Cam pe la începutul lui August, într-o duminică toridă, am mers la plajă pe malul lacului Bienne. Apa – recişoară după gustul meu de dobrogean obişnuit, în mijlocul verii, cu de la 24 de grade în sus. Nisipul – puţintel, cam cât e şi la Mamaia dacă nu-l pui la socoteală pe-ăla de sub şezlonguri. Am stat un pic întins, am făcut o baie, m-am uscat, am citit, am mai făcut o baie, m-am uitat în jur – discret, cum se face – şi, până la urmă, a trebuit, inevitabil, să joc şi o partidă de volei. Nu contează că am jucat probabil de trei ori în ultimii cinşpe ani, corpul îşi aduce aminte repede. După câteva minute deja scoteam mingi grele până când, la un moment dat, am scos una de pe alee, dincolo de nisip. Şi cum toată lumea ştie că plonjonul pe asfalt nu face bine la piele, m-am aruncat spectaculos pe iarba de dincolo, executând o perfectă rostogolire peste cap.

– Ai avut noroc! mi-a zis cineva care a văzut tumba, afirmaţie ce mi s-a părut exagerată ţinând cont de naturaleţea, de banalitatea execuţiei. Aveam să constat în următoarele minute că o aterizare pe un singur umăr, oricât de bine executată, se simte un pic diferit dac-ai trecut de 50 de ani… Doctorul de familie m-a primit chiar a doua zi, după o noapte în care durerea a devenit din ce în ce mai acută.

-Ai avut noroc! Nu pare nimic rupt, dar ar fi bine să mergi să faci o radiografie. O săptămână mai târziu, încă plin de ibuprofene, am fost să-mi fac radiografia şi, când credeam c-am scăpat, o doctoriţă mi-a făcut nişte injecţii cu o substanţă de contrast şi m-a băgat 20 de minute în tubul ăla claustrofobic al RMN-ului, cea mai naşpa experienţă din câte am avut până acum cu doctori. Doar ca să-mi confirme că nimic nu-i rupt şi că, evident, am avut noroc…

-Ai avut noroc! mi-a mai zis încă o dată doctorul de familie, după ce-a văzut rezultatul de la RMN. Ar fi bine, totuşi, să vezi şi un ortoped, eşti tânăr, faci sport, o să vrei să te recuperezi complet, s-ar putea să ai nevoie de nişte infiltraţii cu hidrocortizol.

Specialiştii nu stau pe garduri nici măcar în Elveţia aşa că întâlnirea cu ortopedul a avut loc abia la o lună după “accident”, când deja îmi reîncepusem antrenamentele cu greutăţi (cu strâns din dinţi şi grimase de durere). Doctorul m-a mai pus să fac nişte radiografii şi, cu ochii în marele monitor al iMac-ului său, mi-a zis, a n-şpea oară, “Ai avut noroc… Doar o inflamaţie, probabil c-o să treacă, dar la vârsta ta trebuie să fii atent, putea să fie o accidentare gravă.”

În fine, fără să fiu complet convins că cei trei doctori au avut dreptate şi că a fost o chestie de noroc, am zis să sărbătorim veştile bune ieşind în oraş, vineri seara, împreună cu nişte prieteni. Evident, fără măşti căci pe-aici nu se poartă, dar şi fără pupăturile tradiţionale elveţiene, respectând – cât se poate – distanţa socială, limitându-ne la o lungă plimbare pe străzile oraşului vechi şi o cafea pe terasa (exterioară) a unui restaurant. Prietenii noştri, elveţieni credincioşi şi implicaţi în tot felul de acţiuni de ajutorare a celor mai vulnerabili oameni ai Bienne-ului, ne-au povestit cât de complicată a devenit toată munca asta de voluntariat cu noile reguli de distanţare socială. Ceea ce m-a făcut să constat, în drumul nostru spre casă, că admirabila lor activitate a devenit, în acelaşi timp, şi foarte riscantă…

Cum ziceam, asta a fost vineri seară. În weekend prietenul nostru a început să se simtă rău. Luni, a fost la doctor şi a făcut un test. Marţi, testul s-a dovedit a fi pozitiv şi m-a sunat să-mi spună.

E din nou vineri seara, şapte zile după plimbarea noastră prin oraş. Sunt bine. Deşi s-ar putea să fie încă devreme pentru o concluzie definitivă, chiar se pare c-am avut noroc…