Home office

cioriCred că e a treia tură numai de când am intrat eu în teleconferinţa de la 10. A aterizat pe o cracă de lângă cuib şi de data asta aduce în cioc o crenguţă de trei ori mai lungă decât ea. Sare cu abilitate din creangă în creangă şi-şi mută capul coordonat, ca să strecoare beţigaşul din cioc prin încrengătura deasă din jurul cuibului. Inevitabil mi-o aduc aminte pe Enisala, cea mai inteligentă labradoare din lume, încercând disperată, din nou şi din nou, să bage în curte un băţ mai lung decât era poarta de lată. A naibii cioară, se descurcă mai bine să-şi strecoare băţul printre obstacole! A ajuns în cuib şi împleteşte cu ciocul, într-o structură doar de ea ştiută, crenguţa pe care a cărat-o mai devreme. Asta îi ia lejer vreo trei minute, după care se ridică în picioare, îşi înalţă aripile pentru stabilitate şi începe să se rotească, călcând apăsat pe pereţii laterali ai nacelei pe care şi-o construieşte în bătrânul platan din curtea interioară. Corpul i se plimbă caraghios de pe un picior pe altul, ca un luptător de sumo care-şi caută poziţia de luptă. Şi-apoi se aşează şi se îmburică toată pentru a netezi cu burta pereţii cuibului. Îşi trage sufletul vreo două minute, sare din nou afară şi se-aruncă în picaj după o nouă crenguţă. Nu poţi să nu simţi frenezia şi şi sentimentul de urgenţă cu care lucrează.

Numai ce-a terminat o nouă tură de zdupăit – a patra? – când din ceruri se pogoară cioroiul partener. Mai mare, mai negru, mai lucios, aterizează majestuos direct pe marginea cuibului. Nu s–a omorât el cu căratul, e prima dată când îl văd, dar măcar n-a venit cu ciocul gol, are şi el o crenguţă minusculă şi oarecum contorsionată, ceva ce pare, după părerea mea de inginer, greu de împletit în peretele cuibului. Cioruţa se întinde şi apucă de beţigaş, poate pentru că numai ea ştie rostul împletiturii sau poate pentru ca să se sigure că ciotuleţul noduros n-o să ajungă în jumătatea ei de cuib ci o să împungă în cur pe cine trebuie. Masculul se zmulge arogant şi se ridică pe deasupra cuibului pentru a depune bucăţica de lemn fix în partea diametral opusă. Dar se dezechilibrează şi se urcă grămadă peste sărmana cioară. Şi dacă tot a ajuns deasupra, lasă neglijent să-i cadă crenguţa din cioc pe lângă cuib în timp ce se concentrează brusc pe altceva, ceva ce nu se poate povesti aici, căci e un blog serios în care acţiunile triviale şi sexiste, chiar şi venite din regnul animal, nu-şi găsesc locul.

Numai ce-am intrat în alt call de contingency planning. În platanul din faţa balconului cioruţa se recuperează, probabil, după incidentul de mai devreme care i-a perturbat complet activitatea de clădire a cuibuşorului. Vine cioroiul, de data asta cu un băţ mai măricel. Dă să facă iar faza cu aruncatul pe deasupra, bagabontul, dar de data asta nu-i iese. Cioruţa sare sprinten pe o crenguţă din afara căminului conjugal şi de-acolo se-aruncă în gol, fără un sunet şi fără să se mai uite în urmă.

Om trăi și om vedea!

8d179ee5-8a06-4ec3-aab6-9909ced7a9b6 (3)Colegul care are biroul în prelungirea biroului meu e acasă de marțea trecută, bolnav. A fost la medic, cu toate simptomele alea îngrijorătoare mai puțin temperatură, dar doctorul a considerat că nu trebuie testat pentru coronavirus. Nici marți și nici vineri, când a încercat din nou. Între timp, numărul de cazuri în Elveția a trecut de 2200 și multe voci spun că de fapt ar fi mult mai mare pentru că nu se fac suficiente teste. Guvernul federal a luat, în ultima săptamână, măsuri graduale în încercarea de a încetini răspândirea virusului dar nu poți să nu constați, uitându-te la țările din jur, că alții au făcut mult mai mult și mult mai devreme. Dacă raportezi numărul de cazuri la populație, Elveția este deja în topul celor mai afectate țări europene, după Italia și Norvegia. Nu se prezintă oficial numărul de cazuri pe fiecare canton sau detalii despre gradul de ocupare din spitale, presupun pentru a nu stârni panică, dar situația este îngrijorătoare în special în Ticino, cantonul de limbă italiană din sud și în marile orașe, Geneva, Zurich și Basel. Școlile s-au închis abia de astăzi iar magazinele, restaurantele, barurile și discotecile rămân deschise câtă vreme se poate asigura celebra deja distanță socială, care poate deveni destul de fluidă în combinație cu alcoolul. Ai putea spune că măsurile astea de retragere strategică, pas cu pas, din calea molimei sunt OK, câtă vreme știi sigur că ești încă în fața valului de noi infecții și nu deja câteva zile în urma lui. Pentru că ceea ce nu par să realizeze mulți este că ce vedem noi astăzi este probabil situația infectărilor de acum o săptămână.

Prin comparație, România – acum aproape două săptămâni, când am fost acasă – mi s-a părut să comunice mai bine și să trateze mai serios problema izolării celor ce-au intrat în contact cu virusul decât a făcut-o Elveția până acum. Diferența majoră și factorul care ar putea, într-adevăr, să încline balanța este că, dincolo de bunele intenții, de eforturilor autorităților române și de omniprezența coșciugului roșu din plastic în orele de maximă audiență, Elveția are cote înalte de responsabilitate socială, lucru la care noi nu stăm prea bine. Oamenii sunt, în marea lor majoritate, mai disciplinați și se comportă mai responsabil. Deasemenea este evident că guvernul federal se bucură de încredere iar teoriile conspiraționiste și propaganda ultra conservatoare din social media par să aibă mult mai puțini aderenți decât prin alte părți.

Și totuși, mă întreb dacă toate astea sunt suficiente pentru a ține lucrurile sub control în următoarele săptămâni. Abordarea de până acum pare să fie similară în acțiuni celei a Marii Britanii, deși nimeni nu recunoaște că se urmărește aceeași strategie super-cinică (și incredibil de idioată, părerea mea) a dobândirii imunității de turmă cu riscul, major, ca turma să fie semnificativ mai mică la final (dar mai sănătoasă, vor spune cinicii, nebazându-se pe absolut nimic). Dealtfel, în fața indignării colective și a contestării cu argumente venite dinspre mediul științific, se pare că guvernul britanic se dezice, la rândul său, de această strategie care seamănă al naibii de tare cu selecția naturală. Premiul Darwin, varianta pe națiuni. Asta în timp ce sunt ignorate sau amânate periculos strategiile de limitare a răspândirii virusului care par să funcționeze bine în Coreea de Sud, Taiwan sau Hong Kong.

Mă întreabă un coleg dacă poate conta pe mine pentru un meeting la birou care este programat joi dimineața. Răspund că da, presupunând că nimic semnificativ nu o să se întâmple până atunci. Și realizez că e mai ușor să promiți ceva ferm pentru anul viitor pe vremea asta, deși chiar și o asemenea promisiune presupune, se pare, o doză sănătoasă de optimism. În fine, în cazul meu, dacă scad procentul statistic de ghinion aferent vârstei mele, probabilitatea porneste de la 98.66%.

 

Update, ora 19:00. Numai ce-au anunţat că totul se închide. Magazine, restaurante, baruri, discoteci, totul se închide până după Paşte. Să sperăm că întârzierea asta nu o să coste prea mult. Şi când zic asta nu gândesc în milioane de franci ci  în vieţi.

Parasite (기생충)

parasiteCe noroc pe mine! Luni de zile a rulat Parasite la Bienne şi nu m-am dus, de teamă să nu-l stric, pentru că e în coreeană şi poate nu citesc suficient de repede şi de bine subtitrarea în franceză. Şi până la urmă l-au scos şi mă resemnasem. Dar s-a întâmplat ca cei de la Cinema City-ul Sun Plaza să-l ţină în program până când s-a prezentat şi ultimul spectator din Europa: eu. Am fost absolut singur în sală, de m-au verificat stewarzii ăia de vreo două ori, să fie siguri că nu m-am plictisit şi-am plecat, când de fapt mie mi-a părut rău că s-a terminat filmul. Am ieşit cu starea aia de bine, cu sufletul plin şi sentimentul că am asistat la un lucru foarte mare…

Dacă 1917 era principalul favorit înainte de Oscaruri atunci pot spune, fără să fi văzut toate filmele selecţionate, că Parasite a meritat să câştige! 1917 e un film superb dar Parasite e o capodoperă cinematografică din absolut orice unghi l-ai privi.

Nicio metaforă nu descrie mai puternic inegalitatea economică şi socială decât treptele acelui oraş coreean. Treptele dintre oraşul de jos, îngrămădit, murdar şi aglomerat, şi oraşul de pe colină, cu străzile lui pustii, străjuite de zidurile înalte dincolo de care locuiesc cei bogaţi. Treptele care coboară în apartamentele din subsoluri şi cele care coboară în beciurile vilelor, în care numai servitorii intră. Ca să ajungi sus sunt multe trepte de urcat iar pentru majoritatea celor foarte săraci ascensiunea asta are loc numai pentru a servi la bogaţi, după care se întorc în subsolurile lor insalubre, unde mucegaiul şi umezeala le consolidează acel miros “de om sărac” care le intră în haine, în păr şi în piele. Mirosul care “le pute” bogaţilor.

Sărăcia, în film ca şi în viaţă, este o urgenţă absolută, o nenorocire din care trebuie să ieşi imediat şi în care nu trebuie să te mai întorci vreodată. Atât de acută încât nimic nu e prea mult, prea grav sau prea departe. Este sărăcia, în primul rând – trecută sau prezentă – cea care îi face pe mulţi să accepte tot felul de combinaţii dubioase, îi tentează să primească sau să ia ce nu le aparţine, îi ţine muţi când ar trebui să se ridice şi să spună când ceva nu-i corect, îi forţează să nu spună nu celui care-i abuzează, să nu refuze acel pahar gratis sau să nu urce în maşina ce le deschide o portieră luxoasă în faţă. Este sărăcia cea care-i îndeamnă pe cei ce-au ieşit un pic din ea să-şi demonstreze lor şi altora că sunt departe şi sunt bine. Sărăcia naşte monştri şi produce dramă pe bandă rulantă, în fiecare zi.

Filmul lui Bong Joon-ho surprinde superb această prăpastie a ingalităţii. Te tot plimbă pe treptele alea în sus şi în jos, te face să râzi până-ţi dau lacrimile doar pentru a încremeni în oroare cîteva minute mai târziu, te ţine cu sufletul la gură şi te face părtaş unei disperări insuportabile. Durerea, drama sunt greu de suportat, degeaba ai râs mai înainte… Şi-apoi sunt imaginile acelea tulburătoare, filmate superb şi muzica aceea ce nu putea fi altceva.

Nu fac, în general, topuri pentru că mai mereu sunt nedrepte. Dar Parasite este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată.

Delta Force, divizia inutilă

Delta1La început am crezut că-i păzesc casa lui Florin Salam, plantată aiurea la sfârşitul unui şir de blocuri noi de 10 etaje. În câmpul gol de după casă sunt parcate în careu două camionete Toyota, un TIR al jandarmeriei călare, două remorci pentru cai şi un Logan. Vreo patru jandarmi zac nemişcaţi în maşini, trei stau de vorbă lângă logan iar dinspre Lidl mai vin doi cu pahare de cafea în mâini, încâlţaţi cu cizme înalte – probabil călăreţii pentru caii din camioane. La doar câţiva metri distanţă, singura intrare în vale e blocată de o dubă a poliţiei locale. Pare părăsită, dar e amiază, poate că poliţiştii stau la pândă pe banchetele din spate. Cînd ajung la dig realizez brusc motivul acestei desfăşurări impresionante de forţe. Un peisaj dezolant mi se întinde la picioare şi îmi aduc aminte că am văzut pe fugă ştirile despre teribilul incendiu din Delta Văcăreştiului. Sunt singurul alergător de pe inelul de beton al lacului iar tura de 5 kilometri îmi permite să văd pe îndelete amploarea dezastrului. Cam 40% din suprafaţă e complet arsă, partea dinspre Calea Văcăreşti (de unde mai mult ca sigur că a pornit şi focul, din zona caselor ilegal construite între dig şi şosea), Sun Plaza şi şoseaua Olteniţei. Văd încă trei jandarmi călare, înaintând alene pe aleile din vale, imagine de film SF despre sfârşitul lumii. În spate la Sun Plaza ocolesc prin bălării un Logan albastru care blochează aleea îngustă cu uşile lui deschise. Trei jandarmi mă urmăresc absenţi cum trec pe lângă ei şi nu se sinchisesc să-mi facă loc, tolăniţi pe scaunele maşinii. Unul notează ceva într-un tabel desenat cu pixul, probabil că-i trece în caiet pe toţi care trec.

Deci câţi am zis? Vreo 15 jandarmi plus poliţiştii locali, câţi or fi fost şi ei? Nu stau să calculez sau să caut pe google cât de mare este suprafaţa cuprinsă în interiorul inelului de beton al lacului. Dar, oricât ar fi, dacă o împarţi la 15, va rezulta o suprafaţă relativ modestă, mai ales că ea trebuie protejată, nu săpată.

Delta2

Scenariul ăsta se repetă obsesiv la tot pasul. Nimic din complicatul şi costisitorul mecanism al administraţiei statului român nu pare să reuşească să oprească o nenorocire să se producă. Din ‘jdemiile de reguli, controale şi birocraţi, nimic n-a oprit focul de la Colectiv să se-aprindă (am trecut azi, întâmplător, prin faţă). Camioane cu lemne furate trec fără număr pe sub nasul autorităţilor, până când cineva din afară le ia urma şi dă traficul în presă. Nu că asta ar tulbura în vreun fel afacerile 100% la negru dar perfect vizibile ale nenumăratelor business-uri cu lemn de pe centura Bucureştiului. La fel cu dezinfectanţii,  bordurile sau sistemele de operare. Rahatul salbei de aur a turismului românesc de pe Valea Prahovei se scurge în râul cu acelaşi nume fără ca vreunuia măcar dintre primarii, preşedinţii de consiliu, prefecţii, miniştrii mediului sau cei 22 de angajaţi responsabili cu mediul în judeţ să-i fi mirosit vreodată ceva. Banii n-au miros? Asta e clar, dar se pare că, primiţi în cantitatea suficientă, reprimă complet acest simţ!

Dar trăim, totuşi, într-o democraţie, oricât de imperfectă ar fi ea, iar lucrurile necurate ies la iveală. Ar trebui să vedem o schimbare, nu? Păi, să revenim la povestea focului din deltă. În cei 18 ani în care am trăit în buza lacului Văcăreşti n-am văzut picior de jandarm sau poliţist pe-acolo. Nici în ultimii şapte ani, tot alergând în jurul lui la fiecare vizită acasă. A venit focul ăsta ca o năpastă, că asta e, ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, shit happens, iarna nu-i ca vara şi întotdeauna e un copil sub drobul de sare care stă să cadă. Dar şi când se sesizează autorităţile! Ce impresionantă desfăşurare de forţe, parc-am păzi graniţa UE asaltată de emigranţi!

În concluzie, ce vreau să zic e că superba noastră administraţie e, în pincipiu, oarbă şi surdă. Dacă vrem ca ea să şi funcţioneze trebuie să băgăm mâna şi mai adânc în buzunar. Cum ar fi, de exemplu, pentru cei 15 jandarmi care zac imobili în două puncte fixe şi care sunt convins că au văzut mai puţin decât am văzut eu în jumătatea mea de oră de sport. Şi fără ochelari!

De câte feluri sunt oamenii

Sunteţi curioşi să aflaţi de câte feluri sunt oamenii? Ascultaţi melodia asta, pentru care eu am făcut o uşoară obsesie (mereu am cel puţin una). Sunt convins că încă mai suntem un pic francofoni, măcar în suflet, deci nu cred să fie o problemă să-l simţim pe Christophe Maé, mare artist francez, probabil pe nedrept necunoscut pe la noi. Pot recomanda şi alte melodii superbe, mai vechi sau mai noi. Dar sunt convins că în ziua de azi nu e o problemă să găseşti mai mult din ce-ţi place…

Ca să-mi fac curaj

  • Într-o toaletă publică din Bienne un tânăr uşor afumat îşi întreabă confuzat vecinul de pişoar dacă de când cu coronavirusul ăsta trebuie să se spele pe mâini înainte sau după.
  • Moment de maxim suspans în satul din Gorj al pacientului zero. Unul dintre izolaţi stă de vorbă, în faţa porţii, cu un reporter de la ProTV.
  • Se pare că pacientul zero scapă mai repede de boală decât vecinii lui, de “cantarină”.
  • Candidaţii septagenari ai democraţilor americani se pupă şi-şi fac selfie-uri cu admiratorii pe la meeting-urile electorale. Nu mi-e clar dacă asta creşte sau scade riscul unui al doilea mandat Trump.
  • O fetiţă de vreo 10 ani declară la ProTV că vrea să se facă “mascat” când o să fie mare. Se pare că lipsa măştilor de protecţie lasă urme mai adânci decît galeria fecebistă.
  • Cozile de la supermarket şi rugăciunile la biserică – văzute de mulţi ca măsuri preventive – sunt, probabil, exact locurile în care ai cea mai mare nevoie de mila divină.
  • O mai vorbi Răducioiu cu accentul ăla italienesc de fiţe? Sau s-a lecuit, de frică să nu-l bage ăştia degeaba în cantonament?
  • Elveţia are 19 cazuri, România 3. Or fi 3 de-adevăratelea sau restul sunt tratate tradiţional, cu ţuică fiartă şi ventuze?
  • Marţi am bilet să zbor la Bucureşti. Să viiin? Să nuuu vin?

Când nu găseşti dezinfectant la farmacie

Dacă nu găsiţi şi nu găsiţi gel de-ăla dezinfectant la farmacie puteţi folosi următoarea soluţie alternativă, având practic aceeaşi compoziţie, doar că mult mai practică: mergeţi la supermarket şi luaţi o sticlă de bourbon Jack Daniels, de-ăla învechit 12 ani. Ar merge şi cu Scotch Whisky, da-i păcat. Aşa… Turnaţi din sticlă într-un recipient mai mic, pe care să-l puteţi purta tot timpul cu voi. Când vă simţiţi în pericol de infectare turnaţi-vă un pic în palmă şi împrăştiaţi atent cantitatea pe întreaga suprafaţă a mâinilor, chiar şi pe faţă dacă e cazul. Spre deosebire de gelul dezinfectant de farmacie, după ce te dai cu bourbon poţi să-ţi lingi degetele, nu mai zic că poţi să te dezinfectezi, la nevoie, şi intern. Plus că la preţ pe cinzeacă e o variantă mult, mult mai ieftină decat prostia aia de gel, poate pentru că a fost fabricat in 1997.

 

Sezonul filmelor horror

7a5c03eb-3496-49a4-a8df-ec579f07ff3a (2)

De pe zidul Berlinului

I was obsessed with washing my hands! Nimic nu imprimă mai mult dramatism afirmaţiei ca cel mai posh accent englezesc cu putinţă. Colega mea îmi povesteşte că săptămâna trecută a schimbat opt avioane şi a trecut prin patru ţări, într-un turneu de afaceri prin fabricile companiei. Şi s-a spălat pe mâini obsesiv după fiecare control de securitate, îmbarcare, debarcare, scară rulantă, buton de lift, clanţă sau mai ştiu eu ce-o fi atins ea, ca tot omul aflat pe drumuri.

Un mesaj ne-a întâmpinat dimineaţă pe mail, în lifturi şi lipit pe toate uşile de acces, în care practic toţi cei  ce-au avut, în vreun fel sau în altul, de-a face cu nordul Italiei în ultimele două săptămâni erau sfătuiţi (şi chiar obligaţi, dacă-i nevoie) să lucreze de acasă. Să nu vină la birou. Continue reading

5 pe loc la Azilul “Casa Albă”

Donald Trump va candida în Noiembrie pentru un nou mandat la Casa Albă. Cînd mă gândesc la asta primul lucru care-mi vine-n minte este Doamne apără şi păzeşte! Trump are acum 73 de ani, va avea 74 în Noiembrie, de alegeri.

Democraţii, conştienţi de faptul că responsabilitatea pentru pacea, stabilitatea şi clima lumii ăsteia apasă pe umerii lor, sunt în plin proces de selecţie a viitorului lor candidat. Deocamdată în cursa pentru desemnare conduce senatorul Bernie Sanders (78), dar în topul primilor cinci îi mai găsim pe Joe Biden (77), fostul vicepreşedinte al lui Obama, Mike Bloomberg (78), fostul primar al New York-ului şi pe senatoarea Elisabeth Warren (doar 70). Toţi oameni cu multă experienţă în politică, poate mult prea multă, ar comenta unii. Când introduci pe Google Search numele lui Sanders sau Biden, de exemplu, aplicaţia adaugă numelui cuvântul age, semn că asta e principala întrebare a curioşilor de pe net. Sincer, îngrijorare sau doar curiozitate, nu cred să fie de bine. Continue reading

O scurtă rătăcire prin bezna minţii

be941177-7dec-48ed-be86-695557494702

The Wall on Berlin Wall

Un elveţian romand oarecare, mutat cu treabă într-un canton de limbă germană, şi-a dorit o carte de poezii de Hafez, celebru poet iranian care a trăit în secolul al XIV-lea. A găsit-o, tradusă în franceză, într-o librărie din oraşul lui de baştină, dar pentru că nu s-a putut duce personal după ea şi-a rugat tatăl s-o ridice direct din librărie. Şi i-a virat contravaloarea cărţii în cont, vreo 40 de franci, împreună cu comentariul “Livre. Iran. Merci!”. Dar mesajul, mai precis cuvântul proscris, a fost detectat de filtrele băncii elveţiene iar transferul blocat eficient, de teama represaliilor americane asupra a tot ce ar putea avea vreo legătură cu Iranul.

Nici nu ştiu ce să consider mai de bezna minţii. Faptul că o bancă elveţiană blochează un transfer între conturile elveţiene ale unor cetăţeni elveţieni pentru un cuvânt, oricare ar fi acela? Sau teama maladivă a bancherilor că sunt permanent supravegheaţi şi ar putea fi sancţionaţi, care spune multe despre imaginea mai nouă a administraţiei americane în lume, de iraţionalitate discreţionară gata să împartă fără discernământ sancţiuni în stânga şi-n dreapta?

Până la urmă omul şi-a plătit cartea, înlocuind mesajul originar cu “Livre d’un pays tabou”, ironie care a lăsat indiferent serverul  de cenzură al băncii.

 

“Fear is the cheapest room in the house. I would like to see you living in better conditions.” – Hafez