Numai ce-am luat cât cash mi-a trebuit, în bancnote mici de 20 şi de 50. Arunc încă o privire prin sala goală a bancomatelor, să fiu sigur că n-am uitat nimic. Ies în hol şi privirea mi-e atrasă de camera de supraveghere din colţ. Un led roşu sclipeşte scurt din interiorul întunecat al globului de sticlă, făcând să se zărească, pentru o clipă, obiectivul camerei îndreptate spre mine. Deşi nu m-am precipitat spre ieşire cele două uşi automate din sticlă nu se dau la o parte când ajung în dreptul lor. Evit în ultimul moment să mă proptesc în geamul transparent. Uşa se deschide brusc cu un fâşâit scurt.

Păşesc afară din bancă, în aerul rece al după-amiezii. Îmi scot masca cu o singură mână, o mototolesc în pumn şi o împing în buzunarul de la geacă, în timp ce cobor grăbit scările spre piaţa largă din faţa UBS-ului. Mă uit în jur la trecătorii ocazionali, la cei ce-şi pierd vremea pe băncile din faţa primăriei şi la cei câţiva de pe terasa de la Arcade. Nimeni nu pare să mă fi băgat în seamă.

“Eu nu cred în covid. O fraiereală să prostească lumea. O răceală, probabil nici măcar atât. Păi câţi mor anual de gripă, de inimă, de toate alilalte şi câţi au murit până acum de covid… Zi, poţi să faci comparaţie? Păi nu, normal că nu poţi! Păi dacă-ţi spun câţi mor la mine-n ţară în accidente de maşină, că n-avem autostrăzi şi se fură peste tot, păi n-o să-ţi vină să crezi. N-o să-ţi vină să crezi! Păi ce, că mor acuma zece, hai, două-jde de babe care oricum se duceau şi zic ăia că-i de la covid? Să fim serioşi… Dacă mai ţineau ăştia izolarea o lună muream eu aici la voi, de foame, că n-am putut munci şi era cât pe ce să mă fac pachet şi să mă car înapoi acasă. Apropo, vezi că plec acasă, o să lipsesc o săptămână de la cursuri, mă duc la o înmormântare. Mi-a murit un prieten bun într-un accident, că ce-ţi spuneam eu mai devreme? Aia-i marea problemă, nu covidu… N-o s-ajung eu chiar la înmormântare dar măcar mă văd cu gaşca, cu familia, că n-am mai fost de la Crăciun… Plec cu un prieten care merge şi el încolo…”

O săptămână mai târziu, Geta apare din nou în sala de curs. Le povesteşte colegilor, în pauzele de ţigară, că a fost la înmormântarea unui prieten, în ţara ei de baştină… Oamenii se sesizează că ţara respectivă e pe lista “roşie”, deci Geta ar fi trebuit să stea zece zile în carantină. Deşi nimeni nu-i reproşează nimic, vestea se răspândeşte rapid şi Geta este evitată discret. Un cerc de “distanţare socială”, chiar de “ostilitate socială”, se formează în jurul ei. Observă oarecum schimbarea dar nu face legătura cu povestea cu carantina. Ca orice om care nu crede în covid, nu-şi bate capul cu faptul că nu toţi ceilalţi cursanţi sunt tineri, la fel şi profesorii, sau că unii oameni ar putea fi, pur şi simplu, speriaţi de perspectiva unei boli serioase. “Obsedaţii ăia să stea acasă dacă se cacă pe ei, e problema lor…”

Vestea ajunge la urechile unui profesor, care raportează situaţia conducerii. Geta este invitată în cabinetul directoarei, femeie aproape de vârsta pensionării, care o primeşte, total neobişnuit în astfel de ocazii, din spatele biroului său masiv, purtând mască. Doamna profesoară prezintă succint faptele şi-apoi o întreabă pe Geta, oarecum frontal, de ce nu a respectat reglementările federale privind carantina obligatorie de zece zile, punând astfel în pericol sănătatea colegilor şi a profesorilor. Cum ziceam, Geta nu crede în covid, deci despre ce carantină e vorba aici? Iar carantină? Deşi părerile ei în legătură cu subiectul sunt cât se poate de ferme, asta nu înseamnă nicidecum că e proastă, ştie foarte bine care sunt regulile şi, la fel de bine, că amenzile pentru nerespectarea lor pot să ajungă la 10 mii de franci. Aşa că, în loc să pledeze cauza inexistenţei virusului, să povestească despre răceli, cancer şi accidente, răspunde, dezinvolt, că nu a fost plecată nicăieri. A stat tot timpul în Elveţia, a lipsit din alt motiv personal. Doamna directoare este descumpănită de răspuns şi, obişnuită să creadă oamenii pe cuvânt, îşi cere imediat scuze pentru neîncredere, încheind cordial o discuţie despre care crezuse că va fi neplăcută.

Abia ieşită din clădire, Geta se duce glonţ spre locul de fumat. Se intersectează cu doi colegi care numai ce terminaseră. În scrumiera largă de metal cele două ţigări, stinse cumva la jumătate, încă mai fumegă. “Bun”, îşi zice Geta în gând, “oricum n-aveam niciun chef de conversaţie, să vă ia dracu pe toţi!” Scoate din poşetă pachetul de ţigări, extrage din el ultima ţigară şi-l mototoleşte nervos, constatând că încă îi mai tremură, un pic, mâinile. Îşi aprinde ţigara şi câteva secunde mai târziu se repede să recupereze pachetul gol din coşul de gunoi de sub scrumieră. Întinde un pic cartonul boţit şi se holbează, lung, la poza oribilă şi la mesajul de sub ea: “Fumatul ucide!”

Se uită în jur şi bagă, discret, pachetul gol în poşetă.

*O poveste uşor modificată pe alocuri dar, din păcate, adevărată…

Cam pe la începutul lui August, într-o duminică toridă, am mers la plajă pe malul lacului Bienne. Apa – recişoară după gustul meu de dobrogean obişnuit, în mijlocul verii, cu de la 24 de grade în sus. Nisipul – puţintel, cam cât e şi la Mamaia dacă nu-l pui la socoteală pe-ăla de sub şezlonguri. Am stat un pic întins, am făcut o baie, m-am uscat, am citit, am mai făcut o baie, m-am uitat în jur – discret, cum se face – şi, până la urmă, a trebuit, inevitabil, să joc şi o partidă de volei. Nu contează că am jucat probabil de trei ori în ultimii cinşpe ani, corpul îşi aduce aminte repede. După câteva minute deja scoteam mingi grele până când, la un moment dat, am scos una de pe alee, dincolo de nisip. Şi cum toată lumea ştie că plonjonul pe asfalt nu face bine la piele, m-am aruncat spectaculos pe iarba de dincolo, executând o perfectă rostogolire peste cap.

– Ai avut noroc! mi-a zis cineva care a văzut tumba, afirmaţie ce mi s-a părut exagerată ţinând cont de naturaleţea, de banalitatea execuţiei. Aveam să constat în următoarele minute că o aterizare pe un singur umăr, oricât de bine executată, se simte un pic diferit dac-ai trecut de 50 de ani… Doctorul de familie m-a primit chiar a doua zi, după o noapte în care durerea a devenit din ce în ce mai acută.

-Ai avut noroc! Nu pare nimic rupt, dar ar fi bine să mergi să faci o radiografie. O săptămână mai târziu, încă plin de ibuprofene, am fost să-mi fac radiografia şi, când credeam c-am scăpat, o doctoriţă mi-a făcut nişte injecţii cu o substanţă de contrast şi m-a băgat 20 de minute în tubul ăla claustrofobic al RMN-ului, cea mai naşpa experienţă din câte am avut până acum cu doctori. Doar ca să-mi confirme că nimic nu-i rupt şi că, evident, am avut noroc…

-Ai avut noroc! mi-a mai zis încă o dată doctorul de familie, după ce-a văzut rezultatul de la RMN. Ar fi bine, totuşi, să vezi şi un ortoped, eşti tânăr, faci sport, o să vrei să te recuperezi complet, s-ar putea să ai nevoie de nişte infiltraţii cu hidrocortizol.

Specialiştii nu stau pe garduri nici măcar în Elveţia aşa că întâlnirea cu ortopedul a avut loc abia la o lună după “accident”, când deja îmi reîncepusem antrenamentele cu greutăţi (cu strâns din dinţi şi grimase de durere). Doctorul m-a mai pus să fac nişte radiografii şi, cu ochii în marele monitor al iMac-ului său, mi-a zis, a n-şpea oară, “Ai avut noroc… Doar o inflamaţie, probabil c-o să treacă, dar la vârsta ta trebuie să fii atent, putea să fie o accidentare gravă.”

În fine, fără să fiu complet convins că cei trei doctori au avut dreptate şi că a fost o chestie de noroc, am zis să sărbătorim veştile bune ieşind în oraş, vineri seara, împreună cu nişte prieteni. Evident, fără măşti căci pe-aici nu se poartă, dar şi fără pupăturile tradiţionale elveţiene, respectând – cât se poate – distanţa socială, limitându-ne la o lungă plimbare pe străzile oraşului vechi şi o cafea pe terasa (exterioară) a unui restaurant. Prietenii noştri, elveţieni credincioşi şi implicaţi în tot felul de acţiuni de ajutorare a celor mai vulnerabili oameni ai Bienne-ului, ne-au povestit cât de complicată a devenit toată munca asta de voluntariat cu noile reguli de distanţare socială. Ceea ce m-a făcut să constat, în drumul nostru spre casă, că admirabila lor activitate a devenit, în acelaşi timp, şi foarte riscantă…

Cum ziceam, asta a fost vineri seară. În weekend prietenul nostru a început să se simtă rău. Luni, a fost la doctor şi a făcut un test. Marţi, testul s-a dovedit a fi pozitiv şi m-a sunat să-mi spună.

E din nou vineri seara, şapte zile după plimbarea noastră prin oraş. Sunt bine. Deşi s-ar putea să fie încă devreme pentru o concluzie definitivă, chiar se pare c-am avut noroc…

16:35. Langenthal Bahnhof. Punctual ca de fiecare dată, îşi face apariţia pe peronul gol al liniei 1. Vizavi, peste cele două linii care le despart, peronul 3 e deja aglomerat, deşi mai sunt 10 minute până la trenul de Olten. Un flux constant de călători se revarsă din tunetul de acces. Majoritatea rămân în zona centrală, probabil locul unde vor trage vagoanele de clasa a doua. E ora la care navetiştii elveţieni se întorc acasă. De obicei e îmbrăcat la costum şi cravată, astăzi, însă, a înlocuit sacoul costumului bej cu o geacă de piele. Înalt, încă zvelt pentru vârsta lui, are totuşi un aer uşor ponosit, banal, de ins care trece mereu neobservat. Dacă n-ar fi singur pe peron s-ar pierde uşor printre corporatiştii Langenthal-ului.

16:36. Spectacolul începe întotdeauna la 16:36. Probabil că se orientează după orologiul Mondaine al gării. Începe pur şi simplu să cânte, fără preambul şi fără să-şi avertizeze în vreun fel spectatorii nimeriţi cu treabă, în drumul lor spre Olten. Polarizează imediat toate privirile peronului vecin. Nu mai e corporatistul tern de mai înainte. N-am cum să-l aud, e mult prea departe, dar de la distanţă, de pe partea cealaltă a gării şi de dincolo de ferestrele biroului, încerc mereu să-mi dau seama ce anume cântă. Trebuie să fie ceva amplu, muzical şi clasic, întotdeauna am crezut că gesturilor sale li s-ar potrivi un New York, New York sau poate ceva de la Andrea Bocelli, deşi asta ar fi poate mai greu de crezut într-un oraş care vorbeşte Schweizerdeutsch. Sau – de ce nu, dacă tot pot să-mi las imaginaţia slobodă – un “Drumurile noastre”, poate… Vocea nu reuşeşte să străbată distanţa şi barierele fizice dintre noi, însă braţele larg deschise cu care marchează refrenul trădează pasiunea cu care cântă. E complet absorbit, n-ar avea nicio importanţă că e pe un peron al unei gări de provincie sau la Scala din Milano. Cântă cu tot sufletul…

16:45. RegioExpress 2829 intră în gară în aplauzele călătorilor, ca de obicei la ora exactă, trăgând cortina peste probabil ultimele acorduri ale melodiei, lucru pe care-l ghicesc din secundele încremenite de dinainte şi de braţul ridicat, teatral, spre cer.

16:46. Trenul de Olten părăseşte gara. Peronul liniei 1 e complet pustiu.

Plimbându-mă deunăzi printr-un supermarket din Bienne am constatat cu surprindere că cel mai scump fruct din galantarele elveţiene, mai scump chiar decât trufandalele exotice ale Africii sau Americii latine, este banala (la noi) corcoduşă. Şi asta mi-a adus imediat în minte corcoduşul crescut de capul lui în poarta casei mele de la ţară, de-acasă din România. Crescut dincolo de gard, în stradă, iniţial am zis să-l tai, că era sălbatic şi risca să-mi strice gardul, nu mai zic că nu se potrivea cu pretenţiile mele de arhitect peisagist în căutarea unei oaze romantice, de o sălbăticie studiată, garnisită cu plante rafinate, care mai de care mai ornamentale. Aleea care duce la casă e străjuită de patru arbori superbi de fasole indiană (catalpe), a căror aliniere perfectă este persiflată de corcoduş, care s-a pus obraznic în fruntea lor. Am tot amânat, am tot amânat… dar până la urmă mi-a fost milă de el şi l-am lăsat. Am regretat mai târziu, când a început să facă din abundenţă nişte fructe mici şi galbene, care evident că lăsau o mizerie de nedescris chiar în faţa porţii şi umpleau maşinile parcate sub el de seva aia cleioasă şi dulce a fructelor plesnite de prea mult soare. Noroc cu vecina, amabila doamnă P, care la un moment dat m-a întrebat dacă poate să culeagă fructele căzute pe jos. I-am mulţumit bucuros, mi-a luat o piatră de pe inimă, eu credeam că le dă la animale. Aveam sa aflu mai târziu, după ce culesul s-a extins la pomii fructiferi din curte – mere, pere, caise, prune, toate la gramadă – că sfârşeau de fapt într-un cazan de ţuică. Continue reading “Corcoduşe carpatine” →

După ani de zile în care am fost un client fidel, respectabil şi cu gusturi stabile al brutăriei Le Panetier din Bienne am zis să mai experimentez şi eu un pic şi-am comandat, în loc de tradiţionala boule bio, cea mai bună pâine pe care am mâncat-o vreodată, un colac pe care l-am numit, imprudent, corona… Exact, am cerut corona bio!

Elveţienii, mai ales cei din Bienne, oraş bilingv în care toţi vorbesc toate limbile, sunt suficient de relaxaţi la chestii de-astea lingvistice aproximative. Dar în cazul ăsta am primit o instantanee – şi probabil binemeritată – corecţie de la vânzătoare (care părea să aibă origini albaneze):

– Couronne! Couronne… 

-Couronne, bien sur! Pardon!