Ce cărţi (bune) am mai citit (8)

N-am apucat să zic “I’ll be back!” acum mai bine de-o lună, când am publicat ultima dată. Nu m-aşteptam să iau o pauză atât de lungă şi-apoi, sincer vorbind, nici nu mă cred vreun Schwarzenegger, să depindă soarta lumii de ce zic eu pe-aici. Şi totuşi… I’m back! N-am făcut eu între timp multe chestii care să merite povestite (din păcate) dar măcar am mai citit câte ceva. Să (re)încep deci, uşor, cu câteva cărţi.

Viktor Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii

Cartea asta ar trebui să facă parte din lista scurtă a lecturilor universal recomandate. Viktor Frankl a fost un psihiatru, neurolog şi filozof austriac cu origini evreieşti care a supravieţuit lagărelor naziste de exterminare doar pentru a afla, odată războiul terminat, că nazistii i-au ucis soţia însărcinată, părinţii, un frate şi nenumăraţi prieteni. Şi totuşi a găsit puterea să se întoarcă în vechiul lui apartament şi la vechiul lui post de doctor într-un spital vienez, iertându-şi vecinii care poate-l turnaseră gestapo-ului şi îngrijind bolnavi, indiferent de ce parte – a răului sau a binelui – fuseseră în timpul războiului. Ceea ce l-a ajutat să treacă prin tot acest coşmar a fost credinţa că viaţa lui are un sens pentru care merită să lupte pentru supravieţuire. Parte din “misiunea” care l-a salvat pe Frankl este tocmai cartea asta, plus convingerea că “sensul vieţii este să-i ajuţi pe ceilalţi să găsească propriul sens al vieţii”. A avut perfectă dreptate.

Jean Echenoz – Eu plec

Spui “Eu plec” şi chiar o faci, acceptând orice ţi-ar pune viaţa în faţă, cu bune şi cu rele. Şi tot drumul ăsta spre unde-o da Dumnezeu devine pretextul perfect pentru o poveste superbă, mult mai interesantă decât suma lucrurilor pe care le-ai putea vedea pe traseu. Romanul, scris de un mare scriitor pe care îl descopăr abia acum, a primit prestigiosul premiu Goncourt în 1999. Îl recomand cu toată căldura!

Barbara Demick – Eat the Buddha. The story of Modern Tibet through the people of one town

“Eat the Buddha” este o carte-documentar despre experienţa Tibetului sub guvernarea comunistă a Chinei, începută în 1950, odată cu “eliberarea” Tibetului de sub propriul regim. Cartea este o colecţie inteligent construită din mărturiile diverse ale locuitorilor din Ngaba, unul dintre oraşele importante ale platoului tibetan. Istoriile personale ale oamenilor locului – cetăţeni obişnuiţi, călugări budişti, chiar descendenta unui fost rege local – se împletesc printre pietrele de hotar care au marcat ultimele decenii: primul contact cu armata rosie, ocupaţia, reformele comuniste care au distrus agricultura locală, primele revolte, revoluţia culturală a anilor ’60 sau schimbarea strategiei partidului din ultimele două decenii. Peste toate, rezistenţa permanentă a oamenilor locului şi lupta lor pentru libertăţi individuale şi pentru păstrarea identităţii culturale tibetane.

Hisham Matar – Întoarcerea

“Întoarcerea” este în acelaşi timp un eseu despre înstrăinare şi o poveste autobiografică despre drama unei familii libiene prinsă în vârtejul distrugător al dictaturii lui Gaddafi. Obligaţi să emigreze şi-apoi să spere ani de zile că se vor mai putea întoarce, oamenii tânjesc după un acasă care a rămas neschimbat numai în sufletele lor de dezrădăcinaţi.

Ioan Slavici – Nuvele

Acum vreo câteva luni mi-am propus să recitesc Sadoveanu, doar, doar l-oi vedea cu alţi ochi, mai ales că de la ultima lectură, în liceu, mi-am schimbat dioptriile de 3 ori. N-am nimic de Sadoveanu aici aşa că mi-a căzut în mână cartea asta cu nuvelele lui Slavici. “Moara cu noroc”, cea mai bună şi mai cunoscută dintre ele, scrisă într-un interesant stil arhaic şi ţărănesc, mi s-a părut o lucrare inegală, cu câteva fragmente bune, în care simţi tensiunea şi zbuciumul personajelor, dar fără să pricepi de-adevăratelea din ce li s-a tras ori dacă toată tevatura e în vreun fel justificată. Sincer, n-am putut trece peste impresia că e mai degrabă bazată pe reacţiile isterice şi iraţionale ale personajelor. Mi s-a părut mai bună acum decât la prima citire dar tot cred c-ar fi putut fi mai bună decât este de fapt. Sau, în fine, poate mi-a scăpat mie ceva, o mai las vreo 20 de ani la dospit şi revin.

Robert Paarlberg – Resetting the Table. Straight talk about the food we grow and eat

Hrana pe care o producem trebuie să fie suficientă pentru populaţia în creştere a planetei, crescută cât mai aproape de consumator cu putinţă, prin metode organice, fără îngrăşăminte chimice, erbicide, insecticide sau alte pesticide, fără plante modificate genetic şi în acelaşi timp făcând reversibile efectele agriculturii asupra mediului înconjurător. Carnea pe care o mâncăm trebuie să provină de la animale crescute cât mai natural cu putinţă, fără cuşti înghesuite şi grajduri mizere, fără antibiotice, chimicale sau îmbunătăţiri genetice care să facă puii să crească într-o lună la 4 kg. Alergăm toţi după organic şi bio sau măcar după produsele “tradiţionale” ale pieţelor “ţărăneşti”. Îi ascultăm pe toţi activiştii, influenţării şi nutriţioniştii lumii ăsteia care ne spun că asta-i direcţia şi ăsta-i viitorul, pentru o lume mai sănătoasă, mai fit şi mai eco.

Aşa credeam şi eu – până când am citit cartea asta.

Dacă stai să te gândeşti, agricultura a fost complet organică până acum vreo 80 de ani, când s-au inventat primele îngrăşăminte chimice. Era pe vremea când din octombrie şi până în aprilie, când dădea ştevia, toată lumea mânca fasole, mămăligă, pâine şi cartofi – în fine, toată lumea care-şi permitea. Nu existau chestii verzi peste iarnă, evident, căci mâncarea era produsă local, nu-i aşa? Drept consecinţă, cam 30% dintre tinerii (americani) candidaţi la încorporare în primul război mondial erau respinşi din motiv de malnutriţie.

Între timp populaţia planetei a explodat. Din fericire, la fel şi productivitatea agriculturii. Producem astăzi, global, de şase ori mai multă hrană decât acum 100 de ani, pe o suprafaţă de teren nu semnificativ mai mare, cu mult mai puţini lucrători, folosind mai puţină apă şi o cantitate în scădere de chimicale. Acest progres se datorează aproape integral descoperirilor ştiinţifice – seminţe mai bune, mecanizare, folosirea biotehnologiei. În domeniul zootehniei cifrele sunt chiar mai spectaculoase. Găinile de azi fac aproape de două ori mai multe ouă ca acum 50 de ani, producţia unei tone de lapte necesită 90% mai puţină păşune, 60% mai puţină mâncare şi 89% mai puţine vaci (!). În aceeaşi perioadă, cantitatea de gaze cu efect de seră produsă de zootehnie a scăzut, în ciuda creşterii spectaculoase a producţiei. Totul sună a poveste de succes, dar există o parte întunecată. Productivitatea s-a realizat pe seama confortului bietelor animale, majoritatea dintre ele fiind permanent ţinute în grajduri sau cuşti şi hrănite cu forţa. Iar soluţia nu e să le lăsăm înapoi afară, ca acum 100 de ani, căci nu ne-am permite, ar avea un efect devastator asupra mediului (fără să mai vorbim de costul de producţie). Soluţia e să reglementăm rezonabil condiţiile în care sunt crescute animalele şi, mai ales, să mâncăm mai puţină carne.

Cartea este excepţională şi include mult mai mult decât cele câteva idei de mai sus, este o pledoarie pentru ştiinţă, macroeconomie şi politici inteligente, o analiză a complicatelor corelaţii dintre ele şi o listă de posibile soluţii pentru viitor. Realizezi, citind-o, că agricultura organică va rămâne, probabil, o mişcare marginală a fermierilor care au norocul să stea pe lângă cei care-şi permit să plătească mult şi că adeseori activismul, pornit în general din bune intenţii, poate fi uşor deturnat către situaţii anacronice care n-au legătură cu viitorul şi cu interesul general ci mai degrabă cu profiturile unei minorităţi.

Ils sont partout!

Fetele erau prea prinse în discuţie ca să le observe pe bătrânele pe lângă care trecuseră. Au fost, în schimb, atent studiate – cât de atent se poate la cei peste 80 de ani ai celor două doamne. Apoi am trecut noi pe lângă ele şi probabil că cele câteva cuvinte în română au fost auzite pentru că, imediat ce le-am depăşit, am auzit, cu voce acută, jumătate consternată şi jumătate îngrijorată, “Ils sont partout!!!”. Despre noi, românii, era vorba, căci noi eram cei ce invadaseră spaţiul vital al celor două bătrâne şi, probabil, al întregii Elveţii.

Mi-am adus aminte de povestea asta veche astăzi, când am avut, la rându-mi, impresia că oraşul s-a umplut brusc de români. La intrarea pe Nidaugasse un acordionist ţigan cânta Lambada, chinuindu-se din răsputeri să n-o dea-n manea. Vreo câţiva gură-cască se opriseră în jurul lui şi două domnişoare se apropiau mişcând lasciv din şolduri. Pentru o zi de sâmbătă asta s-ar fi tradus drept un succes rezonabil, doar că noi ştim bine că nu în asta se măsoară succesul în business-ul cu acordeoane pe stradă. Mai încolo, în faţă la Coop, un alt rapsod interpreta la vioară o şansonetă franţuzească, acompaniat de un alt acordionist. În cutia viorii, împinsă strategic doi metri în faţă, erau expuse vreo trei cd-uri cu înregistrările grupului, înconjurate de modesta recoltă a dimineţii, în monede de un franc. La magazinul românesc, unde m-am dus după cârnaţi olteneşti şi-un salam de Sibiu, unul dintre cerşetorii de curând apăruţi prin oraş m-a rugat să contribui la borcanul lui de tocană de legume, stârnind indignarea cu accent moldovenesc a vânzătoarei. Pe Kontrollstrasse, unde parchează de obicei audi-ul cu număr de Vâlcea, aproape ne-am ciocnit de un grup care vorbea tare în română, un tip ţinând pe după gât două domnişoare ce păreau docile, în ciuda hainelor provocatoare, menite să facă victime. Pe malul râului, sprijiniţi de balustrada de fier forjat, doi tipi fumau cu ochii-n soarele blând. Am auzit, în trecere, “nu frate, ăsta plăteşte, frate, nu-i problemă!”. Vizavi de Manor, zonă aglomerată sâmbătă dimineaţa, o tipă vorbea pe speaker, cu telefonul ţinut ca pe un microfon. “Nu, dragă, stai liniştit, în pat nu m-am făcut mai cuminte”... şi din păcate asta-i tot ce am putut prinde dintr-o discuţie ce părea extrem de interesantă.

În Manor, la etaj, în timp ce mă învărteam printre rafturile cu ţoale, mai mult ca să mă simt printre oameni decât ca să cumpăr ceva, cineva a strănutat, brusc şi din toţi rărunchii. Aproape instantaneu altcineva a strigat “Noroc!”, urare care m-a luat, în mod ciudat, complet pe nepregătite. Până la urmă, nu pentru un dram de noroc suntem toţi aici?

Luni, W14

Am simţit la un moment dat că aş avea nevoie de o “melodie frumoasă pentru inimă şi suflet aleasă”, aşa că m-am uitat prin tolba mea secretă de melodii româneşti şi nimic nu mi s-a potrivit mai bine decât asta. Sper să nu se supere cineva – de-o parte sau de alta a Prutului, de-acasă sau din lumea mare – că zic de Zdob şi Zdub că face muzică românească. Cine se supără a nimerit din greşeală pe la mine prin bătătură.

Aş decupa bucata aia de la sfârşit, cu trompeta, şi-aş lipi-o de imnul naţional, în primul rând pentru că merită şi-apoi pentru că nu ne-ar strica, dacă tot ne deşteptăm, s-o facem dimineaţa pe răcoare.

La Vache Qui Rit

Este absolut emoţionantă bucuria celebrelor văcuţe elveţiene, eliberate din grajd odată cu venirea primăverii. Nimeni n-o să ştie vreodată dacă au apucat să protesteze – ca boii altora – pentru că le-a fost refuzată libertatea de-a paşte în zăpadă sau de-a le îngheţa curul pe munte în plină pandemie. Pardon, voiam să spun, evident, în plină iarnă.

Luni, W13

Poate că mai sunt săptămâni bune până să explodeze în galben câmpurile de rapiţă din drumul spre mare. Poate va mai dura până când vom putea conduce din nou printre dealurile Dobrogei. Plaja şi valurile şi lungile nopţi cu muzică live vor trebui şi ele să ne mai aştepte, probabil.

Dar nimeni nu ne poate opri să visăm.

Brad Pitt îmbătrâneşte

-N-ai vrut să te uiţi la film, a fost “Once upon a time… in Hollywood” pe RTS1.

-Da’ ştiu că s-au împuşcat ăia nu glumă, i-am auzit de dincolo!

-Păi film de Tarantino, ce vrei… îl mai ţii minte, nu? L-am văzut la cinema. Cu Brad Pitt, DiCaprio… ăla lung şi plictisitor. Acum am văzut doar jumătate din el şi mi s-a părut mai bun decît prima dată, probabil pentru că ştiam la ce să mă aştept.

-Parcă-mi aduc aminte ceva… Despre ce a fost?

-O poveste de la Hollywood, de prin 70…

-Cum o să fie din ’70? Brad Pitt nici nu era născut în 70!

-Povestea e din 70, nu filmul! Şi o să te dezamăgesc, dar Brad Pitt era născut în 70, probabil are 60 de ani… După o verificare scurtă pe google… E născut în 63!

-Da… eşti invidios, vrei să spui că-i bătrân.

-Toţi ăştia bunii îmbătrânim, dragă. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci…

-Ha-ha-ha!!!

Luni, W11

A fost greu să aleg între variantele, superbe toate, ale acestei melodii. Am ales, până la urmă, varianta originală. S-ar putea ca vouă să vi se pară o alegere nepotrivită pentru o zi de luni. Dar eu am, întâmplător, o zi liberă astăzi, deci va trebui să o fac cât de frumoasă se poate.