Frontiere sub asediu

În ultimul sondaj Gallup imigraţia a fost numită de către americani principala problemă cu care se confruntă Statele Unite. Bombardaţi zilnic de ştiri alarmiste, imagini tulburătoare şi propaganda uriaşă a taberei MAGA, sub directa conducere a lui Trump care-şi doreşte subiectul ca principal vector de atac în alegerile din Noiembrie, americanii pricep din ce mai puţin care este situaţia reală, de ce a crescut numărul celor care intenţionează să intre in SUA şi mai ales care sunt soluţiile pentru a controla valul de refugiaţi.

Aflaţi sub presiunea viitoarelor alegeri, îngrijoraţi de acutizarea crizei, democraţii s-au mobilizat şi au venit cu un proiect care a fost dezbătut şi a obţinut un suport bi-partizan. El a fost chiar acceptat de federaţia lucrătorilor de frontieră. Doar că Trump a decis să-şi forţeze partidul să blocheze votul, pentru că o rezolvare (parţială) a problemei ar putea să-l avantajeze pe Biden. Cea mai mare problemă a Americii este pusă pe hold până iese Trump preşedinte. N-ar fi prima.

Dar problema este mult mai largă şi mai complicată decât doar o limitare a accesului în SUA. Oamenii nu înţeleg mecanismul simplu al acestui fenomen. Motivul principal pentru care există imigraţie este oportunitatea pentru o viaţă mai bună în ţara ţintă – de fapt, cât de uşor poţi, ca imigrant, să accesezi această oportunitate.

O comparaţie. Elveţia, stat Schengen, nu are frontierele securizate. Nici vorbă de garduri, porţi de acces, camere termice şi patrule cu câini. Majoritatea maşinilor care intră în ţară nu sunt controlate. Cu toate astea, nici vorbă de asediul asupra frontierelor pe care-l vezi în Spania, UK, Italia sau SUA. Asta nu înseamnă că nu intră imigranţi sau că ţara nu are o rată mare a imigraţiei (mult peste ce şi-ar dori extrema dreaptă, de exemplu). Dar în Elveţia nu vezi vânzători ambulanţi şi favele improvizate la marginea oraşelor. Motivul este evident: performanţa statului elveţian de a produce legi care funcţionează şi apoi de a le asigura aplicarea. Ca să poţi munci în Elveţia trebuie să ai permis de şedere. Ca să obţii acest permis trebuie să ai o locuinţă, un cont în bancă, asigurare medicală şi, adeseori, o promisiune din partea unui angajator. Nu sunt îndeplinite toate condiţiile, nu poţi munci. Şi, foarte important, nimeni nu angajează la negru, căci riscurile sunt enorme – o altă mare diferenţă faţă de alte state. De aceea, rata de imigraţie în Elveţia este aproximativ egală cu necesarul real de noi locuri de muncă neacoperite de rezidenţi. Poate să pară mare, dar asta cere economia locală. Spre deosebire, în SUA sunt, conform estimărilor, peste 10 milioane de imigranţi ilegali, mulţi dintre ei trăind şi muncind în ţară de zeci de ani. Deşi sunt “ilegali”, au servicii, locuinţe, merg la doctor, plătesc impozite şi cresc copii care merg la şcoală. Şi nimeni nu îi deranjează câtă vreme ei nu deranjează pe nimeni. Sunt adesea abuzaţi, sunt vulnerabili, se profită de statutul lor pentru a fi plătiţi mai puţin, dar trăiesc mai bine ca acasă.

Asta ştiu şi asta vor toţi cei care asaltează graniţa. Oportunitatea este creată de economia care merge şi are nevoie de muncitori (cele mai puţine intrări au fost pe timpul lui Obama, după marea criză din 2008-2009), de legile americane imperfecte dar permisive şi de marea ipocrizie a clasei politice care foloseşte tema în campanie şi profită cât poate de pe urma ei. Niciun gard nu va opri oamenii să treacă atâta vreme cât există o oportunitate imediat dincolo de el. Rezolvarea nu stă în populism ci în competenţă şi bună credinţă.