Băiatul și-a mai revenit din euforie. A luat bacul și e fericit. Zice că urmează distracția. “Nu prea am mai ieșit în ultima lună. Am pierdut o grămadă de timp cu învățatul!”
O domnișoară drăguță zâmbește cu gura până la urechi. Țipă în microfonul reporterului că a luat bacul. Cu 6,12. E mulțumită. Dă la medicină. Multă sănătate tuturor!
Imediat ce ieși din șoseaua națională spre Oltenița drumul îngust, cu asfaltul bombardat de zecile de cataclisme ale ultimilor 50 de ani, coboară spre podul dintre cele două lacuri. După pod e un vechi minimarket în fața căruia, de obicei, își fac veacul grupuri de țigani. Erau și astăzi, beau bere rezemați de vreo 3 loganuri galbene, niște relicve ce fuseseră – sau poate mai erau – taxiuri în București. La vreo 2 metri în fața lor era parcat un impozant suv BMW negru, al cărui șofer se urcase cu fundul pe capotă și prezida, de acolo, adunarea. S-au întrerupt ca să mă urmărească cu privirea în timp ce treceam prin dreptul lor cu viteză redusă,ca să nu rup mașina în șanțul care traversa drumul. Am simțit în privirile lor amestecul acela neclar de curiozitate, agresivitatea celui care a văzut un intrus pătruns pe domeniul lui personal și interesul pe care un negustor de ce-o fi el îl arată unui eventual mușteriu. Prin geamurile deschise ale BMW-ului se văita probabil Salam. Din față veneau grupuri de fete îmbrăcate sumar și vulgar, cu ochii și ele la tot ce trece pe șosea. Cu ceva ani în urmă sătenii descoperiseră mașinile de tuns iarbă și zonele largi din fața curților începuseră să arate binișor. Uitându-mă, astăzi, la buruienile înalte care străjuiau marginea șoselei am realizat că obiceiul acela de a-ți tunde iarba din fața porții nu a prins rădăcini. Am lăsat-o mai încet, căci vreun animal răsărit brusc din boscheți nu ar fi avut nicio șansă. Aproape de primărie un șanț trădează încă o reparație la sistemul de alimentare cu apă inaugurat cu pompă anul trecut. De atunci pompa s-a stricat de câteva ori, apa se pierde prin țevile prost îmbinate iar sătenii se plâng de faptul că presiunea e deseori prea mare, distrugând instalațiile din interiorul caselor. Firma care a montat țevile pe stradă și-a folosit statutul privilegiat de partener al primăriei și a făcut, suplimentar și complet la negru, lucrări de prelungire a rețelei în curțile oamenilor. Calitatea a fost execrabilă, țevile nu au fost îngropate suficient de adânc și au înghețat peste iarnă, practic totul a trebuit refăcut. Cum nu a existat vreun contract nu s-a pus nici problema garanției.
Un șanț adânc înconjoară biserica din mijlocul satului, se fac ample lucrări de consolidare și hidroizolații. Fostul preot paroh a încercat să construiască o biserică nouă dar a renunțat la proiect când unul dintre săteni a refuzat să doneze bisericii un teren de 5000 de metri pătrați. Promisiunea raiului din viața de apoi nu a fost destul de convingătoare. În biserică sunt doar vreo cinci sau șase babe, deși preotul cel tânăr e renumit pentru calitățile de bun cântăreț și bun sfătuitor, deși cam aspru după gustul multora dintre enoriași. Alții se plâng că slujbele sunt prea lungi și lumea a început să ocolească biserica. Nu că ar fi fost mult mai mulți pe vremea preotului bătrân cu vocea pițigăiată, dar oamenii apreciau flexibilitatea cu care ajusta durata slujbelor în funcție de dorințele clienților. Cimitirul este plin de cruci înalte de marmură, în față sunt chiar câteva cavouri cu pretenții, dar este sufocat de gunoaie. Printre buruieni vezi zeci, sute de peturi goale și cilindri roșii din plastic transparent în care au fost lumânări. Gardul din plasă de sârmă a fost furat acum cățiva ani și nu au mai avut curaj să-l înlocuiască. Din gospodăria de vis-a-vis se revarsă peste cimitir tânguielile aceluiași Salam. Dacă te uiți în jur la crucile alea te îngrozești de câți oameni tineri sunt îngropați acolo.
……..
În alt sat, de data asta din Oltenia, situația nu este mult mai diferită. Pe o stradă lungă și altădată plină de viață, cu zeci de gospodării mari și întremate în care lucrau și trăiau laolaltă chiar și trei generații, mai locuiesc astăzi, dintre vechii săteni, vreo cinci femei octogenare și un bătrân care le ajută pe toate cu muncile de bărbat. E și el trecut bine de 70 de ani dar se ține bine, că n-are de-ales. Multe case au rămas goale, altele au fost vândute mai pe nimic către singurii cumpărători disponibili, familii de țigani venite dinspre Craiova și ridicate din comerț cu te-miri-ce și afaceri mai mult sau mai puțin legale.
Școala s-a desființat acum câțiva ani și singurele locuri de muncă la care poți spera sunt cele de la primărie, de la poliție, de la benzinăria fostului primar, de la service-ul auto al actualului vice-primar sau de la cele căteva minimarketuri și bodegi care au rămas în sat, aliniate de-a lungul șoselei naționale. Totul e la negru, nimeni nu dă bon, nimeni nu declară nimic și nimeni nu plătește taxe. Satul doar beneficiază de diverse ajutoare de la stat dar nici alea nu sunt cine știe ce pentru că majoritatea sătenilor sunt pensionari. Acum câțiva ani erau multe pământuri necultivate de jur împrejurul satului. Astăzi toate au fost vândute, cu sprijinul larg al tuturor celor din primărie, care au convins țăranii și au consolidat, bucată cu bucată, tot terenul. Noii proprietari au preferat să vină cu oamenii lor, tractoriști de prin Moldova. Le recunoști din când în când accentul prin magazinașele din sat, când intră să cumpere vreun fleac. Dar nu s-au mutat în sat, zic că le e frică de țigani. Tuturor le e frică de țigani, așa că bătrânii se chinuie să se țină cât mai la distanță. Îi mai plătesc din când în când cu ziua pentru lucrări agricole pe care mulți țigani nu le fac deloc sau le fac de mântuială. Mai cumpără de la ei, scump, diverse produse. În rest, se fac că nu văd că le dispar lucruri de prin curți. Au învățat să nu se bazeze pe poliție, căci șeful de post e prieten de șprițuri cu unii dintre țiganii mai înstăriți iar ajutorul e un puști fricos care stă ascuns dracu știe pe unde toată ziua. Dacă nu se sinucide cineva, dacă nu moare nimeni înjunghiat în vreo încăierare, dacă nu e lovit cineva de vreo mașină nu e motiv pentru ca polițiștii să intervină. Poate doar de alegeri, dar asta-i altă poveste….
Doar de paști și de crăciun ulițele prăfuite ale satului se mai animă, cănd în fața curților opresc mașini cu numere de-afară. Bătrânii se laudă cu jumătate de gură și tristețe în priviri cu cât de bine se descurcă ai lor prin Italia sau Spania. Știu – simt – că nu vor mai veni înapoi. Fac majoritatea munci modeste dar sunt plătiți decent, tratați omenește și văd cum copiii lor trag la școală să se ridice o treaptă mai sus.
……………
Cei care au apucat vremurile când satul românesc era un fascinant organism viu se mai amăgesc astăzi adesea că el va supraviețui în veci. Se încăpățânează să vadă asta prin ochii celor câțiva care mai simt și ai celor mulți care mimează tradiții și obiceiuri vechi. Dar satul se mută, ușor, la muzeu și în amintirile copilăriei noastre.
Îmbătrânit și părăsit, încremenit într-un conservatorism adesea nerelevant pentru vremurile noastre, asaltat de primitivism și din ce în ce mai puțin educat.
Înșelat și jefuit sălbatic de politicieni de multe soiuri. Trădat de slujbașii plătiți să-l apere.
Agresat de veneticii care-i cumpără casele vechi pe nimic. Încurcând, cu gospodăriile lui din ce în ce mai mici, traiectoriile rectilinii ale uriașelor tractoare americane care i-au înghițit pământurile.
Murind încet, jelit, pe ultimii bani, de Guță și Salam.
Am ajuns la București zburând din Basel într-un măricel Airbus A320 cu vreo 200 de locuri, toate ocupate. Un procent important din frumusețile Elveției era masat pe scaunele înguste ale Wizzair-ului, expunând ciocuri de rățușcă, geometrii ale sprâncenelor complicat desenate cu precizie elvețiană, papornițe chinezești marcate Vuitton și adidași adidas cu toc și strasuri aurii sau argintii. Mi-a venit in minte celebrul hit al anilor 80 – bunicul manelelor de azi – “Te cunosc dupa sandale, Cenușăreaso!”. Nu vreau să fiu răutăcios dar un accident aviatic pe zborul ăla ar fi băgat, probabil, industria sexului din Eveția în recesiune. Și mi-ar fi creat și mie o problemă serioasă (pentru că eram în avion, nu vă gândiți, păcatele mele, la cine știe ce!). Continue reading “Despre avioane și alte chestii plutitoare”→
Suntem inundati pe toate canalele media de opiniile apostolilor luptei impotriva vaccinarii. Sunt evident mult mai vocali si aparent convingatori in demonstratiile lor culese de peste tot. Ca om matur care a avut norocul de a supravietui vaccinarii “abuzive” practicate in timpul regimului comunist ma simt dator sa-mi dau si eu cu parerea, nu pentru ca as avea cunostinte medicale (pana la urma cati dintre cei care-si dau cu parerea au?) ci pentru ca educatia mea inginereasca m-a obisnuit sa lucrez cu cifre si mai ales sa respect statistica. Pentru ca statistica pare sa fie mai exacta decat minunile lui Arsenie Boca si chiar decat legile lui Murphy.
Va spuneam ca am fost vaccinat pe vremea comunismului, cand nimeni nu punea in discutie politica sanitara, probabil pentru ca nu existau site-uri care sa te sfatuiasca pe subiect. Pe de alta parte, niciodata nu am fost mai bolnav in viata mea ca atunci cand, pe la 30 si ceva de ani, am luat oreion de la copii. Vreo doua zile am crezut ca n-o sa scap.
“It’s no wonder that truth is stranger than fiction. Fiction has to make sense.”
Mark Twain
Ultimul telefon public din București
Sunt români care cred că strămoșii noștri daci vorbeau latina pe când romanii încă nu învățaseră să vorbească, ba chiar aduc dovezi că romanii sunt, de fapt, urmașii primilor daci plecați la muncă în Italia acum vreo doua mii și ceva de ani. Urmele acestei mari civilizații dace stau îngropate adânc în pământ la tot pasul și numai incompetența și netrebnicia istoricilor “din establishment” fac ca adevărul să nu iasă la iveală, așa cum este atât de elocvent prezentat (cu mărturii!!!) pe site-urile din lumea dacologiei – și confirmat de Sergiu Nicolaescu în filmul “Dacii”.
Este foarte probabil ca suporterii dacologiei să nu-și fi vaccinat copiii pentru că, se știe, vaccinurile îi pot omorî, îi otrăvesc cu tot felul de substanțe letale și le pot provoca autism. Sunt niște chestii inventate de “big pharma” ca să le pape banii și să-i țină clienți captivi toată viața, dovadă și înverșunarea cu care grămezi de doctori slugarnici susțin vaccinarea. Continue reading “Adevăruri alternative”→
Trei luni departe și anticorpii mei la nenumăratele agresiuni ale Bucureștiului s-au dus. Îi pierd în doar câteva zile în mediul aseptic al “perfecțiunii” elvețiene. Lucruri pe care nu le vedeam – sau doar mă obișnuisem să nu le mai văd – capătă o amploare disproporționată în economia primelor impresii bucureștene.
La control pașapoarte cozile sunt prea mari, bagajele vin greu, aștepți aproape 20 de minute mașina de la firma de închirieri deși ți s-a spus că vine în 5. Continue reading “București”→
Se uitau, ca și mine, la raftul cu noutăți… El era cu ochii mai mult la ea decât la raft. La un moment dat, vizibil plictisit și ușor superior, zice: “Cine mai citește cărți în anul 2017?” Câteva secunde mai târziu, își găsește salvarea: “Căști! Uite căști! Hai la căști!”
O clasă de copii de vreo doisprezece ani a venit astăzi la librăria Cărturești în încercarea de a-și petrece săptămâna altfel.
În față la Bamboo, într-un cadru apocaliptic, o domnișoară ușor răvășită povestește experiența terifiantă prin care a trecut.
Pare să fi scăpat cu bine, doar buzele îi sunt umflate rău, probabil de la fumuri. Zice că o s-o lase mai ușor cu cluburile, o periodă măcar, deși nu pare genul care să-și permită.