Nomadland

A trebuit să mă uit la posturile mai vechi ale Aportului ca să-mi aduc aminte când am fost la cinematograf ultima oară. A fost în martie anul trecut, la Sun Plaza în Bucureşti, în timpul ultimei vizite acasă, chiar înainte de lockdown. Am văzut Parasite, filmul care a luat Oscarul cel mare în 2020. După un an şi trei luni am revenit într-un cinematograf pentru un alt film de Oscar, de data asta câştigătorul din 2021.

E o minune, oricum, că cinematografele din lumea asta nu au dat toate faliment. Închise pentru multe luni din cauza pandemiei, au fost lăsate să deschidă acum câteva luni, cu multe restricţii, doar pentru a difuza câteva filme europene de care n-a auzit nimeni şi pentru care aproape nimeni n-o să stea vreodată două ore cu masca pe faţă. Marile producţii americane şi-au amânat lansările, lăsând distribuţia în plata Domnului (sau a domnului prim-ministru din fiecare ţară) doar ca să nu-şi diminueze, Doamne fereşte, profiturile de zeci sau chiar sute de milioane de dolari pe film. N-ar fi prima dată în pandemia asta când am văzut strategia “fiecare cu-a mă-sii” – exact opusul a ceea ce-ar fi trebuit să facem ca să ne fie tuturor mai bine. Dar, în fine, o să mă opresc aici, nu înainte de a declara că, în semn de protest şi ca să le ciupesc vreo câţiva franci din P&L-ul la care se închină, voi vedea noul James Bond, amânat mai bine de un an, doar când l-or da moca la televizor. Să fi fost lansat mai devreme ar fi salvat multe cinematografe ale lumii ăsteia – şi multe locuri de muncă.

Dar era vorba de Nomadland, un film extraordinar deşi, probabil, nu atât de uşor de înţeles în Europa. În primul rând pentru că europenii nu pot înţelege complet noţiunea de homeless (sau houseless, cum preferă să spună eroina principală a filmului) ca adâncime extremă a sărăciei. În al doilea rând pentru că există un suflet nomad, de descoperitori şi aventurieri, care s-a perpetuat până astăzi în spiritul american şi care le lipseşte europenilor (altfel ar fi deja americani). Filmul ne descoperă această lume a oamenilor loviţi de soartă care decid să nu-şi înece nefericirea în alcool, droguri, painkillers cu reţetă de la doctor sau în violenţă. Este lumea celor care nu stau să-şi plângă de milă – îşi bagă-n dubă catrafusele şi pleacă. Desigur, o altă variantă de escapism, doar că cea preferată de cei care refuză să se predea în faţa sorţii şi care caută un nou peisaj de fiecare dată când depresia îi ajunge din urmă. Fug, dar nu se lasă învinşi. Iar asta le permite, oriunde s-ar afla, să rămână umani – deci sociali – şi să devină o comunitate, una în care despărţirile nu sunt nicioadată definitive, nici măcar când cineva moare. Lumea călătoare a celor convinşi, cu un optimism care salvează vieţi, că se vor reîntâlni cândva, “down the road”.

Superb film. Mergeţi la cinema, altfel vor fi şi mai mulţi oameni pe drumuri.