De ce acum ne-am repezit toţi să ajutăm, ne dăm peste cap pentru ucraineni, dar n-am făcut mai nimic pentru afgani, sirieni, libieni sau eritreeni? Ăia nu sunt tot oameni, nu aveau şi ei nevoie de ajutor? Am fost orbi pentru nenorocirile altora şi brusc ne-am trezit. De ce?

Înainte să ne simţim vinovaţi pentru excesul subit de omenie eu zic să punem, la rândul nostru, o întrebare: dar de ce vă chinuie grija? Oare pentru că nu am făcut destul pentru amărâţii de dinainte? Sau, mai degrabă, pentru că facem prea mult pentru ăştia de-acum? Dacă nu ajutăm, pe cine ajutăm de fapt?

Cei care vin cu poveştile si îngrijorările astea ipocrite sunt adesea motivul pentru care nu ajutăm suficient. Căci există trei feluri de oameni pe lumea asta. Cei care decid să-şi ajute semenii când aceştia sunt la ananghie. Apoi, sunt cei care, din diverse motive, nu o fac. Şi mai sunt şi cei din a treia categorie, una absolut specială, ca să zic doar atât, a celor care încearcă să-i împiedice pe cei dintâi. Războaiele, chiar şi operaţiunile militare speciale, reuşesc mereu să scoată din oameni, în funcţie de materialul clientului, tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Şi încă ceva ce, la război, se aplică deopotrivă ţărilor şi oamenilor: dacă nu eşti Elveţia probabil că nu eşti neutru, deci de care parte eşti?