A fost prima alergare în aer liber după cinci luni. Şapte kilometri prin oraş, pe lângă lac şi de-a lungul râului Aare – traseul meu preferat de duminică. Mai încet decât de obicei, încă mai am mult de recuperat, totuşi n-a fost rău ţinând cont că acum vreo patru luni mergeam în cârje, asta după vreo trei săptămâni într-un scaun cu rotile albastru. N-am scris până acum despre accident pentru că nu-mi doream să fie o poveste tristă. Azi am simţit că a venit vremea.

Să trec rapid peste partea neplăcută. Acasă fiind, am vrut să scot din apartament o foaie crăpată de geam care zăcea în balcon de mai mult timp. Era sâmbătă dimineaţa şi pe seară aşteptam nişte prieteni. Încă nu ştiu exact cum s-a întâmplat, cred că am lovit-o cu uşa de la intrare, dar jumătate s-a spart şi mi-a căzut ca o ghilotină peste tibie. Dincolo de durere, mi-am dat seama că treaba e serioasă când am realizat că nu pot controla în niciun fel laba piciorului stâng. Geamul retezase toate tendoanele, câteva vene şi ceva nervi. În alte vremuri şi în alte locuri aş fi fost condamnat să rămân olog pe viaţă.

Întotdeauna am crezut că e foarte important să ai acces la medicină de calitate. Să ai o asigurare bună, cum am aici, în Elveţia. Chiar şi în România aveam o asigurare privată, peste cea de stat pentru care plăteam foarte mult fără să fi beneficiat vreodată de ceva. Şi în plus, întotdeauna am crezut, în România, că orice nevoie ai fi avut puteai apela la prieteni, cunoştinţe, rude care sunt doctori. Dădeai un telefon-două şi îţi căpătai accesul la cel mai bun spital şi la cel mai bun doctor.

Am realizat cât de departe eram de realitate când am sunat la 112, căci accidentul s-a întîmplat în Berceni, nu în Bienne. Când ai ghinion, asigurările private nu te ajută cu nimic: te ia prima salvare, ajungi la cel mai apropiat spital, în primul pat disponibil şi în grija primului doctor care este de gardă în ziua aia. Aşa că după ghinion trebuie să ai noroc cu carul.

Afirmaţia asta trebuie explicată cu atenţie, căci nu e chiar cum zic stereotipurile noastre neglijente sau cel puţin experienţa mea nu a fost aşa. Am petrecut 90 de minute într-o intervenţie de chirurgie plastică reparatorie, anesteziat de la brâu în jos dar altfel complet conştient. Aşa că am putut să-i explic domnişoarei doctor – care nu era mult mai în vârstă decât fetele mele, deşi răspândea în jur un aer molipsitor de încredere şi profesionalism – că mi-aş dori să mai pot alerga vreodată, dacă asta nu era poate o cerere prea exagerată. Şi mi-a spus că sigur, se poate, o să-mi coase tendoanele cu firele cele mai groase pe care le are spitalul. Apoi, după ce a terminat, mi-a spus, cu umorul acela teribil al doctorilor, că ce-a fost mai uşor a trecut. Bineînţeles că ştia ce vorbeşte.

Trebuie să spun din capul locului. Echipa medicală – doctori, asistente, infirmiere – au dat dovadă nu numai de un impresionant profesionalism dar şi de o căldură umană la care nu m-aş fi aşteptat. Şi nu doar faţă de mine şi povestea mea oarecum “exotică”. Oamenii aceia au fost oricând gata să ajute, cu orice, fără nimic în schimb – şi trebuie să spun şi asta. Eram dispus să ofer “atenţii” oricui aş fi simţit că aşteaptă aşa ceva. Ştiu că obiceiurile vechi mor greu. Dar în faţa unui tratament atât de exemplar nu am putut risca să ofensez, să jignesc pe cineva oferind bani. Mi-a fost teamă să nu dezamăgesc, pur şi simplu, aşa că nu am făcut-o.

Dar de-aici încolo începe partea în care ai nevoie de norocul ăla de care vorbeam mai sus. Au urmat două zile în spital, cu perfuzii, antibiotice şi riscul unei infecţii cu nume exotic. Jumătate de spital era încă de covid, aşa că în primul salon în care am stat eram vreo şapte oameni, mult peste capacitate. Apoi, pentru că mai era doar un pat disponibil pe toată secţia şi aveau de internat un bolnav bărbat, m-au rugat să accept să fiu mutat într-un salon de femei, pentru că sunt un anume tip de om, o chestie pe care la început n-am ştiut cum s-o iau. Salonul de femei era, de fapt, o rezervă cu trei paturi în loc de unul, printre care nu încăpea nici măcar un scaun cu rotile, deci bolnavii erau căraţi în braţe dacă nu se puteau deplasa. Un spital supraaglomerat, zgomotos, imposibil de curăţat, cu multe chestii care lipseau, cu o infrastructură execrabilă, care se bazează pe resursa sa umană să compenseze şi să salveze vieţi. Un spital în care unii par să muncească mult prea mult şi alţii mult prea puţin. Un spital din care mulţi se gândesc să plece. În Elveţia, de exemplu, şi nu era vorba de mine. Iar aici, dragii mei, dacă vrem să nu mai depindem atât de mult de noroc, ar trebui să ne uităm în primul rând la calitatea celor pe care i-am ales de-a lungul timpului. Şi la ce alegem data viitoare, dacă vrem ca lucrurile să se schimbe.

Un chirurg ortoped elveţian avea să-şi complimenteze călduros colegii români, spunându-mi că, tehnic vorbind, o să pot alerga dar trebuie să am răbdare. M-a avertizat că risc să mă împiedic şi să cad, pentru că mobilitatea piciorului nu este recuperată, că e nevoie de multe luni de fizioterapie. Probabil că e adevărat, dar sunt prea multe care depind de sentimentul ăsta, că alerg şi că mă mişc. După o lună mergeam prin oraş, după trei luni începeam să alerg pe bandă, în sală, până la limita durerii. Şi astăzi pe afară. Medicii şi-au făcut treaba, acum e rândul meu.

Un grup de copii de vreo 10 ani m-a luat în primire imediat ce am intrat pe malul râului Aare. Făcându-mi loc pe trotuar să trec pe lângă ei au început, aproape la unison, să aplaude şi să strige, ca spectatorii curselor de maraton: “Go! Go! Go! Go! Go!”

Nu vă imaginaţi cât de mult poate să însemne chestia asta! Şi cât de recunoscător sunt…