Eternitatea s-a născut la sat. Acolo o să și moară.

Imediat ce ieși din șoseaua națională spre Oltenița drumul îngust, cu asfaltul bombardat de zecile de cataclisme ale ultimilor 50 de ani, coboară spre podul dintre cele două lacuri. După pod e un vechi minimarket în fața căruia, de obicei, își fac veacul grupuri de țigani. Erau și astăzi, beau bere rezemați de vreo 3 loganuri galbene, niște relicve ce fuseseră – sau poate mai erau – taxiuri în București. La vreo 2 metri în fața lor era parcat un impozant suv BMW negru, al cărui șofer se urcase cu fundul pe capotă și prezida, de acolo, adunarea. S-au întrerupt ca să mă urmărească cu privirea în timp ce treceam prin dreptul lor cu viteză redusă, ca să nu rup mașina în șanțul care traversa drumul. Am simțit în privirile lor amestecul acela neclar de curiozitate, agresivitatea celui care a văzut un intrus pătruns pe domeniul lui personal și interesul pe care un negustor de ce-o fi el îl arată unui eventual mușteriu. Prin geamurile deschise ale BMW-ului se văita probabil Salam. Din față veneau grupuri de fete îmbrăcate sumar și vulgar, cu ochii și ele la tot ce trece pe șosea. Cu ceva ani în urmă sătenii descoperiseră mașinile de tuns iarbă și zonele largi din fața curților începuseră să arate binișor. Uitându-mă, astăzi, la buruienile înalte care străjuiau marginea șoselei am realizat că obiceiul acela de a-ți tunde iarba din fața porții nu a prins rădăcini. Am lăsat-o mai încet, căci vreun animal răsărit brusc din boscheți nu ar fi avut nicio șansă. Aproape de primărie un șanț trădează încă o reparație la sistemul de alimentare cu apă inaugurat cu pompă anul trecut. De atunci pompa s-a stricat de câteva ori, apa se pierde prin țevile prost îmbinate iar sătenii se plâng de faptul că presiunea e deseori prea mare, distrugând instalațiile din interiorul caselor. Firma care a montat țevile pe stradă și-a folosit statutul privilegiat de partener al primăriei și a făcut, suplimentar și complet la negru, lucrări de prelungire a rețelei în curțile oamenilor. Calitatea a fost execrabilă, țevile nu au fost îngropate suficient de adânc și au înghețat peste iarnă, practic totul a trebuit refăcut. Cum nu a existat vreun contract nu s-a pus nici problema garanției.

Un șanț adânc înconjoară biserica din mijlocul satului, se fac ample lucrări de consolidare și hidroizolații. Fostul preot paroh a încercat să construiască o biserică nouă dar a renunțat la proiect când unul dintre săteni a refuzat să doneze bisericii un teren de 5000 de metri pătrați. Promisiunea raiului din viața de apoi nu a fost destul de convingătoare. În biserică sunt doar vreo cinci sau șase babe, deși preotul cel tânăr e renumit pentru calitățile de bun cântăreț și bun sfătuitor, deși cam aspru după gustul multora dintre enoriași. Alții se plâng că slujbele sunt prea lungi și lumea a început să ocolească biserica. Nu că ar fi fost mult mai mulți pe vremea preotului bătrân cu vocea pițigăiată, dar oamenii apreciau flexibilitatea cu care ajusta durata slujbelor în funcție de dorințele clienților. Cimitirul este plin de cruci înalte de marmură, în față sunt chiar câteva cavouri cu pretenții, dar este sufocat de gunoaie. Printre buruieni vezi zeci, sute  de peturi goale și cilindri roșii din plastic transparent în care au fost lumânări. Gardul din plasă de sârmă a fost furat acum cățiva ani și nu au mai avut curaj să-l înlocuiască. Din gospodăria de vis-a-vis se revarsă peste cimitir tânguielile aceluiași Salam. Dacă te uiți în jur la crucile alea te îngrozești de câți oameni tineri sunt îngropați acolo. 

……..

În alt sat, de data asta din Oltenia, situația nu este mult mai diferită. Pe o stradă lungă și altădată plină de viață, cu zeci de gospodării mari și întremate în care lucrau și trăiau laolaltă chiar și trei generații,  mai locuiesc astăzi, dintre vechii săteni, vreo cinci femei octogenare și un bătrân care le ajută pe toate cu muncile de bărbat. E și el trecut bine de 70 de ani dar se ține bine, că n-are de-ales. Multe case au rămas goale, altele au fost vândute mai pe nimic către singurii cumpărători disponibili, familii de țigani venite dinspre Craiova și ridicate din comerț cu te-miri-ce și afaceri mai mult sau mai puțin legale.

Școala s-a desființat acum câțiva ani și singurele locuri de muncă la care poți spera sunt cele de la primărie, de la poliție, de la benzinăria fostului primar, de la service-ul auto al actualului vice-primar sau de la cele căteva minimarketuri și bodegi care au rămas în sat, aliniate de-a lungul șoselei naționale. Totul e la negru, nimeni nu dă bon, nimeni nu declară nimic și nimeni nu plătește taxe. Satul doar beneficiază de diverse ajutoare de la stat dar nici alea nu sunt cine știe ce pentru că majoritatea sătenilor sunt pensionari. Acum câțiva ani erau multe pământuri necultivate de jur împrejurul satului. Astăzi toate au fost vândute, cu sprijinul larg al tuturor celor din primărie, care au convins țăranii și au consolidat, bucată cu bucată, tot terenul. Noii proprietari au preferat să vină cu oamenii lor, tractoriști de prin Moldova. Le recunoști din când în când accentul prin magazinașele din sat, când intră să cumpere vreun fleac. Dar nu s-au mutat în sat, zic că le e frică de țigani. Tuturor le e frică de țigani, așa că bătrânii se chinuie să se țină cât mai la distanță. Îi mai plătesc din când în când cu ziua pentru lucrări agricole pe care mulți țigani nu le fac deloc sau le fac de mântuială. Mai cumpără de la ei, scump, diverse produse. În rest, se fac că nu văd că le dispar lucruri de prin curți. Au învățat să nu se bazeze pe poliție, căci șeful de post e prieten de șprițuri cu unii dintre țiganii mai înstăriți iar ajutorul e un puști fricos care stă ascuns dracu știe pe unde toată ziua. Dacă nu se sinucide cineva, dacă nu moare nimeni înjunghiat în vreo încăierare, dacă nu e lovit cineva de vreo mașină nu e motiv pentru ca polițiștii să intervină. Poate doar de alegeri, dar asta-i altă poveste….

Doar de paști și de crăciun ulițele prăfuite ale satului se mai animă, cănd în fața curților opresc mașini cu numere de-afară. Bătrânii se laudă cu jumătate de gură și tristețe în priviri cu cât de bine se descurcă ai lor prin Italia sau Spania. Știu – simt – că nu vor mai veni înapoi. Fac majoritatea munci modeste dar sunt plătiți decent, tratați omenește și văd cum copiii lor trag la școală să se ridice o treaptă mai sus. 

……………

Cei care au apucat vremurile când satul românesc era un fascinant organism viu se mai amăgesc astăzi adesea că el va supraviețui în veci. Se încăpățânează să vadă asta prin ochii celor câțiva care mai simt și ai celor mulți care mimează tradiții și obiceiuri vechi. Dar satul se mută, ușor, la muzeu și în amintirile copilăriei noastre.