De ce acum ne-am repezit toţi să ajutăm, ne dăm peste cap pentru ucraineni, dar n-am făcut mai nimic pentru afgani, sirieni, libieni sau eritreeni? Ăia nu sunt tot oameni, nu aveau şi ei nevoie de ajutor? Am fost orbi pentru nenorocirile altora şi brusc ne-am trezit. De ce?

Înainte să ne simţim vinovaţi pentru excesul subit de omenie eu zic să punem, la rândul nostru, o întrebare: dar de ce vă chinuie grija? Oare pentru că nu am făcut destul pentru amărâţii de dinainte? Sau, mai degrabă, pentru că facem prea mult pentru ăştia de-acum? Dacă nu ajutăm, pe cine ajutăm de fapt?

Cei care vin cu poveştile si îngrijorările astea ipocrite sunt adesea motivul pentru care nu ajutăm suficient. Căci există trei feluri de oameni pe lumea asta. Cei care decid să-şi ajute semenii când aceştia sunt la ananghie. Apoi, sunt cei care, din diverse motive, nu o fac. Şi mai sunt şi cei din a treia categorie, una absolut specială, ca să zic doar atât, a celor care încearcă să-i împiedice pe cei dintâi. Războaiele, chiar şi operaţiunile militare speciale, reuşesc mereu să scoată din oameni, în funcţie de materialul clientului, tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Şi încă ceva ce, la război, se aplică deopotrivă ţărilor şi oamenilor: dacă nu eşti Elveţia probabil că nu eşti neutru, deci de care parte eşti?

A fost provocat. A fost împins să reacţioneze, n-a avut de ales, e o decizie strategică de securitate. Ucraina a fost cumpărată de americani, e o ţară amanetată Ocultei Mondiale. Până la urmă sunt toţi ruşi, ce contează! Da, ucrainenii sunt nazişti, n-ai văzut că ăia din batalionul Azov au răstignit un rus pe cruce? Să se predea şi se termină mâine, o să fie pace. Zelensky ăla e un actoraş aventurier, dornic de sânge, cumpărat de Soroş, nu-i pasă de nimic.

Nu-mi spune mie cum sunt ucrainenii! N-ai auzit de Bucovina, de canalul Bâstroe, de Insula Şerpilor şi de nava Rostok care ne-a blocat canalul Sulina 15 ani? Ce treabă avem noi cu ei? S-au terminat românii care au nevoie de ajutor? Cine ştie cine mai intră în ţară odată cu refugiaţii ăştia?

Ruşii nu atacă pentru că aşteaptă să negocieze, de-aia! Tu chiar crezi că sunt incompetenţi? Cine zice, CNN, mă laşi? Nu trebuie să-i subestimăm, e strategia lor să temporizeze. Dac-ar vrea i-ar toca pe-ăia în două zile. Nu e război, atacă doar instalaţii militare. N-au bombardat clădiri civile, e propagandă ucraineană.

Trebuie să ne calmăm, că altfel noi urmăm. Nu se va opri aici. În două ore e la Bucureşti, n-avem cum să-l oprim. Noi n-avem armată, suntem zero, ne-au vândut vesticii toate mizeriile lor. Au distrus industria de apărare. Şi, până la urmă, să apărăm ce? Ce-a făcut ţara asta pentru mine ca s-o apăr? Trebuie să fim neutri. Există o petiţie care cere neutralitatea României, s-o semnăm! NATO vrea ca România să fie câmpul lor de luptă. Nu o să ne apere nimeni, o să rămânem singuri cu ruşii. Să ne vedem de treaba noastră! Vrem pace! Pace!

Probabil că Putin a sperat să aibă alt preşedinte la Casa Albă. Dar Trump a pierdut, dezamăgindu-şi susţinătorul de la Kremlin. A sperat că toţi anii ăştia de propagandă şi dezinformare, pe toate canalele, au produs dezbinarea şi dezangajarea necesare ofensivei ruseşti. A sperat că societăţile occidentale îşi vor fi pierdut apetitul de ripostă după toate problemele provocate de pandemie. Dar a fost nevoie de doar câteva săptămâni de ameninţare pentru ca vestul să se mobilizeze şi să vorbească pe o singură voce împotriva agresiunii ruseşti contra Ucrainei. NATO, “în moarte clinică” pe vremea lui Trump, cum o cataloga Macron, e mai activă şi mai unită astăzi decât a fost vreodată. Probabil că Putin a crezut că doar zăngănindu-şi armele la graniţele Ucrainei va determina forţele reacţionare încă existente în ţara vecină să răstoarne regimul ales democratic. Dar asta nu s-a întâmplat. A sperat ca ucrainienii să facă o greşeală care ar fi putut fi interpretată drept provocare. Dar nici asta nu s-a întîmplat. Aşa că Putin a inventat ridicola noţiune de “denazificare” a unei naţiuni care a fost, probabil, una dintre cele mai mari victime ale nazismului şi este condusă astăzi de un preşedinte ales democratic, cu origini evreieşti şi un bunic care a luptat în armata roşie.

Cel mai mult, probabil că Putin a mizat pe lipsa de reacţie a armatei ucrainiene. A sperat că va fi un marş neîntrerupt de nimeni şi de nimic până în Kiev. Că nu vor pierde militari şi nu vor fi nevoiţi să ucidă prea mulţi ucrainieni. Au trimis ieri trupe aeropurtate să ocupe aeroportul din Kiev, oarecum departe de graniţă, o dovadă a încrederii arogante în puterea de intimidare a trupelor ruseşti. Au făcut (încă) un calcul greşit. La ora asta este deja clar că rezistenţa împotriva invaziei este mult mai mare decât s-ar fi aşteptat Putin. Sigur, asta nu-l va face să dea înapoi, doar îl va “obliga” să ucidă şi mai mulţi oameni. Probabil că de-aia a ieşit să se roage – jenant gest, care denotă o oarecare disperare – de militarii ucrainieni să întoarcă armele împotriva propriului guvern. Surprinzător sau poate nu, există rezistenţă chiar şi în Rusia, atât în stradă cât şi în diverse medii academice care condamnă agresiunea.

Nu în ultimul rând, Putin a mizat pe faptul că interesele diverse ale statelor europene vor atenua amploarea sancţiunilor. După prima zi de război încă rămâne de văzut dacă s-a înşelat complet şi în privinţa asta. Chiar şi fără sancţiuni masive, anemica economie rusă va primi în plin efectele încă unei stupide aventuri militare, doar că asta se va vedea pe termen mediu, în anii care vin, cum s-a întîmplat şi după anexarea Crimeei.

Îmi pot permite un pronostic. Putin şi Rusia nu pot câştiga, în primul rând pentru că Rusia, în realitate, nu are forţa economică de a susţine un război pe scară largă. Am scris despre asta acum aproape trei ani, aici. Şi apoi pentru că, exact ca în orice dictatură, în Rusia nu există decât o singură opinie, cea a liderului suprem ajuns între timp un criminal psihopat, arogant şi narcisist. Comparaţi asta cu diversitatea de opinii şi idei din Occidentul democratic care i se opune. Putin se afundă pe zi ce trece mai mult în groapa pe care singur şi-a săpat-o.

Please turn right in 200 meters. Cum în 200 de metri? Now turn right. Nici vorbă, nu e pe-aici!

Please turn right in 300 meters. Ce dracu, trebuie să-i fac un update, mă duce complet aiurea…

Please turn right in 400 meters. Nu-i pe-aici, măi femeie, mi-a zis mie Aurică pe unde s-o iau, care cred c-a fost şi taximetrist o perioadă. Mi-a zis c-o să încerci să mă duci pe drumul greşit. Şi nu dai tu porunci aici, că nu eu sunt sclavul, tu eşti, da? Am mai văzut noi aroganţe de-astea elitiste sau etiliste, cum se spune… insinuezi că asta-i ultima mea şansă, ceea ce nu e niciodată adevărat, doar ca să fac cum vrei tu. Ei bine, cu mine nu merge, cucoană! Nu mai zic că tonul ăsta “profesional” – gen mă doare-n pix dacă vrei sau nu s-o iei la dreapta, eu îţi spun că pe-acolo e bine, eşti liber să faci ce vrei – mă face, din contră, s-o ţin drept. Sunt liber să fac ce vreau eu!

Please turn right in 500 meters and immediately turn right again. Daaa, ultima şansă, este? Nu mai avem ce discuta, nu?

Please make a u-turn when possible. Mă laşi, în puii mei?!?!?!

Please make a u-turn when possible. Cep…

Caution! Restricted access! Please make a u-turn when possible. Da, bine, fuck you! Na! Cum dracu’ ies de-aici?

Mă tot uit, de două zile, la incredibilele imagini ale parlamentului american invadat de “patrioţi” şi tot parcă nu-mi vine să cred că asta s-a întâmplat de-adevăratelea. Am tot comparat involuntar situaţia cu amintirile mele din vremea CPUN-ului nostru din ’89 sau ale mineriadei feseniste din ’90. Asta până mi-am adus aminte că doar acum vreo lună, fără mască şi cu gura mare, intra val-vârtej în parlamentul României madam Şoşoacă din clanul goldeanu. O să ziceţi că nu-i acelaşi lucru şi, într-adevăr, n-avea căciulă de blană cu coarne. Dar chiar e nevoie de asta ca să înţelegem cu ce-avem de-a face?

O răţuşcă stă pe lac

O împuşc în cap. Pac! Pac!

Un 2 şi 3 de 0 – BUG Mafia

MAGA2020. Maga vine, evident, de la makeamericagreatagain. Asta era, în octombrie, parola contului de twitter al marelui geniu stabil, @realdonaldtrump. Un olandez oarecare a ghicit-o, a intrat bine-merci în contul preşedintelui american şi-apoi s-a lăudat cu reuşita lui poliţiei olandeze, asta ca să nu rişte să facă pârnaie la el acasă. Era a doua oară când ghicea parola, precedenta fusese la fel de inteligentă, yourefired. Deşi olandezii au informat serviciile secrete americane (care i-au şi mulţumit hacker-ului bine intenţionat), situaţia a fost negată ferm de oficialii Casei Albe. Dincolo de complexitatea parolelor lui Trump, este de remarcat cât de profi sunt sistemele de securitate ale twitter. Olandezul a încercat, succesiv, mai mult de 4 variante până a nimerit-o şi a accesat din Olanda contul preşedintelui american, care în general îşi omoară timpul pe terenurile de golf ale Americii – dar super softul american n-a sesizat vreo problemă pe undeva.

Că Trump neagă incidentul accesării contului său de twitter este încă o minciună în panoplia sa impresionantă, deci nu înseamnă mare lucru. Ceea ce este foarte grav este că (încă) preşedintele american nu a catadicsit nici măcar să comenteze atacul cibernetic fără precedent asupra unei mari firme IT americane, Solarwinds, care are drept clienţi majoritatea marilor companii listate la bursă şi multe agenţii guvernamentale cheie, printre care Pentagonul, agenţia care gestionează activitatea nucleară sau departamentul de securitate internă. Estimarea este că zeci de mii de utilizatori din aceste companii au făcut update-uri care includeau soft pirat. Toată lumea zice că atacul a venit de la ruşi şi probabil că aşa se şi explică brusca timiditate a lui Trump. N-ar fi prima dată. Să recapitulăm: în 2016, la alegerile câştigate de Trump, aceleaşi forţe au hăcuit serverul lui Hillary Clinton şi au share-uit zeci de milioane de mesaje de propagandă pro-Trump din fermele de troli din Rusia. Aceleaşi ferme de troli au dat la tot cartierul mesaje pro-Brexit înainte de referendumul britanicilor sau au susţinut în alegeri extremiştii din Lega italienilor, pe madam Le Pen în confruntarea cu Macron şi practic extremiştii fiecărei campanii electorale europene. Nicio surpriză că aproape nimeni nu a auzit de AUR înainte să ajungă în parlament. Mesajele lor nu au ţintit aiurea în aer, s-au dus dedicat către cei care aveau profilul de social-media corespunzător, probabil o combinaţie de algoritmi şi publicitate ţintită care sugerează din nou folosirea nepotrivită a datelor personale colectate de marile firme americane de social-media. Asistăm, inerţi, la cel mai mare asediu împotriva democraţiilor occidentale, în timp ce băgăm 2% din PIB în bombe. Măcar de nu le-ar dirija alţii, din tastatură, tot în capul nostru.

Nu numai ruşii sunt autorii atacurilor cibernetice ale ultimilor ani. Coreeni, iranieni, chinezi, ba chiar şi vreo câţiva hackeri români – practic oricine poate ieşi pe internet la produs şi nimeni nu pleacă cu tolba goală, indiferent ce anume vânează. Occidentalii au ajuns nişte raţe grase şi lente care plutesc fără apărare pe un lac înconjurat de vânători flămânzi. Iar răspunsul este absolut ridicol. Deunăzi internetul lăuda reacţia Microsoft la ultimul atac. Categoric, contraatacul e bun, doar că dacă reacţionezi în Decembrie la atacul care a avut loc în Martie e un pic jenant pentru o companie cu pedigree-ul Microsoft. Nimeni nu ştie când au fost încărcate softurile pirat (inclusiv pe serverele Microsoft) şi ce anume a fost furat. Curăţenia va dura luni de zile.

Republicanii americani ai lui Trump (şi nu numai) preamăresc liberalismul suprem, în care guvernul are un rol minuscul, pe măsura competenţei lui reduse. Piaţa complet liberă se poate descurca şi singură. Până la un punct, aşa şi este. Dar pe când cele mai ilustre inteligenţe ale lumii se bat pe locurilor marilor firme de IT, fabrici de făcut bani, în Rusia lui Putin cele mai mari oportunităţi pentru olimpicii lor la matematică sunt la FSB, fostul KGB. Fabrica de propagandă şi dezbinare. În războaiele cibernetice dintre state, băieţii ăştia deştepţi au drept adversari toate mediocrităţile universităţilor americane, singurii dispuşi să lucreze pentru agenţiile federale conduse de prietenii de golf ai lui Trump. Cam asta e situaţia şi va continua să se agraveze până când cineva chiar va veni cu un răspuns pe măsură pentru această luptă complet inegală. Degeaba ai cele mai frumoase şi mai grase raţe din lume dacă nu e nimeni pe lângă lac să le păzească.

O să încep prin a admite din capul locului o realitate: corectitudinea politică capătă adesea aspecte groteşti – din ipocrizie, interes, lipsă de inteligenţă sau ideologie, de orice fel ar fi ea. Dar acceptând acest lucru nu putem, în acelaşi timp, să generalizăm conceptul la aspectele lui negative. În general, dincolo de stereotipurile ultimilor ani, corectitudinea politică este doar grija de a nu-l ofensa pe cel de lângă tine. Cel puţin aşa o defineşte, de exemplu, Encyclopedia Britannica, dacă o astfel de referinţă mai are vreo relevanţă astăzi.

Ei bine, cei care resping atât de vehement corectitudinea politică, cei ce o consideră prin definiţie ca fiind rău intenţionată, o fac şi ei din motive diverse. Unii pur şi simplu nu ştiu ce înseamnă sau nu înţeleg suficient, căci ipocrizia şi inteligenţa limitată nu sunt apanajul doar al unei tabere. Despre ideologie ce să mai vorbim, a transformat o rezonabilă formă de convenţie socială, de politeţe până la urmă, într-o aberantă acuzaţie că o “autoritate” nenumită încearcă să reprime libertatea cuvântului, a ideilor libere şi a libertăţii, într-o vreme în care oricum toţi spun orice, oriunde. Însă marea majoritate probabil că doar încearcă să spulbere ipocrizia şi lipsa de logică acolo unde o văd. De fapt, absolut toţi sunt convinşi că fac asta. Cei ce-şi propun însă, în mod decomplexat, să demaşte ipocrizia este important să precizeze că e vorba de ipocrizie, altfel doar vor ofensa, uzând de generalizări şi definiţii şchioape, o mulţime de oameni buni. Sigur, mă refer aici la cei bine intenţionaţi, restul – atât de mulţi, din păcate – înţeleg din lupta lor împotriva “corectitudinii politice” doar libertatea de a jigni şi a fi bădărani. Plus asumarea grosolană a unei opţiuni politice radicale.

Şi încă ceva, un lucru în care cred şi după care mă ghidez. Indiferent că e vorba de corectitudine politică sau de respingerea ei, de ideologie sau nu, de mai multă sau mai puţină inteligenţă sau educaţie, de cele mai multe ori este clar pentru toţi cei cu sufletul deschis ce se ascunde în spatele cuvintelor. Dacă sunt folosite cu bună intenţie sau nu, ca să protejeze sau să rănească, să ajute sau să înşele. Empatia asta chiar funcţionează. Aşa că oricât de iscusiţi la vorbe se cred unii, sufletul (se) simte dincolo de retorică şi dincolo de argumentaţia logică.

La începutul lunii noiembrie patriarhul Muntenegrului murea de covid. La fastuoasa înmormântare din Podgoriţa, la care au participat mii de oameni şi toată floarea ortodoxiei din fosta Iugoslavie, sicriul deschis al prelatului a fost plimbat prin mulţimea care s-a înghesuit să-l atingă şi să-l pupe. Trei săptămâni mai târziu murea – tot de covid, evident – patriarhul Serbiei, care patronase precedenta înmormântare. Noua procesiune pare să nu fi fost la fel de grandioasă, dar preoţii din jurul coşciugului evident că n-au purtat măşti, lăsându-se complet în voia Domnului. Un comunicat de presă de ieri al bisericii ortodoxe sârbe anunţa că noul patriarh a fost internat în spital, infectat cu covid.

Să mai zică cineva că biserica ortodoxă nu se reformează.

Când ne-am cumpărat apartamentul din Berceni, prin ’96, am avut mari emoţii cu fostul proprietar care abia a catadicsit să se mute, câteva zile după data limită prevăzută în contract. În zilele precedente nevasta domnului (despre care vecinii nu au întârziat să ne avertizeze că are probleme cu capu’) s-a jucat un pic cu nervii noştri pretinzând, de exemplu, că nu pot pleca din casă pentru că nu au unde sau că preţul trebuie renegociat pentru că ce plătisem deja – practic absolut tot ce aveam – nu era suficient. În fine, au dispărut până la urmă, cărându-şi catrafusele peste noapte. În urma lor aveam să găsim cabluri electrice neizolate atârnând din pereţi, căci demontaseră toate fasungurile, prizele şi întrerupătoarele, inclusiv soneria de la intrare. Încercaseră să ia şi linoleumul din living dar nu s-a lăsat dezlipit uşor, din păcate. Cu casa complet goală, ce a rămas în urmă ne-a apărut brusc în toată hidoşenia: uşile vopsite în maro închis aveau pictate nişte chestii care ar fi trebuit probabil să fie scorburi dacă n-ar fi arătat ca nişte uriaşe… găuri negre, Doamne iartă-mă, că era cât pe ce să zic p _ _ _e. Stucaturi de ipsos pe tavane, cum se purta prin palatele Berceniului, dormitoarele vopsite în roz-cărămiziu, mov şi albastru închis cu steluţe, coloane corintice bleu pe la colţuri, faianţă maro închis şi ţurţuri de 2 centimetri atârnând din tavanul din hol – aş fi putut face bani de renovare deschizând temporar primul parc tematic psiho-cucu-Dracula-kitsch din România. Dac-ar fi mers liftul. Dac-ar fi fost unicat. Ne-au trebuit câţiva ani buni să aducem apartamentul acela la ceea ce văzusem în el de la bun început.

Mi-am adus aminte de acest episod horror din viaţa mea zilele astea, uitându-mă la cum un alt instabil psihic demontează fasungurile din Casa Albă şi umple găurile prizelor cu rahat. Mulţi vor zice că nu-i chiar acelaşi lucru, că omul ar avea unde să stea dar încearcă doar o mică lovitură de stat şi că până la urmă stucaturile, faianţa maro şi coloanele corintice aduc mai degrabă cu interioarele aurite din Trump Tower decât cu sobrietatea de la Casa Albă. În plus, veţi zice, povestea mea are loc în Berceni, nu? Puţintică răbdare, stimabililor… Eu zic că locurile încep să semene din ce în ce mai mult.

Indiferent ce-o să mai fabuleze Trump din bula lui în care el e buricul pământului se pare că de data asta e loser. Dar a luat din nou, surprinzător, mult mai multe voturi decât s-ar fi aşteptat cineva. Cum naiba se explică diferenţa majoră dintre sondajele de opinie şi realitate, atât în 2016 cât şi în 2020? Extrema dreaptă de peste tot o să-ţi vorbească de faptul că sondajele de opinie au fost falsificate. Toate? Chiar şi cele ale Fox News? Dacă singura explicaţie a cuiva este “fake news!“, tot ce-mi vine-n minte, simplu, direct, americăneşte, este “bullshit!“. Problema principală n-a fost legată de eşantionare, algoritmi sau corectitudinea interpretării setului de date statistice. Aici e vorba, probabil, de ceea ce media numeşte, foarte delicat, “trumpistul timid”. Este genul care nu răspunde şi nu-şi asumă public suportul pentru preşedinte căci realizează cât de ruşinos şi de jenant este să susţii deschis un om cu caracterul şi competenţele lui Trump pentru poziţia de cel mai puternic om din lume. În esenţă, timidul acesta e un om cu suficient de mult bun simţ cât să facă foarte bine diferenţa dintre bine şi rău. Şi totuşi, protejat de intimitatea perfectă a cabinei de vot, egoismul în cea mai pură formă învinge. Trump o fi rău pentru mulţi, pentru viitorul Americii şi al planetei, pentru milioane de oameni de pe glob care suferă din cauza deciziilor lui aberante. Dar pentru el ceea ce contează, oricât de îngustă ar fi viziunea asta, este că lui îi e mai bine decât altora. Azi.

Şi totuşi, dincolo de “trumpiştii timizi” şi, la polul opus, de idioţii cu priviri tâmpe îmbrăcaţi în cămăşi hawaiene şi cu mitralierele sprijinite de burţi, care este portretul robot al electorului pro-Trump? Păi, dacă e să folosim rezultatele exit-poll-ului The New York Times arată cam aşa: Bărbat, alb, pensionar, trăieşte la ţară, în statele din mijlocul continentului american. N-a terminat liceul, este conservator, evanghelist sau, în general, creştin practicant, cu venituri mult peste medie, care crede că starea economiei e cea mai importantă, care-şi doreşte un lider puternic, care pune mai mult preţ pe diversele poziţii politice ale unui candidat decât pe calităţile sale personale, care crede că felul în care SUA gestionează pandemia este corespunzător dacă nu de-a dreptul perfect, care e convins că nu există rasism şi nici schimbări climatice, care ar interzice complet avorturile dar nu şi pedeapsa cu moartea, care crede că statul n-ar trebui să intervină ca să susţină un om aflat la greu dar ar fi OK să ofere bani din taxe, de exemplu, unei bănci falimentare şi corupte şi care, în general, spune că Donald Trump s-a descurcat excelent şi este persoana ideală, din 330 de milioane de cetăţeni americani, să continue ca preşedinte. Mai ales dacă nu-i măreşte lui taxele.