele nostru de vreo două minute şi la un moment dat n-am mai rezistat – până la urmă n-am avut niciodată pretenţia că sunt mare pescar, deşi faptul că veneam practic din deltă pusese întotdeauna ceva presiune pe rezultate. La naiba cu orgoliile, l-am întrebat, direct, dacă e peşte în lacul ăla. “Normal că e!”, a început omul, făcându-mă să regret că intrasem în vorbă. “Dar sunt numai de-ăia mici. Cu acele alea ale voastre nu o să prindeţi nimic. De ce nu vă duceţi voi să pescuiţi în balta aialaltă, că acolo sunt doar de-ăia mari.” Balta aialaltă era la vreo două sute de metri distanţă. Cam în soare, şi deja îmi cam luasem doza, ceea ce însemna că riscam o insolaţie. Şi berea se încălzise deja. Dar succesul are nevoie de acţiune, de determinare, de spirit de sacrificiu. Am evaluat scurt situaţia şi am rostit cu voce tare decizia ce-avea să mă însoţească de-a lungul anilor ce-au trecut de atunci, aproape ca o strategie de viaţă:

Păi, decât să nu prind de-ăştia mici mai bine nu prind de-ăia mari!