Bullet Train. Sună mai bine ca Trenul Asasinilor.

Bullet Train-ul ăsta nipon există în realitate şi acoperă cei aproximativ 500 de km dintre Tokyo şi Kyoto în vreo 2 ore. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi când ai ajunge de la Bucureşti la Constanţa într-o oră. Ar putea să fie film science fiction dar nu e deşi noi, prin comparaţie, ajungem la mare cam la fel de repede ca pe vremea lui Anghel Saligny. Asta a fost ultima comparaţie cu CFR-ul nostru, altfel o dăm în plâns. Şi-ar fi păcat, pentru că este vorba despre una dintre cele mai bune comedii pe care le-am văzut în ultima vreme. Se dovedeşte, încă o dată, că Brad Pitt e un excelent actor de comedie. O să zică lumea, mai ales nenumăratele sale admiratoare, că sunt răutăcios şi-mi place mie, din invidie, să-l văd în roluri de tâmpiţel. Dar vă dau trei exemple, le vedeţi, şi dup-aia mai vorbim: The Mexican, 12 Monkeys şi Burn after reading. Că joacă în comedii nu-l face, Doamne fereşte, vreun Arşinel! Omul a jucat în filme de foarte mare calitate, a luat un Oscar pe merit şi, deşi puţini ştiu, e un producător extrem de inspirat.

Ce e cel mai reconfortant în Bullet train este să realizezi că şi criminalii sunt oameni normali, ca noi toţi, au mici plăceri vinovate, iubesc, sunt preocupaţi de sănătatea lor fizică, merg la psiholog ca toată lumea, unii sunt chiar foarte educaţi. Crimele, oricât de brutale, nu sunt lipsite de o normală doză de curtoazie, stil şi eleganţă. Oamenii ăştia îşi fac meseria cu pasiune dar ucid chirurgical, în principal ca să ne facă pe noi să râdem. Complet diferit faţă de stilul sadic junkie Tarantino, de exemplu, în care toată lumea încearcă să omoare pe toată lumea şi la final ăia cocainizaţi îşi dau duhul în chinuri groaznice iar ăia doar fumaţi cumva o scot, greu, la capăt. Nimic din toate astea în Bullet Train, e film de văzut cu copiii. Şi durează fix cât drumul de la Tokyo la Kyoto. Dacă vă duceţi la cinematograf să faceţi drumul ăsta probabil că e şi mult mai ieftin. Merită!