Deci vine cometa peste noi. Ce ne facem? Păi, în mod normal l-am trimite pe Bruce Willis să arunce pietroiul în aer, dar de data asta Bruce nu e disponibil, că s-a sacrificat pentru noi în 1998, când cu meteoritul din Armageddon, vă mai aduceţi aminte, poate, cum plângea săraca Liv Tyler pe muzica lu’ Aerosmith.

Poate pentru că ar fi costat prea mult să ridice cele 120 de kg ale lui Dwayne Johnson cu racheta în spaţiu, cineaştii americani de la Netflix s-au gândit ca de data asta să ne ofere o variantă realistă a unui posibil sfârşit al lumii (nu vă zic dacă ne salvăm sau nu, vedeţi voi în film).

Suntem în pericol să pierim. E nevoie de mobilizare, de acţiune urgentă, de solidaritate şi coordonare. Nu în ultimul rând, de inteligenţă. Este oare lumea capabilă de aşa ceva? Avem două exemple recente la îndemână, e drept că nişte crizuliţe mai mici şi mai lente: una ar fi pandemia iar cealaltă schimbarea ireversibilă a climei. Şi dacă jumătate dintre voi vor şuiera printre dinţi care pandemie, băi spălatule pe creier! sau, aproximativ aceeaşi jumătate, care schimbări climatice, neomarxistule! – ei bine, ăsta e răspunsul la întrebarea originală!

Evident că e important ca pietroiul să nu cadă peste noi într-un moment inoportun, cum ar fi alegerile prezidenţiale americane, criza vreunor nefericiţi de refugiaţi sau, la o scară foarte, foarte mică, ultimele ambiţii personale ale domnilor Cîţu şi Ciolacu. S-ar putea ca unii, de-acolo de sus, să considere că nu e oportun să ştim. Apoi, degeaba ne lasă să ştim dacă informaţia e aruncată în oceanul cacofonic de informaţii contradictorii, în care rechinii (social) media stau la pândă. Şi aşa ajungem, inevitabil, în situaţia în care unii nu cred în comete şi alţii nu cred că vine fix în noi. Sau că ar putea fi atât de devastatoare încât să provoace căderea burselor. Şi, până la urmă, de ce să facem ceva? E anti-mioritic, deci anti-naţional, şi ar ştirbi dreptul multora de-a sta liberi sub piatră. Cel puţin aşa ar zice Sputnik şi, în consecinţă, aşa ar crede Şoşoacă.

Şi dacă tot e să facem ceva, cu ce naiba să facem, că NASA nu mai e în stare să-şi facă propriile rachete, se roagă de Musk să-i mai care câte-un satelit pe orbită. Ideea de a depinde într-un moment crucial pentru soarta planetei de Elon Musk (sau alţii ca el, că sunt mulţi care au deprins plăcerea de-a se duce în diverse locuri cu satelitu’) mi-a adus aminte de cealaltă criză în care s-a implicat mogulul galactic. Poate vă mai amintiţi, prin 2018 nişte copii tailandezi au rămas blocaţi într-o peşteră. Musk s-a implicat imediat şi a propus echipei responsabile cu salvarea un minisubmarin care să-i treacă prin zona inundată. Pentru că a fost refuzat – pentru motivul aberant că minisubmarinul nu încăpea prin tunel – s-a supărat pe şeful salvatorilor, un britanic speolog şi scafandru cu experienţă, şi l-a făcut pedofil. La proces, avocaţii lui Musk au afirmat că nu a fost defăimare, a fost doar jignire, la nervi. A fost achitat, normal.

În concluzie, părerea mea este că am putea să facem ceva doar atunci când am cădea toţi de acord că e posibil să murim. Deci, practic, niciodată. Dar, până una alta, vedeţi filmul ăsta. E o satiră foarte, foarte, mişto. În fine, jumătate zic că e o prostie, ghiciţi singuri care jumătate.