chaplin

Un suvenir de la muzeul Chaplin

Visa să conducă un camion și să cânte la chitară. Aveam un prieten comun, un fost coleg,  așa că, în anii studenției, ne-am întâlnit de mai multe ori pe la câte vreo petrecere din Regie. Cred că i-am și vizitat de câteva ori, stăteau împreună într-unul din P-urile TCM-ului, din spate. P18, poate? Îmi plăcea, invidiam chiar un pic, deși fără rost, modul boem în care trăiau în vremurile alea nebune ale anilor 90. Nu prea se omorau cu școala, cântau amândoi la chitară, aveau un fel de trupă, doar voci și chitări acustice, suna chiar bine. Dealtfel începuseră să cânte în public, din când în când, undeva pe la Piața Victoriei.

M-am mai văzut doar de două ori cu fostul meu coleg, după facultate. Nu mai țineau nici ei legătura, prietenul meu se întorsese înapoi acasă, celălalt lucrase o vreme, în București, pentru una dintre marile firme de software americane. După câțiva ani a emigrat în Canada, unde a ajuns relativ ușor pe o poziție de management. Era foarte bun ca software developper.

A doua oară când ne-am întâlnit mi-a spus că vechiul lui camarad și-a dat demisia din multinaționala de software. A lăsat totul și acum conduce propriul lui american truck pe nesfârșitele șosele americane perfect drepte. Adeseori cântă la chitară în timp ce stă cu picioarele pe volan.

Într-o lungă seară de toamnă, câteva zile înainte de începerea noului an universitar, înflăcărați un pic de vinul cărat pe tren de prin Dobrogea sau poate din Vrancea, ne-am provocat unii pe alții să spunem ce ne dorim cel mai mult de la viață. Dintre toți cei ce au avut curajul de a-și împărtăși în seara aia visul, câți îl și trăiesc, 20 și ceva de ani mai târziu?
Toți am realizat aproape tot ce ne-am propus. Dar câți facem ce am visat?