Oraşul tuturor naţionalelor

Sunt momente când constaţi imediat inconvenientele vieţii de emigrat într-o ţară străină, chiar una civilizată şi calmă cum e Elveţia. N-o să găseşti exemplu mai bun decât situaţia numeroasei comunităţi spaniole din Bienne care, din respect pentru ţara în care trăieşte, a trebuit să-şi înghită aseară strigătele de bucurie pentru încă două ore după sfârşitul meciului în care a fost eliminată inimoasa naţională elveţiană. Au explodat gălăgios abia alături de italieni (învingători în faţa belgienilor), sărbătorind pe străzi când dracu mai ştia dacă petardele, claxoanele şi uralele care au inundat oraşul erau ale italienilor sau ale spaniolilor. Nimic neobişnuit dealtfel, căci Bienne-ul este atât de pestriţ încât se sărbătoreşte după fiecare meci. Locuitorii oraşului îşi descoperă claxoanele doar când naţionala ţării lor de origine câştigă şi nu se sfiesc să le folosească până târziu în noapte. Energia asta ne face pe toţi, un pic, învingători.

Halmyris

– Şi acolo, în bazilică, la prima baracă – v-am explicat cum ajungeţi – au dezgropat doi sfinţi martiri, Epictet şi Astion.

– Ahaaa, de-aia s-a făcut mănăstirea, răspund eu dintr-odată luminat, făcând semn din cap spre impunătoarea biserică, în construcţie şi înconjurată de schele, care se vede mai sus pe deal, la nici un kilometru distanţă. E de maici sau de călugări?

-Dacă era de maici mă făceam eu stareţ acolo, că aici şi-aşa nu se întâmplă nimic. Zâmbeşte cu gura largă, încântat de ce bine i-a venit gluma asta, apoi, brusc îşi reia tonul serios, de om care ar putea fi la fel de bine muzeograf, paznic, profesor sau simplu pescar din Murighiol, satul vecin. E de călugări, continuă omul, erau vreo 12 anul trecut dar au mai rămas doar 3, ăilalţi au plecat, că-i munca prea grea.

Întreb cât costă vizita şi-mi spune că şase lei, uşor stânjenit să ceară atâţia bani pentru o plimbare printre smârcurile deltei şi pietrele vechii cetăţi. Cred că n-ar fi adus vorba de bilet dacă nu l-aş fi întrebat. Zice că taxa include şi vizitarea muzeului, amenajat în camera mică de la intrarea în casa cu pridvor în stil lipovenesc, cu aspect mai degrabă de cherhana. Înăuntru, câteva fragmente de amfore, rămăşiţele unor vechi unelte sau poate arme, vreo două monede romane şi câteva fotografii pe pereţi. Îmi ia vreo cinci minute să “vizitez”, apoi sunt condus spre uşă de ghidul meu binevoitor.

-Vedeţi că mai sunt două fete pe şantier, studente la arhitectură de la Constanţa. Au venit să facă nişte măsurători şi să vadă ce se mai poate restaura.

Vizitez pe rând poarta dinspre nord, cu pereţii ei groşi din piatră, fostele turnuri din care au rămas doar amprentele semicirculare ale zidurilor, bazilica episcopală construită cam prin secolul al IV-lea după Cristos, în care au fost mutaţi cei doi martiri ucişi cu două secole mai devreme, baia comunală în care încă se vede pardoseala acoperită parţial de un frumos mozaic roman. Printre fundaţiile de piatră, parţial reconstruite din pietrele ce încă abundă peste tot, adunate ici-colo în grămezi, ghicesc fostele drumuri ale castrului. În latura sudică, spre dealul dominat de biserica mănăstirii, dau de cele două studente, băgate sub o umbrelă de soare. De jur împrejurul lor fumegă spirale împotriva ţânţarilor. Abia atunci am realizat că mă făcuseră şi pe mine sită în doar câteva minute. Păi de-aia a stat cetatea ascunsă în bălării o mie cinci sute de ani, pentru că era păzită de cea mai redutabilă armată posibilă, ţânţarii deltei, demni urmaşi ai legiunilor romane I Italica şi XI Claudia.

În sfârşit Dusterul îşi dovedeşte utilitatea pe drumul dintre cetate şi şoseaua naţională, deşi încerc să nu o iau chiar prin mijlocul bălţilor uriaşe, rămase de la ploaia de peste noapte. Nici prea tare nu le pot ocoli, căci niciodată nu ştii ce se ascunde în bălăriile înalte care străjuiesc drumul îngust. Ajung la o răspântie, la fix ca să-i fac loc unui tractor antic care venea din sens opus. Nu chiar de pe vremea romanilor dar aproape. Nu s-au omorât prea tare cu drumul de pământ, de altfel chiar indicatorul de pe şosea poate fi uşor trecut cu vederea dacă treci mai cu viteză.

Nu acelaşi lucru se întâmplă mai sus, căci intrarea în mănăstire se face printr-o imensă poartă maramureşeană pe sub care pot trece nestingherite două betoniere odată, câte una pe sens. Eşti întâmpinat ca peste tot în bisericile şi mănăstirile Dobrogei, lucru evident încă de la poartă. E nevoie de milostenia oamenilor ca să se termine interminabilele ctitorii ale slujitorilor bisericii. Aici, la Halmyris, trebuie terminată biserica mănăstirii, începută acum 20 de ani. Probabil că strategii lui Teodosie Ş., arhiepiscopul Tomisului, au supraestimat potenţialul de business al noii francize. Biserica va avea, presupunând că va fi terminată vreodată, cinci turle şi 37 de metri înălţime, suficient, probabil, ca să fie văzută de pe mare, 20 de kilometri mai la est. Dar nimic nu e destul de mare şi de impunător pentru locul de odihnă al primilor martiri creştini ai Dobrogei. Loc de odihnă vorba vine, căci e posibil să se fi odihnit mai bine în mica bazilică uitată de lume. Dar după minunile ce le-au săvârşit de-a lungul vieţilor lor dedicate lui Cristos şi jertfite în numele credinţei, după un mileniu şi jumătate de anonimat, trupurile lor ridicate azi la rang de moaşte sfinte trebuie să producă încă o minune. Imobiliară de data asta, cel puţin pentru început.

+/- 10.000 de metri

Ai zice că dacă eşti la 10 mii de metri ce mai contează o jumătate de metru în sus sau în jos. Dar contează… da, contează… Să luăm exemplul puradelului care stă în braţele maică-sii, trei scaune mai în faţă. Stă mă-sa în cur pe scaun, nope, copilul urlă. Se ridică mă-sa în picioare şi iese pe culoar, bun, copilul se potoleşte. Îl ridică mă-sa în sus, până-n tavan, copilul începe să râdă în hohote. Înapoi la sân, orice urmă de zâmbet s-a dus. Probabil că are un altimetru, sau poate un barometru de mare fineţe băgat pe undeva, în pempărşi, de exemplu, care măsoară perfect diferenţele de nivel. Cum ziceam, între 10.000,5 si 10.001 e diferenţă mare. Ia, stai un pic să exemplificăm, că se aşează femeia în scaun! Evident, previzibil, a ieşit chirăitul înainte să atingă fundul femeii scaunul. Hopa, iar în picioare! Se uită lung la mine peste umărul maică-sii, câteva secunde bune mă priveşte intens, direct în ochi, îmi dă prin cap că rămâne să vedem cine deoache pe cine. Nu mi-am mai exersat de mult şarmul la copii dar încă funcţionează, se pare, chiar şi pe sub mască. Storc un zâmbet la o altitudine la care ar fi fost normală doar o faţă lungă.

Înapoi pe scaun, dar cu altă strategie. Copilul e bâţâit pe genunchi, în loc de o schimbare cât o genoflexiune, câteva zeci de mici zdruncinături înalte de câţiva centimetri. Hmmm, ceva, ceva s-a schimbat, chirăiala vine acum în mici sinusoide sincronizate a căror amplitudine va sfârşi, până la urmă, în urletul suprem. Sper să nu-şi înghită limba…

Mă întrerup un pic pentru că dinspre capătul celălalt al avionului vine un bărbat cu un copil în braţe, cam de aceeaşi vârstă. Celălalt funcţionează, se pare, pe bază de gps, nu de altimetru: keep moving!, statul pe loc dăunează grav liniştii publice. Ciudat, la nici doi metri unul de celălalt, copiii se ignoră complet, se pare că radarele le sunt încă în curs de dezvoltare.

……..

I-a pus mă-sa gluga în cap şi cred că i-a derutat instrumentarul de bord, ca atunci când bagi un magnet lângă acul unei busolei. A adormit.

……..

Pilotul anunţă că începem coborârea spre Otopeni. Ia să vedem acum, îmi zic. Simt uşoara senzaţie de frânare când motoarele îşi reduc turaţia. Gluga nu mai poate filtra aproape imperceptibila scădere de altitudine. Şi să nu fi auzit anunţul, senzorul instalat în scaunul 7C funcţionează. 9.999,5. Copilul începe să chirăie. Ori nu-i place ideea de România, ori ar fi bine să-l facă mă-sa pilot, că se pare că 10.000 e viaţa lui.

Stăm bine?

“To look for a meaning in anything is less the act of a naif than of a masochist.”
 Emil Cioran

Graficul de mai sus ne prezintă, pentru câteva ţări ale emisferei noastre, procentul din populaţie care a primit cel puţin o doză de vaccin covid. Este imposibil să nu constaţi imediat ordinea foarte predictibilă a ţărilor, cu foarte mici excepţii. Dacă ai răsturna imaginea cu 90 de grade (spre stânga) ai avea harta fizică a statelor emisferei nordice, de la vest la est. Ar putea să reprezinte la fel de bine ordinea din punct de vedere al gradului de dezvoltare, de nivel de trai, de calitate a educaţiei sau a sistemului medical. Şi aş putea continua: gradul de încredere în stat, maturitatea sistemelor democratice, independenţa şi calitatea mass-media sau, de exemplu, distanţa faţă de sursele de propagandă şi dezinformare (sau sensibilitatea la ele).

Deşi cu un oarecare grad de dezamăgire, n-am fost surprins să văd România la nici 25% rată de vaccinare, deşi a avut aceleaşi resurse şi o organizare logistică cel puţin similară, dacă nu mai bună, cu ţările vest-europene care astăzi sunt foarte aproape de 50%. Când fluxul de vaccinuri şi problemele operaţionale n-au mai fost limitative, când aproape toţi cei care-au dorit-o s-au vaccinat deja, a devenit evident că procentul nu creşte pentru că nu mai sunt suficienţi candidaţi. Suntem, pe grafic şi în lumea reală, agăţaţi între vest şi est. Dac-am exclude din raportările româneşti marile oraşe – care au procente similare sau superioare Europei occidentale – ne-am târî, probabil, în coada clasamentului, alături de statele fostei URSS.

Anti-vacciniştii vor continua să creadă cu tărie în veridicitatea şi soliditatea argumentelor lor, “confirmate” zilnic de surse “solide” şi “independente” de pe net. Dar graficul de mai sus spune o poveste mult mai banală – aceea veche de când lumea, ilustrată perfect de înţelepciunea noastră populară: la omul sărac nici boii nu trag. Sau, dacă trag, trag spre est, nu spre vest.

În ritmul ăsta s-ar putea să nu atingem 30% rată de vaccinare până-n toamnă, deci nici jumătate faţă de cât ne-ar trebui. Cei care-şi imaginează că nu s-au vaccinat şi vor scăpa uşor cu asta se înşeală. Dacă s-ar fi atins pragul de imunitate de turmă n-ar fi avut importanţă cine e şi cine nu e vaccinat – am fi fost toţi trataţi la fel. Politicienii au evitat cu prudenţă subiectul “discriminării” celor nevaccinaţi pentru că toţi au sperat să se ajungă la exact acest scenariu al imunităţii colective. Dar, pentru că nu se va atinge, ce credeţi că se va întâmpla în toamnă? Păi, de exemplu, este foarte probabil că România va fi pusă, la grămadă, pe lista roşie a ţărilor “periculoase”, ceea ce înseamnă adio călătorii fără carantină în şi dinspre ţară, probabil indiferent dacă eşti vaccinat sau nu. Deci adio turism străin, cât ar fi fost. Adio şi business travel, ceea ce va afecta (din nou, dar de data asta inutil) multe firme, din turism sau nu. Mergând mai departe, dacă numărul de infectări va creşte în toamnă – ceea ce e aproape garantat – credeţi că guvernul va accepta relaxat să bage iar economia în carantină şi să suporte din nou costurile medicale şi sociale? Mai mult ca sigur nu, deci va porni prigoana împotriva celor nevaccinaţi: beţişoare cu vată în nas în fiecare dimineaţă şi de fiecare dată când intră sau ies de undeva, transferarea integrală a costurilor medicale şi de testare, până acum suportate de stat, carantine care să-i împiedice să muncească sau să meargă la şcoală, răspundere legală pentru orice consecinţe s-ar putea produce asupra altora. Nu pot obliga oamenii să se vaccineze dar pot face alternativele mult, mult mai complicate, costisitoare şi neplăcute.

Sunt convins că mulţi dintre cei care refuză vaccinarea îşi vor asuma orice sacrificiu spunând că niciun cost nu e prea mare pentru convingerile lor. Previzibil, bineînţeles, căci e plină istoria de martirii tuturor religiilor lumii ăsteia, de ce ar face credincioşii anti-vaxeri excepţie?

Luni, W24

Ultimul post din seria asta a fost în săptămâna 14, incredibil cum trece vremea, vă sunt dator 10 melodii bune, echivalentul numărului de săptămâni în care s-a pus praful pe boxe.

Sper să-mi plătesc un pic din datorie cu ultima melodie a trupei “Firma”. Pe mine m-a ajutat să visez la mare şi la porturi pe care nu le-am mai văzut de mult şi de care mi-era dor.

Coada

6:55. În faţă la Suprax, pe Neumarktstrasse, vreo 5 heroinomani cocârjaţi şi cu hanoracele-n cap socializează în aşteptarea dozei de metadonă. Centrul de tratament pentru dependenţii de heroină se deschide la ora 7 şi are program până la 6:30 după-amiaza, inclusiv sâmbăta şi duminica. Dar n-avem noi treabă cu metadona, doar trecem pe lângă în drumul nostru spre CMB, unul dintre cele două centre de vaccinare anti-covid, care se deschide abia la 9. Mai precis, lucrează doar de la 9 la 13, de luni până vineri. Chestie de priorităţi, ce să-i faci.

7:45. Panoul de sârmă împletită lângă care stau deja de 45 de minute e lung de 4 metri. L-am măsurat întâi din ochi, apoi mi-am rafinat estimarea, că tot n-aveam nimic mai bun de făcut. Sunt 12 inele care fixează panoul la bază, cam 30 de centimetri între ele, în fine, cum ziceam, vreo 4 metri. Sunt 6 panouri până la capătul parcării, apoi echivalentul a încă 5, la ochiometru, până la colţul străduţei. După colţ, fac în minte socoteala că mai sunt vreo cinci până la intrarea în spital. Câte am zis? Echivalentul a 21 de panouri de 4 metri? Deci 84 de metri de coadă în faţa mea. Cam un om pe metru, mai multă distanţare socială nu ne iese, deci vreo 84 de oameni. Noroc că am venit de la 7. În spatele meu – calculez rapid – încă o sută de metri până la colţ. La 8 coada a mai dat colţul o dată şi-a ajuns în Zentralstrasse, să tot fie de vreo 400 de metri. La 9 avea să înconjoare complet tot cvartalul, coada cozii ajungând din direcţia opusă până în faţa spitalului. Dac-ar fi şarpe, coada ar putea să se muşte de coadă.

E mai mare ca ieri, când ne-am speriat şi ne-am întors acasă. De fapt e la fel ca ieri, dar o oră mai devreme. Azi, ca şi ieri, este zi dedicată celor care au venit pentru rapel. Încă încerc să înţeleg logica super-optimistă de a dedica două zile pentru rapel când ai vaccinat cinci zile de prima doză acum patru săptămâni, cu aceleaşi patru posturi de lucru şi o oră în plus de program. Triumful speranţei în faţa logisticii.

Pe la 8.30 un tip coboară de pe bicicletă pe trotuarul opus. Un minut mai târziu îl văd cu o chitară în mână. Atacă hotarât “Oh, happy day!” şi vocea i se reflectă ciudat în pereţii străduţei înguste. Câteva chiote izbucnesc din coadă, combinaţie de surpriză şi entuziasm. Happy day zici? Nu cântă bine, dar energia îl ajută. A trezit-o pe chinezoaica din spatele meu care, în picioare şi cu ochii închişi, nu se mai mişcase de 10 minute. Strigă, ţopăie, se plimbă, de-a lungul cozii, pe trotuarul opus. Repetă “When Jesus washed (When Jesus washed)”, face şi partea corului şi vocea i se umple, evident partea asta îi place cel mai mult. Şi mie, deşi Whitney Huston parcă o cânta mai bine. Termină în aplauzele tuturor, inclusiv ale celor două femei cu capetele acoperite de hijab, musulmane probabil, care zâmbesc larg pe sub măşti. Artistul ţine un discurs sumar. Sunt prea mulţi de Jesus în ce zice el în germană, deci înţeleg şi eu suficient. L-a trimis biserica să facă entertainment pentru păcătoşii care vor să se vaccineze şi pune tot sufletul în misiunea lui creştinească. Mai bagă un gospel american înainte să se suie pe bicicletă şi să plece, dar deja e evident că interesul cozii a scăzut. Deh, majoritatea pro-vaccinişti, stau patru ore la coadă de parcă ar avea deja cip-ul lui Gates în sânge. Sunt probabil progresişti, deci mai mult ca sigur neomarxişti, evident amatori de cancel-culture şi woke, care nu se lasă uşor duşi la biserică nici când vine biserica peste ei cu chitara. Oricum, mişto moment, ne-am mai dezmorţit, slavă Domnului!

În jur miroase a cafea şi a gipfeli (unul dintre puţinele cuvinte din germană pe care le cunosc, absolut inutil pentru că oricine înţelege dacă zici croissant). Porumbeii Bienne-ului participă şi ei la festin şi ciugulesc lacom firimiturile de pe jos, ţopăind fără griji, cu tupeu chiar, printre picioarele oamenilor din coadă.

Pe la 8:45 începem să ne mişcăm. Evident că nu au deschis mai devreme, Helooo!!!, suntem în Elvetia, ce naiba, până nu bate clopotul bisericii din centrul vechi 4 din cele 9 gonguri nimic nu mişcă în centrul medical. E drept şi că înainte de al cincilea gong acele sunt gata să-ţi intre sub piele. Dar acum, la fără un sfert, ne mişcăm doar pentru că ne strângem, nerăbdători, unii în alţii, făcând noţiunea de distanţare socială o chestie foarte, foarte relativă. La 9 fix o doamnă îmbrăcată în gilet jaune vine să verifice dacă stăm toţi pentru al doilea vaccin. Mă îngrijorez un pic pentru că, evident, n-ai vrea să fii lângă cineva care află că a stat două ore degeaba la coadă. Slavă Domnului, din nou, nimeni nu mişcă.

Pentru un motiv care-mi scapă, din toată coada aia imensă, trecătorii decid să ceară tot felul de explicaţii fix de la mine. În dialectul de germană, evident, că m-au văzut pe mine cu faţă de neamţ. Dezamăgesc, din păcate, dar m-am obişnuit… Mulţi se opresc din drumul lor ca să fotografieze coada, o ciudăţenie nemaivăzută aici, în Elveţia, de la votul comunităţii româneşti pentru europarlamentarele din 2019 (organizate de PSD, normal). Sincer, coada e impresionantă şi pentru standardele înalte ale anilor ’80 ai perioadei comuniste. Ce frumos, mi-a adus aminte de copilărie!

Nimeresc la un doctor cam de-o seamă cu mine. Doctor-doctor, nu asistent. Nu pare atins de vreun sentiment al urgenţei. Mă întreabă de sănătate de parcă i-ar fi teamă ca vaccinul să nu-mi cauzeze în vreun fel, mă priveşte insistent, completează actele cu grijă, îmi zice să nu mă uit, bagă acul şi mă întreabă de unde vin. Zic temător România şi mi se confesează că nevastă-sa e unguroaică şi că suntem la fel. Nu pricep exact în ce sens suntem la fel dar, în fine, trec peste. El habar n-are ce noroc a avut să dea peste un român convins că ungurii sunt, more or less, cam la fel. O fi vrut să zică de nevastă-sa că-i vaccinată în două rânduri cu Moderna? Slavă Domnului!… deşi cred c-am mai zis…

Serhii Plokhy – Nuclear Folly

Atacul nuclear american asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki a pus capăt celui de-al doilea război mondial dar a marcat, în acelaşi timp, începutul unei curse nebune a înarmării. În scurtă vreme, sovieticii aveau să producă propriile lor versiuni de bombe şi rachete nucleare, testând chiar cea mai mare bombă din istorie. Americanii au produs o rachetă cu combustibil solid, capabilă de lansare în doar un minut, spre deosebire de rachetele sovietice cu combustibil lichid care aveau nevoie de cel puţin două ore pentru lansare, ceea ce le făcea vulnerabile raidurilor aeriene. Americanii aveau, apoi, să pluseze necugetat, instalând rachete nucleare în Turcia şi Italia, capabile să atingă Moscova. În încercarea de a restabili echilibrul strategic, Hruşciov a decis, în 1962, la fel de necugetat, să instaleze în secret rachete nucleare în Cuba, capabile să atingă teritoriul american şi chiar Washington-ul. Cu tot CIA-ul şi avioanele lor spion, americanii au aflat relativ târziu şi incomplet ce se petrecea pe insula din largul coastelor lor. Şi cam aşa au început lucrurile să scape de sub control, de-o parte şi de cealaltă.

Primul impuls al americanilor a fost să atace Cuba şi să distrugă instalaţiile sovietice. Comandanţii armatei SUA au susţinut până în ultimul moment această variantă, chiar şi după ce o soluţie diplomatică fusese găsită. La momentul acesta se ştie că habar nu aveau – şi subestimaseră grosolan – câte rachete nucleare fuseseră instalate, locaţiile exacte, faptul că erau de 10 ori mai multe trupe sovietice în Cuba decât îşi imaginau ei, dotate cu aviaţie şi baterii antiaeriene performante şi susţinute de toată armata cubaneză. Şi, peste toate, generalii sovietici aveau ordin să folosească armament nuclear tactic în cazul în care ar fi fost atacaţi. Dacă Kennedy şi-ar fi ascultat generalii, atacul aerian ar fi dus la o ripostă nucleară, ceea ce ar fi produs o reacţie reciprocă a americanilor şi la războiul total.

Sovieticii, la rândul lor, au doborât un avion spion american deasupra Cubei (fără aprobarea comandamentelor superioare) exact în momentul cel mai tensionat al crizei. Doar fermitatea şi flerul preşedintelui John Kennedy au făcut ca un atac aerian de ripostă să nu fie lansat. Şi-apoi, în poate cel mai sensibil moment al crizei, aviaţia şi marina SUA au şicanat zile întregi un submarin nuclear sovietic, în încercarea de a-l face să se retragă din zona coastelor cubaneze. Doar că cei din submarin, în imersie fiind de zile întregi, fără rezerve de oxigen şi fără comunicaţie cu Moscova, au crezut că sunt sub atac şi că războiul a început. Au armat o torpilă nucleară şi au ieşit la suprafaţă. După un schimb neutru de mesaje între cele două forţe, flash-urile unor explozii aeriene i-au speriat pe sovietici care şi-au îndreptat imediat torpila nucleară, gata de lansare, către un mare distrugător american cu sute de marinari la bord. Flash-urile respective erau folosite doar pentru filmarea submarinului, dar ruşii au crezut că sunt atacaţi. Comandantul american al navei a realizat confuzia – şi pericolul în care se afla – şi a lansat un mesaj de scuze cu semnale luminoase care a fost văzut, tot cu noroc, de un ofiţer sovietic de la bordul submarinului. Aşa s-a oprit atacul nuclear – şi războiul – la doar câteva secunde înainte să înceapă.

“Nuclear Folly” prezintă istoria amănunţită a crizei rachetelor cubaneze din 1962, probabil momentul în care omenirea a fost cel mai aproape de un devastator război nuclear. Cartea este absolut incredibilă, o lucrare ştiinţifică impecabil argumentată şi documentată, dar captivantă ca un roman poliţist de la prima şi până la ultima pagină. Prezintă în premieră informaţii din recent desecretizatele arhive KGB ale Ucrainei. Ceea ce te frapează citind cartea lui Serhii Plokhy, reputat profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de est şi a războiului rece, este cât de uşor pot escalada lucrurile, în astfel de situaţii, până la pierderea completă a controlului şi cât de mult pot cântări erorile de judecată, lipsa de informaţii, o impresie greşită. Hruşciov şi Kennedy, ambii cu erori importante de parcurs, au avut totuşi luciditatea de a încerca, în ceasul al 12-lea, să evite conflictul şi să dezamorseze situaţia. Realizaseră că un învingător nu poate exista. N-ar fi putut-o face fără un pic de şansă.

Încercaţi un exerciţiu de imaginaţie înlocuindu-i, de exemplu, pe Kennedy şi Hruşciov cu Trump şi Putin. N-ar fi fost destul noroc pe lumea asta, nu-i aşa?

Nomadland

A trebuit să mă uit la posturile mai vechi ale Aportului ca să-mi aduc aminte când am fost la cinematograf ultima oară. A fost în martie anul trecut, la Sun Plaza în Bucureşti, în timpul ultimei vizite acasă, chiar înainte de lockdown. Am văzut Parasite, filmul care a luat Oscarul cel mare în 2020. După un an şi trei luni am revenit într-un cinematograf pentru un alt film de Oscar, de data asta câştigătorul din 2021.

E o minune, oricum, că cinematografele din lumea asta nu au dat toate faliment. Închise pentru multe luni din cauza pandemiei, au fost lăsate să deschidă acum câteva luni, cu multe restricţii, doar pentru a difuza câteva filme europene de care n-a auzit nimeni şi pentru care aproape nimeni n-o să stea vreodată două ore cu masca pe faţă. Marile producţii americane şi-au amânat lansările, lăsând distribuţia în plata Domnului (sau a domnului prim-ministru din fiecare ţară) doar ca să nu-şi diminueze, Doamne fereşte, profiturile de zeci sau chiar sute de milioane de dolari pe film. N-ar fi prima dată în pandemia asta când am văzut strategia “fiecare cu-a mă-sii” – exact opusul a ceea ce-ar fi trebuit să facem ca să ne fie tuturor mai bine. Dar, în fine, o să mă opresc aici, nu înainte de a declara că, în semn de protest şi ca să le ciupesc vreo câţiva franci din P&L-ul la care se închină, voi vedea noul James Bond, amânat mai bine de un an, doar când l-or da moca la televizor. Să fi fost lansat mai devreme ar fi salvat multe cinematografe ale lumii ăsteia – şi multe locuri de muncă.

Dar era vorba de Nomadland, un film extraordinar deşi, probabil, nu atât de uşor de înţeles în Europa. În primul rând pentru că europenii nu pot înţelege complet noţiunea de homeless (sau houseless, cum preferă să spună eroina principală a filmului) ca adâncime extremă a sărăciei. În al doilea rând pentru că există un suflet nomad, de descoperitori şi aventurieri, care s-a perpetuat până astăzi în spiritul american şi care le lipseşte europenilor (altfel ar fi deja americani). Filmul ne descoperă această lume a oamenilor loviţi de soartă care decid să nu-şi înece nefericirea în alcool, droguri, painkillers cu reţetă de la doctor sau în violenţă. Este lumea celor care nu stau să-şi plângă de milă – îşi bagă-n dubă catrafusele şi pleacă. Desigur, o altă variantă de escapism, doar că cea preferată de cei care refuză să se predea în faţa sorţii şi care caută un nou peisaj de fiecare dată când depresia îi ajunge din urmă. Fug, dar nu se lasă învinşi. Iar asta le permite, oriunde s-ar afla, să rămână umani – deci sociali – şi să devină o comunitate, una în care despărţirile nu sunt nicioadată definitive, nici măcar când cineva moare. Lumea călătoare a celor convinşi, cu un optimism care salvează vieţi, că se vor reîntâlni cândva, “down the road”.

Superb film. Mergeţi la cinema, altfel vor fi şi mai mulţi oameni pe drumuri.

Ce cărţi (bune) am mai citit (8)

N-am apucat să zic “I’ll be back!” acum mai bine de-o lună, când am publicat ultima dată. Nu m-aşteptam să iau o pauză atât de lungă şi-apoi, sincer vorbind, nici nu mă cred vreun Schwarzenegger, să depindă soarta lumii de ce zic eu pe-aici. Şi totuşi… I’m back! N-am făcut eu între timp multe chestii care să merite povestite (din păcate) dar măcar am mai citit câte ceva. Să (re)încep deci, uşor, cu câteva cărţi.

Viktor Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii

Cartea asta ar trebui să facă parte din lista scurtă a lecturilor universal recomandate. Viktor Frankl a fost un psihiatru, neurolog şi filozof austriac cu origini evreieşti care a supravieţuit lagărelor naziste de exterminare doar pentru a afla, odată războiul terminat, că nazistii i-au ucis soţia însărcinată, părinţii, un frate şi nenumăraţi prieteni. Şi totuşi a găsit puterea să se întoarcă în vechiul lui apartament şi la vechiul lui post de doctor într-un spital vienez, iertându-şi vecinii care poate-l turnaseră gestapo-ului şi îngrijind bolnavi, indiferent de ce parte – a răului sau a binelui – fuseseră în timpul războiului. Ceea ce l-a ajutat să treacă prin tot acest coşmar a fost credinţa că viaţa lui are un sens pentru care merită să lupte pentru supravieţuire. Parte din “misiunea” care l-a salvat pe Frankl este tocmai cartea asta, plus convingerea că “sensul vieţii este să-i ajuţi pe ceilalţi să găsească propriul sens al vieţii”. A avut perfectă dreptate.

Jean Echenoz – Eu plec

Spui “Eu plec” şi chiar o faci, acceptând orice ţi-ar pune viaţa în faţă, cu bune şi cu rele. Şi tot drumul ăsta spre unde-o da Dumnezeu devine pretextul perfect pentru o poveste superbă, mult mai interesantă decât suma lucrurilor pe care le-ai putea vedea pe traseu. Romanul, scris de un mare scriitor pe care îl descopăr abia acum, a primit prestigiosul premiu Goncourt în 1999. Îl recomand cu toată căldura!

Barbara Demick – Eat the Buddha. The story of Modern Tibet through the people of one town

“Eat the Buddha” este o carte-documentar despre experienţa Tibetului sub guvernarea comunistă a Chinei, începută în 1950, odată cu “eliberarea” Tibetului de sub propriul regim. Cartea este o colecţie inteligent construită din mărturiile diverse ale locuitorilor din Ngaba, unul dintre oraşele importante ale platoului tibetan. Istoriile personale ale oamenilor locului – cetăţeni obişnuiţi, călugări budişti, chiar descendenta unui fost rege local – se împletesc printre pietrele de hotar care au marcat ultimele decenii: primul contact cu armata rosie, ocupaţia, reformele comuniste care au distrus agricultura locală, primele revolte, revoluţia culturală a anilor ’60 sau schimbarea strategiei partidului din ultimele două decenii. Peste toate, rezistenţa permanentă a oamenilor locului şi lupta lor pentru libertăţi individuale şi pentru păstrarea identităţii culturale tibetane.

Hisham Matar – Întoarcerea

“Întoarcerea” este în acelaşi timp un eseu despre înstrăinare şi o poveste autobiografică despre drama unei familii libiene prinsă în vârtejul distrugător al dictaturii lui Gaddafi. Obligaţi să emigreze şi-apoi să spere ani de zile că se vor mai putea întoarce, oamenii tânjesc după un acasă care a rămas neschimbat numai în sufletele lor de dezrădăcinaţi.

Ioan Slavici – Nuvele

Acum vreo câteva luni mi-am propus să recitesc Sadoveanu, doar, doar l-oi vedea cu alţi ochi, mai ales că de la ultima lectură, în liceu, mi-am schimbat dioptriile de 3 ori. N-am nimic de Sadoveanu aici aşa că mi-a căzut în mână cartea asta cu nuvelele lui Slavici. “Moara cu noroc”, cea mai bună şi mai cunoscută dintre ele, scrisă într-un interesant stil arhaic şi ţărănesc, mi s-a părut o lucrare inegală, cu câteva fragmente bune, în care simţi tensiunea şi zbuciumul personajelor, dar fără să pricepi de-adevăratelea din ce li s-a tras ori dacă toată tevatura e în vreun fel justificată. Sincer, n-am putut trece peste impresia că e mai degrabă bazată pe reacţiile isterice şi iraţionale ale personajelor. Mi s-a părut mai bună acum decât la prima citire dar tot cred c-ar fi putut fi mai bună decât este de fapt. Sau, în fine, poate mi-a scăpat mie ceva, o mai las vreo 20 de ani la dospit şi revin.

Robert Paarlberg – Resetting the Table. Straight talk about the food we grow and eat

Hrana pe care o producem trebuie să fie suficientă pentru populaţia în creştere a planetei, crescută cât mai aproape de consumator cu putinţă, prin metode organice, fără îngrăşăminte chimice, erbicide, insecticide sau alte pesticide, fără plante modificate genetic şi în acelaşi timp făcând reversibile efectele agriculturii asupra mediului înconjurător. Carnea pe care o mâncăm trebuie să provină de la animale crescute cât mai natural cu putinţă, fără cuşti înghesuite şi grajduri mizere, fără antibiotice, chimicale sau îmbunătăţiri genetice care să facă puii să crească într-o lună la 4 kg. Alergăm toţi după organic şi bio sau măcar după produsele “tradiţionale” ale pieţelor “ţărăneşti”. Îi ascultăm pe toţi activiştii, influenţării şi nutriţioniştii lumii ăsteia care ne spun că asta-i direcţia şi ăsta-i viitorul, pentru o lume mai sănătoasă, mai fit şi mai eco.

Aşa credeam şi eu – până când am citit cartea asta.

Dacă stai să te gândeşti, agricultura a fost complet organică până acum vreo 80 de ani, când s-au inventat primele îngrăşăminte chimice. Era pe vremea când din octombrie şi până în aprilie, când dădea ştevia, toată lumea mânca fasole, mămăligă, pâine şi cartofi – în fine, toată lumea care-şi permitea. Nu existau chestii verzi peste iarnă, evident, căci mâncarea era produsă local, nu-i aşa? Drept consecinţă, cam 30% dintre tinerii (americani) candidaţi la încorporare în primul război mondial erau respinşi din motiv de malnutriţie.

Între timp populaţia planetei a explodat. Din fericire, la fel şi productivitatea agriculturii. Producem astăzi, global, de şase ori mai multă hrană decât acum 100 de ani, pe o suprafaţă de teren nu semnificativ mai mare, cu mult mai puţini lucrători, folosind mai puţină apă şi o cantitate în scădere de chimicale. Acest progres se datorează aproape integral descoperirilor ştiinţifice – seminţe mai bune, mecanizare, folosirea biotehnologiei. În domeniul zootehniei cifrele sunt chiar mai spectaculoase. Găinile de azi fac aproape de două ori mai multe ouă ca acum 50 de ani, producţia unei tone de lapte necesită 90% mai puţină păşune, 60% mai puţină mâncare şi 89% mai puţine vaci (!). În aceeaşi perioadă, cantitatea de gaze cu efect de seră produsă de zootehnie a scăzut, în ciuda creşterii spectaculoase a producţiei. Totul sună a poveste de succes, dar există o parte întunecată. Productivitatea s-a realizat pe seama confortului bietelor animale, majoritatea dintre ele fiind permanent ţinute în grajduri sau cuşti şi hrănite cu forţa. Iar soluţia nu e să le lăsăm înapoi afară, ca acum 100 de ani, căci nu ne-am permite, ar avea un efect devastator asupra mediului (fără să mai vorbim de costul de producţie). Soluţia e să reglementăm rezonabil condiţiile în care sunt crescute animalele şi, mai ales, să mâncăm mai puţină carne.

Cartea este excepţională şi include mult mai mult decât cele câteva idei de mai sus, este o pledoarie pentru ştiinţă, macroeconomie şi politici inteligente, o analiză a complicatelor corelaţii dintre ele şi o listă de posibile soluţii pentru viitor. Realizezi, citind-o, că agricultura organică va rămâne, probabil, o mişcare marginală a fermierilor care au norocul să stea pe lângă cei care-şi permit să plătească mult şi că adeseori activismul, pornit în general din bune intenţii, poate fi uşor deturnat către situaţii anacronice care n-au legătură cu viitorul şi cu interesul general ci mai degrabă cu profiturile unei minorităţi.