Triangle of Sadness

Oligarhul rus, decrepit, beţiv şi ticălos dar altfel om fin, “de societate”, ale cărui vechi sloganuri şi bancuri sovietice nu pot ascunde un prădător rapace. Soţia oligarhului, îmbibată suficient în şampanie cât să o poată ignora pe Ludmila, amanta uşor trecută a oligarhului. Antreprenorul din IT, recent îmbogăţit fără măsură din vânzarea primei sale firme, genul pentru care englezii au inventat ciudatul cuvânt awkward. Admirabila familie de bătrânei americani, cu impecabila lor amabilitate şi gesturile de iubire pe care şi le oferă unul celuilalt, altfel fondatorii unei mari companii de grenade. Şi un cuplu tânăr, ea influenţăriţă de mâncare mereu flămândă iar el model (în sensul de manechin, nimic altceva), ambii încorsetaţi în ipocrizie şi nonsens. Alte familii bogate şi de vârstă înaintată, printre mesele cărora se învârt, neobosite, fete tinere şi frumoase, gata să servească mâncăruri sofisticate fără sens şi probabil fără gust. Privilegiaţii clienţi găsindu-şi motive de nefericire din orice nimic. Şi-apoi, de partea cealaltă, în pântecele marelui iaht, departe de ochii exigenţi ai clienţilor, mulţimea de mecanici negri şi femei de serviciu filipineze care fac ca lumea aia să plutească. Peste toţi, căpitanul beţiv şi blazat, complet debranşat de tot şi de toate, neatent la furtuna de afară, neimpresionat de valurile de vomă, nevenindu-i să creadă că mai există piraţi.

Dacă vă sună cunoscut este pentru că “Triangle of Sadness”, filmul regizorului suedez Ruben Ostlund care a luat anul trecut Palme d’Or la Cannes, este o parabolă despre lumea în care trăim, îngrămădită toată pe un iaht de lux aflat în furtună. O lume îndesând şampanie pe gât pentru a opri voma să erupă, o lume pe care tragedia din jur nu o poate împiedica să se bucure de un minunat fileu de caracatiţă gătit de un chef Michelin.

Ca şi în film, nu e foarte clar cum o să se termine toată nebunia. Dar vedeţi-l şi o să vă faceţi (măcar) o idee. Plus că e absolut superb.