“Eu nu cred în covid. O fraiereală să prostească lumea. O răceală, probabil nici măcar atât. Păi câţi mor anual de gripă, de inimă, de toate alilalte şi câţi au murit până acum de covid… Zi, poţi să faci comparaţie? Păi nu, normal că nu poţi! Păi dacă-ţi spun câţi mor la mine-n ţară în accidente de maşină, că n-avem autostrăzi şi se fură peste tot, păi n-o să-ţi vină să crezi. N-o să-ţi vină să crezi! Păi ce, că mor acuma zece, hai, două-jde de babe care oricum se duceau şi zic ăia că-i de la covid? Să fim serioşi… Dacă mai ţineau ăştia izolarea o lună muream eu aici la voi, de foame, că n-am putut munci şi era cât pe ce să mă fac pachet şi să mă car înapoi acasă. Apropo, vezi că plec acasă, o să lipsesc o săptămână de la cursuri, mă duc la o înmormântare. Mi-a murit un prieten bun într-un accident, că ce-ţi spuneam eu mai devreme? Aia-i marea problemă, nu covidu… N-o s-ajung eu chiar la înmormântare dar măcar mă văd cu gaşca, cu familia, că n-am mai fost de la Crăciun… Plec cu un prieten care merge şi el încolo…”

O săptămână mai târziu, Geta apare din nou în sala de curs. Le povesteşte colegilor, în pauzele de ţigară, că a fost la înmormântarea unui prieten, în ţara ei de baştină… Oamenii se sesizează că ţara respectivă e pe lista “roşie”, deci Geta ar fi trebuit să stea zece zile în carantină. Deşi nimeni nu-i reproşează nimic, vestea se răspândeşte rapid şi Geta este evitată discret. Un cerc de “distanţare socială”, chiar de “ostilitate socială”, se formează în jurul ei. Observă oarecum schimbarea dar nu face legătura cu povestea cu carantina. Ca orice om care nu crede în covid, nu-şi bate capul cu faptul că nu toţi ceilalţi cursanţi sunt tineri, la fel şi profesorii, sau că unii oameni ar putea fi, pur şi simplu, speriaţi de perspectiva unei boli serioase. “Obsedaţii ăia să stea acasă dacă se cacă pe ei, e problema lor…”

Vestea ajunge la urechile unui profesor, care raportează situaţia conducerii. Geta este invitată în cabinetul directoarei, femeie aproape de vârsta pensionării, care o primeşte, total neobişnuit în astfel de ocazii, din spatele biroului său masiv, purtând mască. Doamna profesoară prezintă succint faptele şi-apoi o întreabă pe Geta, oarecum frontal, de ce nu a respectat reglementările federale privind carantina obligatorie de zece zile, punând astfel în pericol sănătatea colegilor şi a profesorilor. Cum ziceam, Geta nu crede în covid, deci despre ce carantină e vorba aici? Iar carantină? Deşi părerile ei în legătură cu subiectul sunt cât se poate de ferme, asta nu înseamnă nicidecum că e proastă, ştie foarte bine care sunt regulile şi, la fel de bine, că amenzile pentru nerespectarea lor pot să ajungă la 10 mii de franci. Aşa că, în loc să pledeze cauza inexistenţei virusului, să povestească despre răceli, cancer şi accidente, răspunde, dezinvolt, că nu a fost plecată nicăieri. A stat tot timpul în Elveţia, a lipsit din alt motiv personal. Doamna directoare este descumpănită de răspuns şi, obişnuită să creadă oamenii pe cuvânt, îşi cere imediat scuze pentru neîncredere, încheind cordial o discuţie despre care crezuse că va fi neplăcută.

Abia ieşită din clădire, Geta se duce glonţ spre locul de fumat. Se intersectează cu doi colegi care numai ce terminaseră. În scrumiera largă de metal cele două ţigări, stinse cumva la jumătate, încă mai fumegă. “Bun”, îşi zice Geta în gând, “oricum n-aveam niciun chef de conversaţie, să vă ia dracu pe toţi!” Scoate din poşetă pachetul de ţigări, extrage din el ultima ţigară şi-l mototoleşte nervos, constatând că încă îi mai tremură, un pic, mâinile. Îşi aprinde ţigara şi câteva secunde mai târziu se repede să recupereze pachetul gol din coşul de gunoi de sub scrumieră. Întinde un pic cartonul boţit şi se holbează, lung, la poza oribilă şi la mesajul de sub ea: “Fumatul ucide!”

Se uită în jur şi bagă, discret, pachetul gol în poşetă.

*O poveste uşor modificată pe alocuri dar, din păcate, adevărată…