E atât de aglomerat la sală că Spotify-ul se dă cu porţia, să ajungă la toată lumea. Asculţi jumătate de melodie, iei o pauză în care mai auzi doar zgomotul metalic al benzilor de alergare, îl laşi să-şi încarce şi cealaltă jumătate… buffering… buffering… timp în care-l vezi pe vecin că dă din cap, deci e rândul lui să se bucure de muzică – şi după două minute încerci să nimereşti, din fugă, butonul ăla de play. Asta dacă alergi. Dacă doar aştepţi să se elibereze o bandă nimereşti triunghiul ăla din prima. Asculţi un minut. Rest. Reload. Repeat.

E atât de aglomerat la sală că au sărit siguranţele din zona benzilor şi ne-am făcut toţi grămadă în panourile de control, frânând mai din scurt ca un BMW clasa M. Nu mi-e clar ce a supraîncărcat reţeaua electrică. Poate prima neglijenţă tehnică din Elveţia. Sau poate prea mulţi kilometri la oră sau poate prea multe kile pe benzile fără de sfârşit care se sfârşesc, totuşi, foarte brusc dacă nu au curent. Sau dacă n-ai tu condiţie fizică suficientă cât să laşi roata să se-nvârtă.

E atât de aglomerat la sală că narcişii şi narcisele locului trebuie să sară peste rândul din faţa lor ca să se vadă în oglinzile ce acoperă pereţii.

E atât de aglomerat la sală că toţi folosim, prudent, greutăţi mai mici, de teamă să nu ni se umfle dracului muşchii prea tare şi să rămânem blocaţi între fiare.

E-atât de aglomerat la sală că ţi-e teamă să nu-i pui mîna pe cur vreunei domnişoare, din greşeală, doar încercând să te strecori printre aparatele de fesieri.

E atât de aglomerat la sală că nimeni n-are nicio şansă să-şi facă target-ul ăla de zece mii de paşi.

E-atât de aglomerat la sală că-ţi vine să te cari la o bere şi-un hamburger. Ceea ce vom şi  face, cei mai mulţi dintre noi. Dar nu azi. Azi e încă ianuarie.