Oligarhul rus, decrepit, beţiv şi ticălos dar altfel om fin, “de societate”, ale cărui vechi sloganuri şi bancuri sovietice nu pot ascunde un prădător rapace. Soţia oligarhului, îmbibată suficient în şampanie cât să o poată ignora pe Ludmila, amanta uşor trecută a oligarhului. Antreprenorul din IT, recent îmbogăţit fără măsură din vânzarea primei sale firme, genul pentru care englezii au inventat ciudatul cuvânt awkward. Admirabila familie de bătrânei americani, cu impecabila lor amabilitate şi gesturile de iubire pe care şi le oferă unul celuilalt, altfel fondatorii unei mari companii de grenade. Şi un cuplu tânăr, ea influenţăriţă de mâncare mereu flămândă iar el model (în sensul de manechin, nimic altceva), ambii încorsetaţi în ipocrizie şi nonsens. Alte familii bogate şi de vârstă înaintată, printre mesele cărora se învârt, neobosite, fete tinere şi frumoase, gata să servească mâncăruri sofisticate fără sens şi probabil fără gust. Privilegiaţii clienţi găsindu-şi motive de nefericire din orice nimic. Şi-apoi, de partea cealaltă, în pântecele marelui iaht, departe de ochii exigenţi ai clienţilor, mulţimea de mecanici negri şi femei de serviciu filipineze care fac ca lumea aia să plutească. Peste toţi, căpitanul beţiv şi blazat, complet debranşat de tot şi de toate, neatent la furtuna de afară, neimpresionat de valurile de vomă, nevenindu-i să creadă că mai există piraţi.

Dacă vă sună cunoscut este pentru că “Triangle of Sadness”, filmul regizorului suedez Ruben Ostlund care a luat anul trecut Palme d’Or la Cannes, este o parabolă despre lumea în care trăim, îngrămădită toată pe un iaht de lux aflat în furtună. O lume îndesând şampanie pe gât pentru a opri voma să erupă, o lume pe care tragedia din jur nu o poate împiedica să se bucure de un minunat fileu de caracatiţă gătit de un chef Michelin.

Ca şi în film, nu e foarte clar cum o să se termine toată nebunia. Dar vedeţi-l şi o să vă faceţi (măcar) o idee. Plus că e absolut superb.

Dintre toate filmele pe care le-am văzut în ultimele săptămâni – şi au fost şi câteva cu pretenţii – de departe cea mai plăcută experienţă a fost acest peştişor de aur apărut pe Netflix când mă cam plictisisem să pescuiesc după puţinele filme cu adevărat bune de pe reţeaua lor. O comedie excelentă, regizată de germanul de origine iraniană Alireza Golafshan. Recomandare călduroasă!

OK, sunt de acord, or fi multe insule pe lângă Bali care ar putea candida cu succes la titlul de Paradis. Doar că trebuie să zbori 16 ore ca să ajungi acolo ceea ce, pentru unul ca mine, pare mai greu decât o viaţă în credinţă, post şi rugăciune, calea noastră ortodoxă spre acelaşi deziderat. De fapt – şi acum vorbeşte agnosticul din mine – cred că scripturile noastre n-au fost niciodată foarte exacte în ce priveşte nivelul de servicii la care poţi spera după. O fi măcar ca la bulgari? Ori ca la turci?

Că tot facem comparaţii, povestea filmului ăsta aduce oarecum cu cea din Mamma Mia. Poate că nu vă plac la fel de mult plajele greceşti sau poate o preferaţi pe Julia Roberts lui Meryl Streep. Şi totuşi, Mamma Mia este un film mult, mult mai bun pentru un singur motiv crucial: Abba şi muzica lor excepţională. Aţi văzut deja Mamm Mia? Nicio problemă, mai uitaţi-vă o dată şi tot o să fie o experienţă mai mişto.

De vreo săptămână îmi tot împingea Netflix filmul ăsta în faţă. Trending now, Number 1 in Switzerland, printre primele filme listate la multe categorii plus emailuri zilnice care să-mi spună că a apărut şi că e apreciat de telespectatori. Aşa că m-am uitat. Şi nu mi-a plăcut, din mai multe motive. Filmul este adaptat şi regizat de Andrew Dominik după romanul cu acelaşi nume al scriitoarei Joyce Carol Oates. Nu am citit cartea, o “biografie ficţională”, deci voi comenta doar ce am văzut în film. Sunt trei lucruri pe care filmul încearcă să le scoată în evidenţă şi, după părerea mea, ratează magistral la fiecare dintre ele.

Tot filmul e construit pe imaginea unei Marilyn Monroe complet instabilă psihic încă din tinereţe, o femeie copleşită de dramele reale ale copilăriei, de schizofrenia propriei mame, de abuzurile pe care le-a îndurat de-a lungul vieţii. Se insistă atât de mult pe tema asta încât m-am întrebat de-a lungul filmului dacă oamenii din spatele camerei de filmat chiar şi-au înţeles personajul. Ceea ce a făcut-o celebră pe Marilyn Monroe, dincolo de frumuseţea fizică şi de un talent actoricesc nu chiar ieşit din comun, a fost o senzualitate irezistibilă, dincolo de standarde şi de clişee. Femeia asta respira sex appeal prin toţi porii, un fel de chimie complicată pe care mi-ar fi imposibil s-o explic. Dar de un lucru sunt sigur. Atracţia asta merge dincolo de aspectul fizic, ne e programată adânc în gene şi sunt convins că percepţia de sănătate face parte din ea. Boala mentală devine adesea clişeul de care abuzează mai cu seamă cei care nu pricep prea mult, atunci când nu e doar eschivă sau scuză ieftină.

Nu mi-a plăcut nici felul în care este prezentat abuzul, fie el de putere sau sexual. Da, Marilyn Monroe a avut ghinionul de a fi o femeie frumoasă care şi-a dorit o carieră într-o lume şi într-o vreme a “bărbaţilor puternici”. A fost, sunt convins, abuzată adesea. Dar în film abuzurile astea sunt prezentate brutal şi aproape propagandistic. Abuzul nu trebuie să fie neapărat un viol grotesc pentru a fi inacceptabil. E mult mai mult decât atât, dar pentru asta e nevoie de un nivel mai subtil de empatie, de înţelegere chiar, care, din păcate, lipseşte.

Şi-apoi, filmul abuzează, uneori insuportabil, de imaginea fizică a lui Marilyn. Ana de Armas este o actriţă talentată şi frumoasă, dar sunt rare momentele din film în care ai impresia că o vezi pe Marilyn prin ea. Nu e numai vina ei, are probabil mai multă legătură cu acea înţelegere profundă a subiectului de care vorbeam mai sus. Din păcate, atât poate să iasă dintr-un personaj construit între problemele ei psihice şi atuurile ei fizice. Sigur, cum ziceam, atracţia fizică pe care o exercita a făcut-o celebră. Dar, fără să mă fi interesat foarte tare, Marilyn Monroe a fost mult mai mult decât atât. Mult mai mult decât o “Blondă”.

Bullet Train-ul ăsta nipon există în realitate şi acoperă cei aproximativ 500 de km dintre Tokyo şi Kyoto în vreo 2 ore. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi când ai ajunge de la Bucureşti la Constanţa într-o oră. Ar putea să fie film science fiction dar nu e deşi noi, prin comparaţie, ajungem la mare cam la fel de repede ca pe vremea lui Anghel Saligny. Asta a fost ultima comparaţie cu CFR-ul nostru, altfel o dăm în plâns. Şi-ar fi păcat, pentru că este vorba despre una dintre cele mai bune comedii pe care le-am văzut în ultima vreme. Se dovedeşte, încă o dată, că Brad Pitt e un excelent actor de comedie. O să zică lumea, mai ales nenumăratele sale admiratoare, că sunt răutăcios şi-mi place mie, din invidie, să-l văd în roluri de tâmpiţel. Dar vă dau trei exemple, le vedeţi, şi dup-aia mai vorbim: The Mexican, 12 Monkeys şi Burn after reading. Că joacă în comedii nu-l face, Doamne fereşte, vreun Arşinel! Omul a jucat în filme de foarte mare calitate, a luat un Oscar pe merit şi, deşi puţini ştiu, e un producător extrem de inspirat.

Ce e cel mai reconfortant în Bullet train este să realizezi că şi criminalii sunt oameni normali, ca noi toţi, au mici plăceri vinovate, iubesc, sunt preocupaţi de sănătatea lor fizică, merg la psiholog ca toată lumea, unii sunt chiar foarte educaţi. Crimele, oricât de brutale, nu sunt lipsite de o normală doză de curtoazie, stil şi eleganţă. Oamenii ăştia îşi fac meseria cu pasiune dar ucid chirurgical, în principal ca să ne facă pe noi să râdem. Complet diferit faţă de stilul sadic junkie Tarantino, de exemplu, în care toată lumea încearcă să omoare pe toată lumea şi la final ăia cocainizaţi îşi dau duhul în chinuri groaznice iar ăia doar fumaţi cumva o scot, greu, la capăt. Nimic din toate astea în Bullet Train, e film de văzut cu copiii. Şi durează fix cât drumul de la Tokyo la Kyoto. Dacă vă duceţi la cinematograf să faceţi drumul ăsta probabil că e şi mult mai ieftin. Merită!

Ca să zic din start, înainte să mă pierd în detalii şi să las altă impresie, Top Gun-ul ăsta nou e un film mişto. Deşi au trecut 36 de ani de la primul film te simţi imediat transpus în aceeaşi atmosferă. Avioanele şi bazele militare par aceleaşi, barul din sat e la fel, nici măcar duşmanii nu s-au schimbat semnificativ, deşi între timp cred că şi-au achiziţionat nişte suhoiuri ruseşti mai de fiţe în locul vechilor miguri. Tot ca în primul film, binele învinge până la urmă, dar probabil că nu vă aşteptaţi la altceva. Parcă nici Tom Cruise nu a îmbătrânit prea tare, arată fit şi refuză să leşine la acceleraţii de 10G, cam dublul limitei unui muritor de rând. Rămâne, totuşi, Tom Cruise, deci nu e o surpriză foarte mare, deşi dacă mă gândesc că omologii lui din armata română sunt, probabil, pensionaţi deja de cinşpe ani nu-mi pot opri un oftat.

Se pare că grosul filmărilor pentru Top Gun 2 au avut loc în 2018, mult înainte de invazia rusească în Ucraina. Uitându-mă la succesul de casă de care se bucură filmul, mai ales în SUA, nu mă pot opri să nu constat că oamenii nu au înţeles, de fapt, cum stă treaba. Uitaţi-vă pe cerul Ucrainei! Aproape că nu sunt avioane de vânătoare ruseşti, dar nu de frica aviaţiei ucrainene, aproape inexistentă, ci de frica rachetelor antiaeriene de tot felul, vedetele tehnologice incontestabile ale noului război. Dacă îl dăm un pic la o parte pe Tom Cruise, un caz cu totul şi cu totul special, capabil să se ferească de orice şi oricând, ar trebui să recunoaştem că în războiul modern avioanele de peste 100 de milioane de dolari bucata pot fi doborâte foarte uşor de rachete de sute de ori mai ieftine şi care se bazează pe tehnologii performante, greu de contracarat. Discuţia se poate extinde la tancuri, baze militare, vapoare sau chiar portavioane. E sfărşitul unei ere, iar războiul modern va fi probabil regândit din temelii. Rusia plăteşte deja preţul inadecvării. Americanii nu, pentru că Tom Cruise e încă tânăr.

Deci vine cometa peste noi. Ce ne facem? Păi, în mod normal l-am trimite pe Bruce Willis să arunce pietroiul în aer, dar de data asta Bruce nu e disponibil, că s-a sacrificat pentru noi în 1998, când cu meteoritul din Armageddon, vă mai aduceţi aminte, poate, cum plângea săraca Liv Tyler pe muzica lu’ Aerosmith.

Poate pentru că ar fi costat prea mult să ridice cele 120 de kg ale lui Dwayne Johnson cu racheta în spaţiu, cineaştii americani de la Netflix s-au gândit ca de data asta să ne ofere o variantă realistă a unui posibil sfârşit al lumii (nu vă zic dacă ne salvăm sau nu, vedeţi voi în film).

Suntem în pericol să pierim. E nevoie de mobilizare, de acţiune urgentă, de solidaritate şi coordonare. Nu în ultimul rând, de inteligenţă. Este oare lumea capabilă de aşa ceva? Avem două exemple recente la îndemână, e drept că nişte crizuliţe mai mici şi mai lente: una ar fi pandemia iar cealaltă schimbarea ireversibilă a climei. Şi dacă jumătate dintre voi vor şuiera printre dinţi care pandemie, băi spălatule pe creier! sau, aproximativ aceeaşi jumătate, care schimbări climatice, neomarxistule! – ei bine, ăsta e răspunsul la întrebarea originală!

Evident că e important ca pietroiul să nu cadă peste noi într-un moment inoportun, cum ar fi alegerile prezidenţiale americane, criza vreunor nefericiţi de refugiaţi sau, la o scară foarte, foarte mică, ultimele ambiţii personale ale domnilor Cîţu şi Ciolacu. S-ar putea ca unii, de-acolo de sus, să considere că nu e oportun să ştim. Apoi, degeaba ne lasă să ştim dacă informaţia e aruncată în oceanul cacofonic de informaţii contradictorii, în care rechinii (social) media stau la pândă. Şi aşa ajungem, inevitabil, în situaţia în care unii nu cred în comete şi alţii nu cred că vine fix în noi. Sau că ar putea fi atât de devastatoare încât să provoace căderea burselor. Şi, până la urmă, de ce să facem ceva? E anti-mioritic, deci anti-naţional, şi ar ştirbi dreptul multora de-a sta liberi sub piatră. Cel puţin aşa ar zice Sputnik şi, în consecinţă, aşa ar crede Şoşoacă.

Şi dacă tot e să facem ceva, cu ce naiba să facem, că NASA nu mai e în stare să-şi facă propriile rachete, se roagă de Musk să-i mai care câte-un satelit pe orbită. Ideea de a depinde într-un moment crucial pentru soarta planetei de Elon Musk (sau alţii ca el, că sunt mulţi care au deprins plăcerea de-a se duce în diverse locuri cu satelitu’) mi-a adus aminte de cealaltă criză în care s-a implicat mogulul galactic. Poate vă mai amintiţi, prin 2018 nişte copii tailandezi au rămas blocaţi într-o peşteră. Musk s-a implicat imediat şi a propus echipei responsabile cu salvarea un minisubmarin care să-i treacă prin zona inundată. Pentru că a fost refuzat – pentru motivul aberant că minisubmarinul nu încăpea prin tunel – s-a supărat pe şeful salvatorilor, un britanic speolog şi scafandru cu experienţă, şi l-a făcut pedofil. La proces, avocaţii lui Musk au afirmat că nu a fost defăimare, a fost doar jignire, la nervi. A fost achitat, normal.

În concluzie, părerea mea este că am putea să facem ceva doar atunci când am cădea toţi de acord că e posibil să murim. Deci, practic, niciodată. Dar, până una alta, vedeţi filmul ăsta. E o satiră foarte, foarte, mişto. În fine, jumătate zic că e o prostie, ghiciţi singuri care jumătate.

A trebuit să mă uit la posturile mai vechi ale Aportului ca să-mi aduc aminte când am fost la cinematograf ultima oară. A fost în martie anul trecut, la Sun Plaza în Bucureşti, în timpul ultimei vizite acasă, chiar înainte de lockdown. Am văzut Parasite, filmul care a luat Oscarul cel mare în 2020. După un an şi trei luni am revenit într-un cinematograf pentru un alt film de Oscar, de data asta câştigătorul din 2021.

E o minune, oricum, că cinematografele din lumea asta nu au dat toate faliment. Închise pentru multe luni din cauza pandemiei, au fost lăsate să deschidă acum câteva luni, cu multe restricţii, doar pentru a difuza câteva filme europene de care n-a auzit nimeni şi pentru care aproape nimeni n-o să stea vreodată două ore cu masca pe faţă. Marile producţii americane şi-au amânat lansările, lăsând distribuţia în plata Domnului (sau a domnului prim-ministru din fiecare ţară) doar ca să nu-şi diminueze, Doamne fereşte, profiturile de zeci sau chiar sute de milioane de dolari pe film. N-ar fi prima dată în pandemia asta când am văzut strategia “fiecare cu-a mă-sii” – exact opusul a ceea ce-ar fi trebuit să facem ca să ne fie tuturor mai bine. Dar, în fine, o să mă opresc aici, nu înainte de a declara că, în semn de protest şi ca să le ciupesc vreo câţiva franci din P&L-ul la care se închină, voi vedea noul James Bond, amânat mai bine de un an, doar când l-or da moca la televizor. Să fi fost lansat mai devreme ar fi salvat multe cinematografe ale lumii ăsteia – şi multe locuri de muncă.

Dar era vorba de Nomadland, un film extraordinar deşi, probabil, nu atât de uşor de înţeles în Europa. În primul rând pentru că europenii nu pot înţelege complet noţiunea de homeless (sau houseless, cum preferă să spună eroina principală a filmului) ca adâncime extremă a sărăciei. În al doilea rând pentru că există un suflet nomad, de descoperitori şi aventurieri, care s-a perpetuat până astăzi în spiritul american şi care le lipseşte europenilor (altfel ar fi deja americani). Filmul ne descoperă această lume a oamenilor loviţi de soartă care decid să nu-şi înece nefericirea în alcool, droguri, painkillers cu reţetă de la doctor sau în violenţă. Este lumea celor care nu stau să-şi plângă de milă – îşi bagă-n dubă catrafusele şi pleacă. Desigur, o altă variantă de escapism, doar că cea preferată de cei care refuză să se predea în faţa sorţii şi care caută un nou peisaj de fiecare dată când depresia îi ajunge din urmă. Fug, dar nu se lasă învinşi. Iar asta le permite, oriunde s-ar afla, să rămână umani – deci sociali – şi să devină o comunitate, una în care despărţirile nu sunt nicioadată definitive, nici măcar când cineva moare. Lumea călătoare a celor convinşi, cu un optimism care salvează vieţi, că se vor reîntâlni cândva, “down the road”.

Superb film. Mergeţi la cinema, altfel vor fi şi mai mulţi oameni pe drumuri.

Pretend It’s a City

Aceasta este ultima producție Martin Scorsese, în care teoretic celebrul regizor şi joacă, deşi aproape că nu se vede şi abia dacă deschide gura. De cele mai multe ori o face ca să râdă necontrolat la poveştile fascinante ale scriitoarei Fran Lebowitz, celălalt personaj al seriei de şapte episoade “Pretend it’s a city”. E primul meu serial de pe Netflix şi m-am uitat cap coadă, mai bine de trei ore, aproape fără să respir. Fran Lebowitz, pe care am descoperit-o abia acum, este o incredibilă povestitoare, care combină superb opinii de intelectual rafinat, umor de stand-up comedy şi mărturii ale unor vremuri ce par, cel puţin în cuvintele ei, mai frumoase. Filmul este despre oamenii, străzile şi poveştile unui New York aproape mitic, despre imobiliare, bani, legende ale jazz-ului şi sportului, despre cum să fii şofer de taxi femeie în anii ’70, despre cărţi, fumat şi alte plăceri (ne)vinovate. Slavă Domnului că n-a avut mai multe episoade că făceam pe mine, ştiam eu de ce nu mă uit la seriale.

Pieces of a Woman

Pieces of a Woman este un film regizat de Kornel Mundruczo, un regizor din noul val al vecinilor unguri. Deşi povestea se petrece undeva într-un oraş american filmul mi-a creat, permanent, impresia unei drame est-europene, plimbată în bagaje prin străini, o poveste aşa cum numai regizorii de prin părţile noastre ştiu să imagineze sau doar să culeagă dintr-o realitate plină de exemple la tot pasul. În consecinţă, povestea variază, începând chiar de la prima scenă, între greu de văzut şi, pe alocuri, insuportabil. Şi totuşi, este o frumoasă parabolă despre vulnerabilitate, tentaţia autocompătimirii şi puterea de a te ridica cu adevărat de jos după o oribilă tragedie.

Searching

Un film americano-rusesc (!), cu un regizor americano-indian (Aneesh Chaganty, de urmărit!) şi cu actori americano-asiatici. Searching e un fel de Taken doar că mai bun, în care tatăl nu e fost agent CIA ci inginer. Nu c-aş fi eu de aceeaşi meserie dar credeţi-mă, e mai palpitant să vezi un inginer la lucru decât un Liam Neeson de 60+ de ani bătând toţi albanezii din Paris. Intensitatea şi misterul poveştii sunt perfect controlate până la final iar cinematografia este o mică bijuterie, deşi mare parte a filmului se petrece în screenshot-uri de laptop iar majoritatea celorlalte scene înţeleg că au fost filmate cu un iphone sau cu diverse camere web. Excepţional!

I’m no longer here

O altă dramă, de data asta de la regizorul mexican Fernando Frías de la Parra, despre experienţa emigraţiei şi dificultatea păstrării identităţii printre străini. Încă o dovadă că valoarea unui film nu stă în banii producătorilor sau în super-profesionalismul echipelor din platou, ci, în primul rând, în cât suflet este investit în poveste. Ori sufletul, la vremurile astea, devine marfă din ce în ce mai rară.

The Guilty

OK, filmul ăsta nu e de pe Netflix şi nu ştiu unde l-aţi putea găsi în altă parte. Aveţi încredere în mine, merită căutat! E un film de acţiune danez cu un singur actor, care vorbeşte 90 de minute la telefon dintr-un birou. N-am văzut de mult un film atât de palpitant!