Mulţi spun că de vină ar fi lipsa de educaţie, dacă nu chiar prostia crasă. Alţii c-ar fi vorba de sărăcie. Alţii c-ar fi îndoctrinare online. Se aminteşte adesea, drept explicaţie, de calitatea actualei clase politice, despre corupţie, despre lipsa altor opţiuni.

Şi totuşi, de ce votează oamenii – sau intenţionează să voteze – cu politicieni extremişti?

Dincolo de toate explicaţiile de mai sus, fiecare cu partea ei de adevăr, mai mare sau mai mică, eu cred că oamenii ăştia sunt pur şi simplu furioşi, atât de furioşi încât vor în primul rând să spargă capete, fără să le mai pese de consecinţe. Nimeni nu cred că votează cu Simion sau Şoşoacă pentru abilităţile lor de a salva economia privată, a propune legi mai bune sau a asana inegalităţile din societatea românească. Nu cred că e nevoie să intru în detalii sofisticate despre şcoli, experienţă sau realizări profesionale, cred că e suficient să zic că oricine s-ar afla întâmplător lângă aceste două personaje în tramvai, fără să-i cunoască, ar ţine mâna pe portofel tot drumul. Deci de ce-i votează? Îi votează pentru exact ceea ce par: nişte golani dispuşi să vandalizeze tot ce le iese în cale, de exemplu “sistemul”.

E un mod al omului furios de-a o lua de la capăt. Sparge, urlă, se răcoreşte, le arătă el lor şi dup-aia o iau toţi de la început, din nou egali printre cioburi. Nu sunt cioburile lui sau poate sunt vreo câteva dar nu prea multe, căci el a fost mereu cel nedreptăţit, lăsat în urmă, furat, văduvit… “S-a meritat!”, ar zice. În plus, de data asta toată lumea va fi conştientă de ce este el în stare. Marea resetare.

E o prostie, evident. Primii care ar suferi din această resetare ar fi chiar ei. Ar constata, brusc, că ceea ce li se părea de nesuportat nu era de fapt fundul oceanului, că mult mai jos se poate. Mai mult, o sută de resetări succesive ar aduce mereu şi mereu aceiaşi oameni deasupra şi ar avea aceleaşi victime, incapabile să înveţe, să evite, să crească. 

Cumva, oamenii ăştia cred că ştiu că vor pierde sau că Simion şi Şoşoacă o să-i împingă sub tren cu prima ocazie. Dar, cum au pus deja mâna pe par, de ce nu?

Fermierii noştri sunt nişte flori delicate, aduse de vânt în intersecţiile Afumaţiului, asta cel puţin dacă e să-i compar cu ce-am văzut mai devreme la televiziunile franceze. Centurile Parisului şi mai multe autostrăzi majore complet blocate, o clădire incendiată şi o alta, a unei prefecturi, împroşcată cu rahat şi afumată de un incendiu uriaş produs de fân şi cauciucuri arse în poartă, o baricadă din gunoaie de tot felul blocând o magistrală feroviară – radicalismul violent francez de care am mai scris este din nou în căutare de noi recorduri. De data asta s-au revoltat fermierii. Ca şi la noi, ca şi la nemţi, ca în multe alte ţări europene, mesajul principal este că “aşa nu se mai poate”, dar când e vorba de cereri concrete lucrurile sunt mai degrabă vagi. Se aminteşte, în subsidiar, despre influenţa (nocivă) a UE, de concurenţa neloială a altora, se solicită suport şi avantaje suplimentare, necesare pentru ca agricultorii să-şi poată asigura o viaţă demnă.

Ca şi la noi, probabil că sunt şi fermieri în dificultate. Şi totuşi, sectorul agricol francez exportă 10 miliarde de euro mai mult decât importă, primeşte aproape 10 miliarde subvenţii de la UE, cea mai mare sumă plătită către vreo ţară, iar preţurile alimentelor au crescut semnificativ în ultimii ani, deci au ţinut, cel puţin, pasul cu inflaţia. Deci situaţia trebuie să fie cel puţin diversă, ca să nu spunem preponderent bună, ceea ce mai degrabă se confirmă dacă te uiţi la masivele tractoare care blochează ţara, ca şi la noi marea majoritate complet noi.

Un articol de miercuri, de pe G4Media, vorbea pe larg despre “deriva socialistă şi ecologistă” a UE, care a provocat un declin accentuat al nivelului de trai, a pus sectoare economice întregi în “pericol de colaps” şi a dus la creşterea extremei drepte peste tot în Europa. Argumenta deasemenea că actualele mişcări ale fermierilor îşi au originea în această nouă orientare ecologistă. Dincolo de obiceiul aproape tradiţional deja de a da vina pe UE, este ceva adevăr în toată propaganda asta care se propagă de peste tot? Cel mai concludent răspuns se află în cifre. “Follow the money!”, cum zice americanul. UE cheltuieşte aproximativ 30% (!) din bugetul alcătuit din contribuţiile tuturor ţărilor membre pe subvenţii în agricultură. Un procent mult mai mare decât ponderea sectorului în economia totală. Despre ecologie şi încălzirea globală se discută mult, dar sumele investite sunt relativ modeste şi probabil mult mai mici decât ar fi nevoie pentru a combate eficient criza uriaşă care stă să vină. Dacă ar fi să vorbim de “socialism” în UE – un termen altfel complet nepotrivit, importat fără discernământ de la extrema dreaptă şi care denotă cel puţin o lipsă de educaţie politică – atunci primul exemplu ar fi tocmai subvenţionarea masivă a agriculturii. Să revenim la piaţa liberă? Păi asta ar însemna în primul rând să eliminăm subvenţiile, nu?

Şi totuşi, de ce nu poate agricultura unui continent cu terenuri fertile, climă temperată, o reţea bună de fluvii şi râuri, cu tehnologii performante, politici rezonabile, reglementări care protejează standardele înalte şi subvenţii masive plătite de alte sectoare de activitate să facă faţă unei concurenţe mult mai primitive? Nu este asta o întrebare rezonabilă? Poate că tocmai subvenţionarea masivă este cea care le-a amorţit competitivitatea?

Care este răspunsul direct şi sincer la întrebarea de mai sus, dincolo de calcul politic şi ipocrizie? Eu cred că agricultura europeană este, datorită subvenţiilor şi reglementărilor restrictive faţă de importurile din afara UE, puternic competitivă. Poţi vedea altfel doar privind la un context izolat sau pe o perioadă foarte limitată de timp.

Care sunt cauzele reale ale masivelor mişcări de protest? Aş zice, în primul rând, conservatorismul tradiţional al mediului agrar, exacerbat de creşterea mişcărilor conservatoare ale ultimilor ani. Negaţionismul climatic al extremei drepte de peste tot se împleteşte aici cu teama agricultorilor că ecologia va aduce noi reglementări. Dacă protestul împotriva taxelor suplimentare pe combustibil să spunem că ar avea sens (deşi UE a ajutat fermierii să-şi modernizeze fermele cu maşini mult mai eficiente energetic, deci ar putea cere ceva în schimb pentru binele tuturor) nu înţeleg protestul împotriva limitării (nu interzicerii) folosirii pesticidelor. Nu poţi, în acelaşi timp, să ceri libertate deplină şi să pretinzi apoi că, de exemplu, grâul ucrainean e mai ieftin pentru că folosesc chimicale fără discernământ (lucru deseori afirmat dar niciodată dovedit cu analize făcute pe scară largă). Nu poţi să vii cu argumentul că s-au scumpit îngrăşămintele, deşi pretinzi că tu foloseşti mult mai puţine decât ucrainenii sau brazilienii.

Baricadele din gunoaie, rahatul de vacă împroşcat pe clădiri, căciula de astrahan sau pileusul dacic ar putea fi eficiente în a convinge guvernele să dirijeze şi mai mulţi bani către agricultură. Dar banii ăştia nu vin din neant, sunt luaţi de la alţii, care vor avea de suferit. În loc să aducă bunăstare, vor crea conflict şi vor aduce şi mai multă inflaţie. Ca să ne fie tuturor mai bine este nevoie astăzi nu de tractoare în intersecţii ci de inteligenţă, echilibru şi înţelepciune, culturi rare, pe cale de dispariţie astăzi.

În primul tur al ultimelor alegeri prezidenţiale de anul trecut din Franţa candidaţii de extremă dreapta au obţinut 32.5% din voturi. Cei din extrema stângă au luat 24.9%. Deci aproape 60% dintre electorii francezi au votat cu o extremă sau alta, iar astăzi, după ultimele crize, procentul ar putea fi chiar mai mare. În primăvară grevele şi protestele fără sfârşit împotriva reformei pensiilor au degenerat adesea în violenţe la care au participat tineri şi bătrâni, sindicalişti sau nu, muncitori şi studenţi, oameni de stânga sau de dreapta, majoritatea francezi. Au urmat protestele “ecologiste” din Sainte-Soline despre care am scris aici şi mai apoi cele împotriva tunelului feroviar Lyon-Torino. S-au soldat şi ele cu distrugeri şi violenţe fără precedent. Mulţi dintre cei ce au luat parte la proteste erau acolo ca să se confrunte cu poliţia. Organizatorii şi/sau protestatarii de bună credinţă nu au socotit de cuviinţă să se dezică ferm de hoarda de incendiatori. Nici să se retragă imediat din zona unde aceştia acţionau, acceptând tacit ca mişcarea lor să fie confiscată de extremism. A urmat apoi acest caz al tânărului împuşcat mortal după un control în trafic, fără discuţie o greşeală gravă a poliţistului în cauză. Ştim toţi ce se întîmplă de aproape o săptămână în oraşele Franţei. Nu există justificare pentru uciderea unui tânăr (care ar fi putut fi, totuşi, accidentală), dar în egală măsură nu există justificare pentru ce se întâmplă în fiecare seară în oraşele Franţei. Să pui această revoltă socială pe seama unei emigraţii necontrolate, argument majoritar pe forumurile de discuţie franceze, este, în fapt, una dintre explicaţiile pentru care se întâmplă ce se întâmplă. Această retorică de extremă dreapta vine la pachet cu ideea că poliţia nu este suficient de autoritară pentru a readuce ordinea pe stradă. Celălalt argument puternic, venit de data asta din extrema cealaltă, este că poliţia “ucide”, este islamofobă şi violentă şi că trebuie restructurată din temelii. Toţi deopotrivă – şi nu numai extremiştii – manifestă o ură viscerală faţă de Macron şi l-ar vrea doborât cu orice preţ şi cu orice risc. Nu toţi francezii sau poliţiştii sunt rasişti, islamofobi şi violenţi, nu toţi susţin partide politice extremiste, nu toţi emigranţii din Franţa fac trafic de droguri şi dau foc la maşini, nu toţi protestatarii sunt negri şi nu toţi sunt violenţi. Dar prea mulţi din toate categoriile astea sunt. Şi toate astea, împreună, au dus la acest deznodământ violent fără precedent pentru o ţară civilizată. Divizarea şi radicalizarea politică a francezilor, alimentată masiv în ultimii ani de propaganda reţelelor sociale, există de foarte multă vreme şi a fost susţinută tacit de personalităţi politice şi culturale ale vieţii franceze – vezi, de exemplu, romanele celebrului scriitor Michel Houellebecq Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) şi Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019). Mişcările ecologiste, care au căpătat amploare în ultimii ani şi în care mulţi îşi pun (încă) speranţe fac alianţe cu comuniştii, ceea ce se va dovedi catastrofal pentru cauza protecţiei mediului. Există, apoi, o civilizaţie a violenţei care vine, probabil, din istorie, dar s-a copt mai recent în cartierele rău famate ale marilor oraşe, în mişcările vestelor galbene şi la aproape orice protest din ultima vreme, indiferent de motiv. Instigate de politicieni iresponsabili, acceptate din egoism şi interese politice mioape, aceste violenţe au crescut pănă la apogeul aproape anarhic de astăzi. Reacţiile oficiale ale celor două sindicate ale poliţiei franceze sunt detestabile şi par doar să confirme acuzaţiile de rasism şi islamofobie. Dar ceea ce e vizibil la tot pasul este că poliţia franceză pare să fi pierdut lupta cu mica criminalitate din incompetenţă, corupţie sau poate doar dezinteres. Nu se întâmplă numai în Franţa. În Belgia vecină, chiar şi la noi în Bienne, în Elveţia, micii traficanţi de ierburi de tot felul îşi văd liniştiţi de “business”. Micile reţele infracţionale se dezvoltă şi se consolidează cu fiecare zi care trece. Toţi teroriştii francezi şi belgieni ai ultimilor ani provin din această zonă. Poliţiştii par depăşiţi – sau poate e problema justiţiei, incapabilă să rezolve rapid numărul mare de cazuri generate de acest gen de infracţionalitate. Nahel, tânărul ucis, un livrator de mâncare fără multă şcoală, conducea un Mercedes A-Klasse AMG, maşină de peste 50 de mii de euro, aşa că cei care insistă – ipocrit după părerea mea – că nu avea cazier ar trebui să răspundă, atunci, ce fel de “livrări” sunt atât de profitabile încât să-ţi permită un Mercedes AMG la 17 ani. Încercarea poliţiştilor de a opri acea maşină a fost complet justificată, oricine ar fi fost la volan. Conducea cu viteză, pe banda de autobuz, nu a oprit la semnalul poliţiştilor, a trecut pe roşu de mai multe ori încercând să scape şi a pus pietoni şi biciclişti în pericol. De-aia avem poliţie, să intervină în exact genul ăsta de cazuri. Evident că toate astea nu justifică folosirea armei, ce vreau să spun este că Nahel decisese să trăiască periculos, iar accidentele sunt mult mai posibile în aceste circumstanţe, indiferent de culoarea pielii sau de locul naşterii. Şi mai este o discuţie, aceea despre sistemul de educaţie francez care, la fel ca cel din România, produce o minoritate foarte bine educată dar pierde pe drum o foarte mare parte a elevilor, care sfârşesc într-un gen de analfabetism funcţional. Şcolile din zonele sărace par să fie în mod special o problemă. Orice ar zice Marine le Pen şi alţi extremişti, o mare parte a tinerilor care incendiază oraşele franceze nu sunt emigranţi ci tineri născuţi în Franţa şi trecuţi prin sistemul francez de educaţie. Din părinţi emigranţi sau nu, ratarea este, în egală măsură, a familiei şi a sistemului public de educaţie. În concluzie, explicaţiile acestei crize sunt complexe. Adoptarea fără discernământ a liniilor de propagandă ale extremiştilor americani, omniprezente (şi) pe reţelele sociale europene (gen “black life matters”, “defund the police”, islamofobia în varianta americană, “antifa”, “white supremacists”, “woke”, “cancel culture” etc) nu poate explica sau aduce vreo soluţie, poate doar inflama şi mai mult atmosfera socială. Pentru ca lucrurile să se echilibreze este nevoie ca oamenii echilibraţi să se implice mai mult.

Preluarea Credit Suisse de către rivalul UBS, tranzacţie controlată cu mână forte de Consiliul Federal Elveţian, a creat stupoare şi un imens val de emoţie în societatea elveţiană. În babilonia care a urmat anunţului de duminică seara fiecare tabără – şi sunt multe – şi-a strigat indignarea pe toate canalele posibile. Şi, culmea, deşi toţi se contrazic pe motivele care au dus la acest deznodământ (de fapt, să sperăm că acesta este deznodământul), toţi au, mai mult sau mai puţin, dreptate.

A fost, fără discuţie, furtuna perfectă. Falimentele de săptămâna trecută ale celor două bănci americane nu au avut nicio legătură cu Credit Suisse dar au creat tensiunea şi panica necesare ultimului act al acestei drame financiare. Să nu uităm şi de presiunea reînnoită a armatei zombi din reţelele sociale care cerea sânge de big finance (ei fiind, să ne înţelegem, majoritatea amatori de cripto…). Conducerea băncii s-a grăbit să dea vina pe panica creată în social media, pe zvonuri, teorii conspiraţioniste sau pură prostie. Twitter-ul pare să fi avut o influenţă, desigur, dar nici pe departe atât de importantă precum sugerează managerii milionari ai băncii. Iar reacţia managementului nu e o surpriză. Din toate acţiunile şi scandalurile recente reiese un lucru clar: o lipsă gravă de etică în felul în care au fost conduse afacerile băncii, adăugată unui melanj incredibil de incompetenţă şi lăcomie. Ultimul an a fost plin de rateuri financiare spectaculoase, totalizând pierderi de aproape 8 miliarde de dolari, fiecare dintre ele ştirbind din încrederea clienţilor care au început să migreze către locuri mai sigure. Scăderea pieţelor financiare cauzată de criza covid şi războiul din Ucraina a afectat deasemenea activele băncii. Apoi inflaţia şi creşterea dobânzilor au dus la scăderea valorii obligaţiunilor de stat pe termen lung, ceea ce a produs pierderi bâncilor care au fost nevoite să vândă înainte de termen (motivul principal pentru care s-a dus la vale banca din Silicon Valley). Cu toate astea, rezervele băncii au îndeplinit până aproape de ultimul moment standardele elveţiene în materie de prudenţialitate (parcă aşa îi spune domnul Isărescu). Ceea ce înseamnă că reglementările federale, deşi întărite după criza care a lovit UBS în 2008-2009, s-au dovedit, din nou, incomplete şi insuficiente. Incomparabil mai bune decât cele americane (care au fost în mare parte anulate de Trump) dar insuficiente. Deci indignarea politicienilor ar trebui să se îndrepte şi asupra propriilor reglementări şi a autorităţilor de supraveghere care au dormit incompetente în papuci. Deşi toată lumea pare acum să fi fost conştientă de mânărelile băncii, deşi poveştile abundă de duminică încoace, nimeni nu pare să fi deschis gura când încă se mai putea face ceva. Aş spune, fără răutate, că ipocrizia face un pic parte din tradiţia elveţiană. Eşti OK, până la un moment dat, numai să nu fii prins. Mai ales ca bancher. Indignarea care se revarsă zilele astea pare să nu fi auzit niciodată de banii şi aurul naziştilor, nenumăraţilor dictatori africani sau ai oligarhilor ruşi.

Existenţa atât de multor defecte în diversele procese din sau din jurul domeniului bancar a dus la acest cataclism financiar elveţian şi internaţional. Părerea mea e că ipocrizia de care am pomenit la sfârşit e cea care va ajuta cel mai mult la apariţia următoarei crize.

PS. Eu am cont la UBS, deci până duminică seara am fost în siguranţă. Ar fi culmea, emigrat din ţara Bancorex şi a Băncii Religiilor, să păţesc ruşinea în Elveţia…

Acum un an, la patru zile după începerea invaziei ruseşti, am scris Putin, go check yourself!, parafrazând uşor mesajul faimoşilor grăniceri din Insula Şerpilor. L-am recitit astăzi şi chiar n-am fost deloc foarte departe nici de realitatea de atunci nici de evoluţia ultimului an. Sigur, Putin nu m-a ascultat şi nu s-a dus să se verifice, cel puţin nu în spiritul recomandării grănicereşti. Îndrăzneam să prezic, spre finalul articolului, că Rusia nu va câştiga acest război, lucru care mie mi se părea mai degrabă probabil după numai trei zile de conflict. Repliaţi strategic de la pronosticul (ratat) de 3 zile – care îl înlocuise pe cel iniţial de 24 de ore pentru cucerirea întregii Ucraine – către cel mai sigur de maxim o săptămână, fanii lui Putin se uitau la mine ca la o persoană cu un intelect foarte, foarte modest auzind ce spun despre glorioasa armată rusă.

Deci s-a făcut un an şi ruşii nu au câştigat mai nimic. Sigur, propaganda va veni cu poveşti glorioase care vor fi, evident, rostogolite din nou şi de şoşocii noştri. Dar mie îmi place să caut adevărul nu în propagandă ci, cât de mult se poate, în numere. Iar veştile pe care le consider eu cele mai bune vin chiar de la ministerul rus de finanţe. În Ianuarie, Rusia a avut venituri din vânzările de petrol şi gaze mai mici cu 46% faţă de ianuarie 2022. Această scădere, la care se adaugă, evident, costul războiului, a dus deficitul bugetar al primei luni din 2023 la 25 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă mai mult decât a produs toată România în aceeaşi lună. Putiniştii vor zice, evident, că Rusia nu e România. Dar 25 de miliarde înseamnă 1.4% din PIB-ul din 2019, care a fost mai mare decît cel din 2022 şi semnificativ mai mare decât cel estimat pentru 2023. Într-o singură lună. Evident, ministrul rus de finanţe este încrezător că se vor menţine sub ţinta de 2% pe tot anul 2023. Cum să nu ai încredere că gaşca lui Putin ştie ce face!?!?

Alte veşti bune? Au vândut 3.6 tone de aur şi o sumă importantă din moneda chineză, rezerve ale Fondului Naţional, o entitate financiară care este destinată alimentării sistemului rus de pensii. Valoarea maximă a acestui fond ajunsese înainte de război la 155 de miliarde de dolari. Comparaţi suma cu deficitul din Ianuarie şi o să realizaţi că viitorul nu sună bine deloc.

Şi mai e ceva, chestia poate cea mai explozivă. Nenumărate relatări pe blogurile ruse vorbesc despre faptul că nu se plătesc la timp soldele soldaţilor. Din lipsă de bani sau pură birocraţie, aceste întârzieri, care pot fi şi de multe luni de zile, provoacă nemulţumiri majore în rândul armatei. Ca dovadă că treaba e serioasă, fosta şefă a direcţiei financiare a armatei de vest a Rusiei şi-a făcut un fel de mea culpa post-mortem acum patru zile, alegând, evident, să cadă de la balcon.

Închei spunând din nou că Rusia nu trebuie să câştige acest război, că nu poate câştiga. Sper, doar, că oroarea nu va mai dura atât de mult, deşi fiecare lună care trece îngroapă Rusia tot mai adânc. Ucraina va fi ajutată după război, Rusia nu, dar evident că e o ţară mare şi bogată şi are opţiunea de a mai vinde de prin casă. Ceea ce poate fi o urare la ceas aniversar, că tot a împlinit un anişor (de război)!

George e tânăr şi plin de energie. A câştigat alegerile pentru Congres într-un colegiu electoral din New York, ceea ce e mare lucru pentru un politician republican şi conservator într-un oraş cosmopolit şi liberal. Este homosexual, suporter al drepturilor comunităţii LGBTQ, şi nu a făcut din asta un secret, alt lucru nu foarte obişnuit printre politicienii conservatori. Este fiul unor emigranţi brazilieni care a reuşit să se ridice într-un partid anti-emigraţie. Este un mare fan al lui Donald Trump şi a luat chiar cuvântul la marele meeting din 6 Ianuarie 2021, cu puţin timp înainte ca suporterii MAGA să invadeze clădirea Capitol-ului american. Un tânăr educat, lipsit de complexe, bogat prin forţe proprii, cu valori solide, conservatoare despre lume şi viaţă, care a reuşit să îşi croiască drumul spre lumea mare a politicii americane. Right…

George a povestit la un moment dat că patru dintre angajaţii săi au fost victime într-unul dintre cele mai sângeroase mass shooting-uri americane. Informaţia avea ulterior să se dovedească inexactă. Niciuna dintre victime nu figura drept angajată a respectivei companii. Într-o amintire din vremea când era foarte tânăr, mama lui George scapă ca prin urechile acului dintr-unul dintre turnurile gemene ale Wall Trade Center din New York, în fatidica zi de 11 Septembrie 2001, data atacurilor teroriste împotriva Americii. O verificare a serviciului de imigraţie a dovedit că şi această amintire era inexactă, câtă vreme doamna nu se afla în SUA la data respectivă. În fine, un politician trebuie să vină, mereu, cu poveşti interesante pentru a atrage atenţia asupra lui. De exemplu, George se declară un mândru evreu american şi povesteşte că bunicii săi evrei ucraineni au reuşit, cu greu, să scape de prigoana nazistă din timpul WW2. Confruntat ulterior cu datele de obicei foarte exacte în ce priveşte Holocaustul ale comunităţii evreieşti, George se corectează un pic, spunând că de fapt este catolic din bunici catolici dar “se simte” un pic evreu în urma unor poveşti auzite în familia mamei sale.

Ca să scurtez un pic, din CV-ul de campanie electorală al lui George aflăm că este absolvent al Baruch College şi al New York University, ulterior lucrând ca asset manager la Citigroup şi Goldman Sachs, prestigioase instituţii finnanciare americane. Deja v-aţi prins ce urmează, nu? Exact! Incredibil, dar omul nici nu a trecut pe la vreuna dintre aceste adrese!

Ar fi fost şi lucruri interesante (şi adevărate) pe care George le-ar fi putut menţiona dar pe care, surprinzător, le-a uitat. Cum ar fi, de exemplu, că a candidat în concursuri braziliene de frumuseţe pentru homosexuali, îmbrăcat în femeie, ceea ce în engleză se numeşte, intraductibil, drag queen. Sau că e anchetat, tot în Brazilia, pentru folosirea de cecuri false. Sau că e anchetat pentru declaraţii false privind averea (ca şi mentorul său Trump, se declară mai bogat decât este de fapt).

Serios acum, treaba pare serioasă, deşi lucrurile nu mai sunt atât de tragice ca pe vremuri. Pentru oricare din minciunile de mai sus pe vremuri ai fi fost omorât cu pietre sau măcar închis în turnul cetăţii. În lumea atât de admirată astăzi de către conservatori, nu cu foarte mult timp în urmă, o astfel de ofensă n-ar fi lăsat loc decât unei sinucideri onorabile. Astăzi ai fi concediat pentru un asemenea CV mincinos din orice job de pe lumea asta. Dar George nu vede de ce ar trebui să demisioneze din congres, până la urmă a primit votul atâtor oameni! Şi nici nu crede să fi comis vreo ilegalitate. Nici colegii lui republicani (cu câteva excepţii) nu văd situaţia foarte gravă. George a fost numit de curând, în ciuda scandalului – ba chiar părând să sfideze opinia publică – în două comisii parlamentare.

Ştiţi de ce distanţa dintre democraţia României şi cea a SUA, de fapt dintre orice stat amărât şi SUA se micşorează pe zi ce trece? Nu din cauza emigraţiei necontrolate, a chinezilor, a vaccinurilor covid, a Black Lifes Matter, a Gretei Thunberg, a avorturilor, a cancel culture sau a politicii woke. Nu pentru că LGBTQ distrug familia tradiţională. Nici măcar pentru că Elon Musk a cumpărat Twitter. Motivul poartă astăzi un singur nume. Santos. George Santos.

Povestea asta cu alphamale-ul de A. Tate şi tristanu‘ de frat-su mi-a adus aminte de o celebră poezioară/ghicitoare care pare să se potrivească perfect genialilor profesori de la şcoala online de băeţi care n-au (încă) bani de n-şpe lamborghine.

Într-o baltă neagră

Patru ochi luceşte.

Ce să fie oare?

Cred că e doi peşte!

Sunt un mare fan al activismului de shopping, am şi scris, acum vreo trei ani, un articol intitulat Activism de supermarket. Spuneam acolo că nu mai cumpăr vinuri americane din cauza lui Trump şi italieneşti din cauza guvernului de extremă dreapta al lui Salvini. Mi-am adus aminte de asta în secunda în care am realizat că, deşi sunt un mare fan al bomboanelor vieneze Mozart, va trebui să mă limitez, o perioadă, la ciocolata cu marţipan Langel produsă în centrul vechi al Bienne-ului.

Boicotarea intereselor financiare ale unei entităţi, de orice fel ar fi ea, poate fi o armă de presiune mai eficientă decât pare. Produce efecte de imagine imediat ce publicul se mobilizează împotriva entităţii respective. Dar ceea ce adeseori scapă opiniei publice este impactul de lungă durată care se instalează cu o inerţie suficient de lungă cât să scape atenţiei capricioase a mass-media. Cel mai bun exemplu este Brexit-ul, ale cărui efecte sunt evidente abia în ultimii ani şi chiar şi acum sunt unii care pun declinul britanic pe seama altor factori.

Deci e OK, dacă vrem, să ne exprimăm dezaprobarea faţă de votul austriac împotriva accederii României în spaţiul Schengen boicotând firmele austriece. Cum ar fi, de exemplu, producătorul excelentei ciocolate Mozart. Sau hotelurile, pârtiile de ski, mall-urile şi restaurantele Vienei. Firme austriece, da? Nu e acelaşi lucru când vorbim de OMV Petrom, BCR sau Raiffeisen România – firme româneşti cu acţionariat austriac. O firmă înregistrată în România este o firmă românească, indiferent de originea capitalului care a construit sau achiziţionat acea firmă.

Tot aud de mulţi ani tâmpenia asta cu străinii care ne-au cumpărat afacerile, fabricile şi pământurile şi în general, dincolo de retorica naţionalistă, se pare că la mijloc e o mare neînţelegere. Când un străin cumpără o firmă în România acea firmă este o entitate care se supune legilor şi reglementărilor României. Deci e o firmă românească. Sigur, proprietarul va dispune cum vrea el de profitul acelei firme, presupunând că firma e profitabilă. Dar nu înainte ca acesta să plătească impozitul pe dividende şi impozitul pe profit, TVA-ul datorat statului, contribuţiile sociale ale angajaţilor, salariile acestora, evident, precum şi toate cheltuielile de funcţionare ale firmei respective. Statul român, în consecinţă, rămâne adesea cu mult mai mult decât acţionarul firmei, oricare ar fi naţionalitatea lui. De aceea statele lumii sunt în competiţie pentru a atrage capitalul străin care să asigure creşterea şi bunăstarea propriilor economii.

Deci, ca să concluzionez oarecum brutal, să încerci să duci în faliment Petrom, BCR şi Raiffeisen e ca şi când ai încerca să-ţi distrugi vecinul de deasupra punând o bombă la tine în apartament. Lăsaţi Petrom-ul în pace şi mergeţi la ski în Bulgaria în loc de Austria dacă pârtia din Poiană e mult prea aglomerată. Şi mâncaţi ciocolată elveţiană, că-i cea mai bună.

Conduci un Maserati în leasing care te costă o treime din toţi banii pe care îi câştigi. Restul salariului nu-ţi ajunge să ieşi cu băieţii de câteva ori pe săptămână aşa că în fiecare lună te împrumuţi din pensia bunică-tii. Te culci prea târziu şi a doua zi n-ai niciun chef de muncă. Mănânci prea multă pizza, bei prea mult primitivo, când te laşi de primitivo te apuci de limoncello. Ai început , în schimb, să te îngraşi şi nu te mai încape garderoba de fiţe pe care ai dat o grămadă de bani.

Ma vaf*anculo!!! Aşa nu se mai poate! Sunt necesare măsuri URGENTE! Trebuie să schimbi ceva în viaţa asta care te face nefericit. Meriţi mai mult de atât. Scoţi toţi banii care ţi-au mai rămas pe card şi îţi cumperi cocaină de la dealerul din colţ.

La vita è bella, frate!