Pretend It’s a City

Aceasta este ultima producție Martin Scorsese, în care teoretic celebrul regizor şi joacă, deşi aproape că nu se vede şi abia dacă deschide gura. De cele mai multe ori o face ca să râdă necontrolat la poveştile fascinante ale scriitoarei Fran Lebowitz, celălalt personaj al seriei de şapte episoade “Pretend it’s a city”. E primul meu serial de pe Netflix şi m-am uitat cap coadă, mai bine de trei ore, aproape fără să respir. Fran Lebowitz, pe care am descoperit-o abia acum, este o incredibilă povestitoare, care combină superb opinii de intelectual rafinat, umor de stand-up comedy şi mărturii ale unor vremuri ce par, cel puţin în cuvintele ei, mai frumoase. Filmul este despre oamenii, străzile şi poveştile unui New York aproape mitic, despre imobiliare, bani, legende ale jazz-ului şi sportului, despre cum să fii şofer de taxi femeie în anii ’70, despre cărţi, fumat şi alte plăceri (ne)vinovate. Slavă Domnului că n-a avut mai multe episoade că făceam pe mine, ştiam eu de ce nu mă uit la seriale.

Pieces of a Woman

Pieces of a Woman este un film regizat de Kornel Mundruczo, un regizor din noul val al vecinilor unguri. Deşi povestea se petrece undeva într-un oraş american filmul mi-a creat, permanent, impresia unei drame est-europene, plimbată în bagaje prin străini, o poveste aşa cum numai regizorii de prin părţile noastre ştiu să imagineze sau doar să culeagă dintr-o realitate plină de exemple la tot pasul. În consecinţă, povestea variază, începând chiar de la prima scenă, între greu de văzut şi, pe alocuri, insuportabil. Şi totuşi, este o frumoasă parabolă despre vulnerabilitate, tentaţia autocompătimirii şi puterea de a te ridica cu adevărat de jos după o oribilă tragedie.

Searching

Un film americano-rusesc (!), cu un regizor americano-indian (Aneesh Chaganty, de urmărit!) şi cu actori americano-asiatici. Searching e un fel de Taken doar că mai bun, în care tatăl nu e fost agent CIA ci inginer. Nu c-aş fi eu de aceeaşi meserie dar credeţi-mă, e mai palpitant să vezi un inginer la lucru decât un Liam Neeson de 60+ de ani bătând toţi albanezii din Paris. Intensitatea şi misterul poveştii sunt perfect controlate până la final iar cinematografia este o mică bijuterie, deşi mare parte a filmului se petrece în screenshot-uri de laptop iar majoritatea celorlalte scene înţeleg că au fost filmate cu un iphone sau cu diverse camere web. Excepţional!

I’m no longer here

O altă dramă, de data asta de la regizorul mexican Fernando Frías de la Parra, despre experienţa emigraţiei şi dificultatea păstrării identităţii printre străini. Încă o dovadă că valoarea unui film nu stă în banii producătorilor sau în super-profesionalismul echipelor din platou, ci, în primul rând, în cât suflet este investit în poveste. Ori sufletul, la vremurile astea, devine marfă din ce în ce mai rară.

The Guilty

OK, filmul ăsta nu e de pe Netflix şi nu ştiu unde l-aţi putea găsi în altă parte. Aveţi încredere în mine, merită căutat! E un film de acţiune danez cu un singur actor, care vorbeşte 90 de minute la telefon dintr-un birou. N-am văzut de mult un film atât de palpitant!