Ce vremuri!

Nea Cutărică s-a trezit, ca de obicei, la 6. “Cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge!” clamează cu orice ocazie, fără să-şi dea seama că tonul e uşor forţat şi un pic enervant. Cinşpe ani de pensie i-au consolidat acest obicei de tinereţe. Bărbieritul, toaleta şi pumnul de pastile nu-i iau mai mult de jumătate de oră. Tot ca pe vremea când mergea la servici, doar că acum în loc de costum şi cravată se îmbracă în treningul de l-a primit de Crăciun de la fiu-său. Îşi face un ibric de cafea – doar cu un pic de zahăr – şi, instalat pe fotoliul din sufragerie, dă pe România tv apoi schimbă frecvent de pe un post pe altul. Pe la opt jumate ia micul dejun, cam la fel în fiecare zi: brânză, salam de vară, pâine, ouă fierte şi un pic de unt în weekend, când colesterolul e mai blând cu pensionarii. După masă îşi ia sacoşa de pânză din cuierul de la intrarea în apartament şi dă o tură pe jos, pe la Mega. Agentul de pază de la intrare, aproape de-un leat cu el, se face că nu-l vede. Nu-l mai salută de vreo lună, de când, enervat că stătea în drum şi bloca intrarea cu curul lui mare, i-a zis să-şi caute, dracului, un serviciu ca lumea. Dă o tură pe culoarele înguste, se uită absent la toate prostiile îndesate pe rafturile înalte – cine naiba cumpără toate chestiile alea? Deschide uşile de sticlă ale frigiderelor de la raionul de carne, inspectează sever termenul de expirare de pe câteva cutii apoi se plânge de creşterea uriaşă a preţurilor unui tânăr care încerca să-şi facă loc pe lângă el pentru a ajunge la o caserolă de pulpe de pui. Mormăie ceva în urma tânărului care nu are chef de comentarii. Cu pulpele într-o mână şi coşul în cealaltă, probabil că e deja la casă când nea Cutărică încheie cu un comentariu despre respect şi tinerii fără căpătâi de astăzi. Ia o franzelă, două iaurturi, un salam de vară si trei portocale. Comentează că ar mai trebui deschisă o casă pentru că sunt patru oameni în faţa lui la coadă. Casiera trimite mesajul prin cască, dar a doua casieră ajunge chiar cînd îi vine rândul. În spatele lui nu mai e nimeni. Prea târziu, duduie, zice cu năduf în timp ce trânteşte salamul pe tejghea. Trebuie să vă zic eu că e coadă! Lasă coşul pe jos, lângă casă, ca să facă şi putoarea aia de paznic ceva.

La televizor se rostogolesc aceleaşi ştiri pe care le-a mai auzit de dimineaţă. Mută pe “Vorbeşte lumea”, o emisiune pe care a considerat-o întotdeauna plictisitoare, oribilă chiar pe vremea ăleia dinainte, a şi uitat cum o cheamă… Dar mai nou ar putea să stea toată ziua să se uite la Lili Sandu. Despre ceilalţi doi prezentatori crede că sunt nişte papiţoi care ar trebui să-şi găsească, dracului, un serviciu ca lumea.

La 11 îşi ia tableta şi intră pe Facebook. Nu e el cine ştie ce priceput, de exemplu de pe telefon nu ştie să intre, dar cu tableta se descurcă bine. Nu are foarte mulţi prieteni, câţiva de-ai lui şi mai mulţi de-ai fiului său, plus rubedeniile. Urmăreşte însă multe pagini şi câteva grupuri, ceea ce-i asigură zilnic suficiente lucruri noi de văzut. Plăcerea pe care şi-a descoperit-o de curând este să comenteze la diverse posturi, mai ales pe grupurile lui favorite. Cel mai des pe “Imagini şi poveşti din Bucureşti”, un grup mare, cu multe fotografii vechi publicate în fiecare zi, loc unde se întâlnesc nostalgici ca el cu oameni pasionaţi de istoria oraşului sau iubitori de fotografie. Adesea comentatul este o competiţie intensă. Dacă apucă să înceapă maniacii clădirilor şi străzilor vechi se vor găsi alţii să vină cu detalii, de exemplu ce era dincolo de cadrul fotografiei, la colţul următor, în casa de vizavi, cine locuia în zonă, cum era viaţa în cartier la vremea fotografiei sau când erau ei copii. Câteodată se contrazic pe epoca istorică şi caută tot felul de indicii tâmpite – se uită după nume de firme, maşini, costume, orice… Pot să continue aşa la infinit şi e greu să-i deturnezi de la discuţiile lor de obsedaţi. Pe el chestiile astea îl lasă rece, s-a născut în Slatina. El şi gaşca lui – căci s-au adunat câţiva oameni de bun simţ cu idei şi valori comune, au început să se cunoască şi să atace în haită. În general momentul lor vine când sunt poze de pe vremea comunismului, fotografii cu ctitoriile tinereţii lor, cu blocuri curate şi degajate, cu străzi largi şi neaglomerate, cu fabrici, uzine şi evenimentele acelor vremuri. Şi ce vremuri! Aşa încep toate comentariile, cu constatarea simplă că ţara asta a cunoscut şi o vreme în care lucrurile mergeau bine. Plus ceva trimiteri, pentru contrast, la mizeria şi subdezvoltarea de astăzi. Se găsesc mereu spălaţi pe creier să îi contrazică, mereu cu aceleaşi clişee prosteşti: penurie, cozi, frig, întuneric, emisiunile TV cu Ceauşescu, izolare, propagandă. Prostii în comparaţie cu măreţia tinereţii lor. Şi ce tineri erau! Bărbaţi adevăraţi, nu ca fătălăii de astăzi!

Sună Toma, pe mobil. Cum ne mai simţim astăzi, domn’ Botnăraş, ne-a mai crescut tensiunea? Întotdeauna l-a enervat porecla asta, dar s-a obişnuit cu ea şi-i tolerează pe vechii lui tovarăşi care încă o folosesc. Ai văzut promoţia aia la pulpe de la Lidl? 40%! De pe fotoliu vede sacoşa de pânză, atârnată în cuierul din hol.

Triangle of Sadness

Oligarhul rus, decrepit, beţiv şi ticălos dar altfel om fin, “de societate”, ale cărui vechi sloganuri şi bancuri sovietice nu pot ascunde un prădător rapace. Soţia oligarhului, îmbibată suficient în şampanie cât să o poată ignora pe Ludmila, amanta uşor trecută a oligarhului. Antreprenorul din IT, recent îmbogăţit fără măsură din vânzarea primei sale firme, genul pentru care englezii au inventat ciudatul cuvânt awkward. Admirabila familie de bătrânei americani, cu impecabila lor amabilitate şi gesturile de iubire pe care şi le oferă unul celuilalt, altfel fondatorii unei mari companii de grenade. Şi un cuplu tânăr, ea influenţăriţă de mâncare mereu flămândă iar el model (în sensul de manechin, nimic altceva), ambii încorsetaţi în ipocrizie şi nonsens. Alte familii bogate şi de vârstă înaintată, printre mesele cărora se învârt, neobosite, fete tinere şi frumoase, gata să servească mâncăruri sofisticate fără sens şi probabil fără gust. Privilegiaţii clienţi găsindu-şi motive de nefericire din orice nimic. Şi-apoi, de partea cealaltă, în pântecele marelui iaht, departe de ochii exigenţi ai clienţilor, mulţimea de mecanici negri şi femei de serviciu filipineze care fac ca lumea aia să plutească. Peste toţi, căpitanul beţiv şi blazat, complet debranşat de tot şi de toate, neatent la furtuna de afară, neimpresionat de valurile de vomă, nevenindu-i să creadă că mai există piraţi.

Dacă vă sună cunoscut este pentru că “Triangle of Sadness”, filmul regizorului suedez Ruben Ostlund care a luat anul trecut Palme d’Or la Cannes, este o parabolă despre lumea în care trăim, îngrămădită toată pe un iaht de lux aflat în furtună. O lume îndesând şampanie pe gât pentru a opri voma să erupă, o lume pe care tragedia din jur nu o poate împiedica să se bucure de un minunat fileu de caracatiţă gătit de un chef Michelin.

Ca şi în film, nu e foarte clar cum o să se termine toată nebunia. Dar vedeţi-l şi o să vă faceţi (măcar) o idee. Plus că e absolut superb.

GOP save the Queen!

George e tânăr şi plin de energie. A câştigat alegerile pentru Congres într-un colegiu electoral din New York, ceea ce e mare lucru pentru un politician republican şi conservator într-un oraş cosmopolit şi liberal. Este homosexual, suporter al drepturilor comunităţii LGBTQ, şi nu a făcut din asta un secret, alt lucru nu foarte obişnuit printre politicienii conservatori. Este fiul unor emigranţi brazilieni care a reuşit să se ridice într-un partid anti-emigraţie. Este un mare fan al lui Donald Trump şi a luat chiar cuvântul la marele meeting din 6 Ianuarie 2021, cu puţin timp înainte ca suporterii MAGA să invadeze clădirea Capitol-ului american. Un tânăr educat, lipsit de complexe, bogat prin forţe proprii, cu valori solide, conservatoare despre lume şi viaţă, care a reuşit să îşi croiască drumul spre lumea mare a politicii americane. Right…

George a povestit la un moment dat că patru dintre angajaţii săi au fost victime într-unul dintre cele mai sângeroase mass shooting-uri americane. Informaţia avea ulterior să se dovedească inexactă. Niciuna dintre victime nu figura drept angajată a respectivei companii. Într-o amintire din vremea când era foarte tânăr, mama lui George scapă ca prin urechile acului dintr-unul dintre turnurile gemene ale Wall Trade Center din New York, în fatidica zi de 11 Septembrie 2001, data atacurilor teroriste împotriva Americii. O verificare a serviciului de imigraţie a dovedit că şi această amintire era inexactă, câtă vreme doamna nu se afla în SUA la data respectivă. În fine, un politician trebuie să vină, mereu, cu poveşti interesante pentru a atrage atenţia asupra lui. De exemplu, George se declară un mândru evreu american şi povesteşte că bunicii săi evrei ucraineni au reuşit, cu greu, să scape de prigoana nazistă din timpul WW2. Confruntat ulterior cu datele de obicei foarte exacte în ce priveşte Holocaustul ale comunităţii evreieşti, George se corectează un pic, spunând că de fapt este catolic din bunici catolici dar “se simte” un pic evreu în urma unor poveşti auzite în familia mamei sale.

Ca să scurtez un pic, din CV-ul de campanie electorală al lui George aflăm că este absolvent al Baruch College şi al New York University, ulterior lucrând ca asset manager la Citigroup şi Goldman Sachs, prestigioase instituţii finnanciare americane. Deja v-aţi prins ce urmează, nu? Exact! Incredibil, dar omul nici nu a trecut pe la vreuna dintre aceste adrese!

Ar fi fost şi lucruri interesante (şi adevărate) pe care George le-ar fi putut menţiona dar pe care, surprinzător, le-a uitat. Cum ar fi, de exemplu, că a candidat în concursuri braziliene de frumuseţe pentru homosexuali, îmbrăcat în femeie, ceea ce în engleză se numeşte, intraductibil, drag queen. Sau că e anchetat, tot în Brazilia, pentru folosirea de cecuri false. Sau că e anchetat pentru declaraţii false privind averea (ca şi mentorul său Trump, se declară mai bogat decât este de fapt).

Serios acum, treaba pare serioasă, deşi lucrurile nu mai sunt atât de tragice ca pe vremuri. Pentru oricare din minciunile de mai sus pe vremuri ai fi fost omorât cu pietre sau măcar închis în turnul cetăţii. În lumea atât de admirată astăzi de către conservatori, nu cu foarte mult timp în urmă, o astfel de ofensă n-ar fi lăsat loc decât unei sinucideri onorabile. Astăzi ai fi concediat pentru un asemenea CV mincinos din orice job de pe lumea asta. Dar George nu vede de ce ar trebui să demisioneze din congres, până la urmă a primit votul atâtor oameni! Şi nici nu crede să fi comis vreo ilegalitate. Nici colegii lui republicani (cu câteva excepţii) nu văd situaţia foarte gravă. George a fost numit de curând, în ciuda scandalului – ba chiar părând să sfideze opinia publică – în două comisii parlamentare.

Ştiţi de ce distanţa dintre democraţia României şi cea a SUA, de fapt dintre orice stat amărât şi SUA se micşorează pe zi ce trece? Nu din cauza emigraţiei necontrolate, a chinezilor, a vaccinurilor covid, a Black Lifes Matter, a Gretei Thunberg, a avorturilor, a cancel culture sau a politicii woke. Nu pentru că LGBTQ distrug familia tradiţională. Nici măcar pentru că Elon Musk a cumpărat Twitter. Motivul poartă astăzi un singur nume. Santos. George Santos.

The Goldfish (Die Goldfische)

Dintre toate filmele pe care le-am văzut în ultimele săptămâni – şi au fost şi câteva cu pretenţii – de departe cea mai plăcută experienţă a fost acest peştişor de aur apărut pe Netflix când mă cam plictisisem să pescuiesc după puţinele filme cu adevărat bune de pe reţeaua lor. O comedie excelentă, regizată de germanul de origine iraniană Alireza Golafshan. Recomandare călduroasă!

Cristina

O întâmplare mă face să scriu din nou despre experienţa armatei, despre care am povestit relativ recent, e drept că într-un context complet diferit. Întâmplarea de care vorbesc, pe care o puteţi asculta şi voi mai jos, m-a făcut să realizez brusc ce muzică rafinată şi intelectuală ascultam acum treizeci de ani, deşi parcă nu aşa a sunat prima dată când am ascultat-o, cântată târziu în noapte în întunericul unui dormitor militar cu 40 de suflete de către fiţosul nostru camarad Giani, fiul unei doamne peisagiste din zona Lizeanu (aveam să aflu mai târziu, după ce ne-am împrietenit, că maică-sa era peisagistă în sensul că lucra la spaţii verzi). Nu e complet imposibil ca domnişoara Cristina în cauză să-i fi fost vecină, căci multe se întâmplau pe atunci în staţia aia celebră de la Lizeanu.

În fine, noi ăştialalţi, ţărăneţii de provincie, ascultam pentru prima dată hit-urile 1988 ale bodegilor bucureştene, fără să avem habar că eram martorii unui moment istoric, naşterea unui nou gen muzical: maneaua.

E OK să dăm un pic contorul înapoi?

Grafitti pe zidul Berlinului

“Giganţii petrolieri încep bătălia împotriva taxării profiturilor excepţionale în statele membre UE” titra o ştire de azi dimineaţă. Pe la televiziunile noastre, diverşi analişti îşi exprimau îngrijorarea faţă de corectitudinea şi oportunitatea deciziei guvernului român de a impozita aceste profituri suplimentare cu 60%. Principalele argumente aduse împotriva recomandării făcute de UE către statele membre se refereau la inpredictibilitatea măsurii – ceea ce de obicei este considerat antieconomic, agravarea dificultăţilor de furnizare de energie şi afectarea investiţiilor de care zona are nevoie, fiind des invocate cele în energia verde precum şi noile dezvoltări în extracţia de petrol şi gaze naturale, de exemplu cele din Marea Neagră.

Să le luăm pe rând, ca să vedem dacă “giganţii” au dreptate să protesteze. Criza asta a fost, în principal, fabricată de ruşi, care au profitat de presiunea inflaţionistă post-covid şi au manipulat preţurile globale prin limitarea producţiei – evidend în deplină înţelegere cu ţările OPEC. Mai mult, după începerea războiului ruşii au folosit petrolul şi gazele ca mijloc de presiune pentru a stopa ajutorul european pentru Ucraina şi efortul lor de a se apăra împotriva agresorului. Preţurile au luat-o razna, lucru de care au profitat nu numai ruşii, ci toţi actorii din pieţele de energie, companii din Orientul Mijlociu şi europene deopotrivă. Profiturile au explodat, dar pe seama consumatorilor şi a celorlalte domenii economice. Deci toată lumea din energie profită fără prea mari mustrări de conştiinţă de creşterea preţurilor, un lucru care în alte domenii ar fi catalogat drept speculă. Credeţi că la sfârşitul lui 2021, când marile companii şi-au stabilit obiectivele pentru 2022, a prevăzut cineva această profitabilitate căzută din cer? Nu, evident! Şi atunci, este impredictibilitatea măsurii de suprataxare atât de nerezonabilă?

Argumentul privind afectarea furnizării de energie nu stă în picioare. Reglementarea nu limitează preţul tranzacţiilor (ceea ce ar duce la penurie, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu benzina în Ungaria sau cu aproape orice pe vremea lui Ceauşescu). Firmele sunt libere să vândă la preţurile pieţei, doar că dacă fac un profit exagerat trebuie să plătească taxe suplimentare. Să nu uităm că datorită preţurilor speculative guvernele cheltuie suplimentar pentru a subvenţiona consumatorii vulnerabili, fie ei cetăţeni sau companii. Dacă statul plăteşte bani pe care nu-i bugetase, de ce nu ar taxa suplimentar profituri pe care firmele nu le bugetaseră? Altfel spus, de ce ar trebui să plătim toţi, din impozite şi taxe, pentru a compensa efectele negative generate de câştigurile exagerate şi oportuniste ale câtorva companii?

Şi ajungem la investiţii. Încă o dată, pentru cei care nu ştiu cum funcţionează marile companii, bugetele din 2022, finalizate la sfârşitul anului trecut, erau, probabil, foarte clare în ce priveşte investiţiile pe anul curent sau chiar pentru anii care vin. Ele se bazau pe resurse deja existente şi pe veniturile şi cheltuielile estimate, lucruri care nu s-au schimbat prin decizia statului de a supraimpozita. Faţă de acele planuri, companiile au câştigat mult mai mult. De obicei, mai ales la companii publice listate pe bursă, aceste profituri sunt distribuite ca dividende către acţionari, nicidecum direcţionate ad-hoc în investiţii neplanificate. În felul ăsta preţul acţiunilor creşte şi la fel şi primele marilor boşi. Guvernul, în cazul de faţă şi dată fiind situaţia, a fost chiar generos: la media de profit a ultimilor ani a adăugat 20% – totul taxat normal – şi abia surplusul urmează să fie supraimpozitat (sper că toată lumea înţelege că profitul suplimentar nu e confiscat, doar taxat mai mult decât de obicei).

Ceea ce ar putea statul să facă, eventual, ar fi să accepte o derogare de la suprataxare pentru profiturile reinvestite – cu specificarea clară a domeniilor unde se poate investi (de exemplu, energie verde sau extracţia de gaze din Marea Neagră). Ceea ce putem face noi este să înţelegem corect care sunt diferenţele între interes economic, progres, bună guvernare şi pură lăcomie corporatistă care nu ajută la nimic altceva decât să umple buzunarele unei mici elite economice. Şi, evident în cazul Rusiei, să cumpere noi rachete şi drone care să fie trimise peste oraşele Ucrainei.

Fir întins?

Ştefan Găvenea, colecţie personală 🙂

Prima oră a trecut repede, nici n-am observat, probabil pentru că am fost mai ocupaţi cu poveştile şi cu berile care tot ieşeau din lada aia frigorifică. Nu ne mai văzusem de mult, deci am avut nevoie de ceva timp. Nimeni nu a băgat de seamă că plutele nu prea se mişcă. Odată setea un pic potolită am început să ne ocupăm şi de undiţe. Am aruncat ceva nadă, am pus în ace nişte râme mai fâşneţe şi am monitorizat mişcările rare şi anemice ale plutelor. Când nu era doar vânticelul de afară care le făcea să tremure un pic părea că ceva mai degrabă se ciocneşte de fir decât să tragă de el în jos.

Ca să fiu sincer, că nu prinsesem nimic după două ore de stat cu băţu-n baltă nu era ceva complet neobişnuit. Căteva încercări prin lacurile din jurul Bucureştiului mă convinseseră că peştii acelor vremuri se mutaseră de mult pe tarabele Oborului. Dar era prima dată când nu simţisem nicio mişcare, oricât de prudentă, care să semene a peşte. Un ţăran din sat, probabil în drum spre ferma care se vedea la vreo jumătate de kilometru pe deal, s-a oprit să ne privească de pe drum, la doar vreo trei metri de malul apei. Stătea în spatele nostru de vreo două minute şi la un moment dat n-am mai rezistat – până la urmă n-am avut niciodată pretenţia că sunt mare pescar, deşi faptul că veneam practic din deltă pusese întotdeauna ceva presiune pe rezultate. La naiba cu orgoliile, l-am întrebat, direct, dacă e peşte în lacul ăla. “Normal că e!”, a început omul, făcându-mă să regret că intrasem în vorbă. “Dar sunt numai de-ăia mici. Cu acele alea ale voastre nu o să prindeţi nimic. De ce nu vă duceţi voi să pescuiţi în balta aialaltă, că acolo sunt doar de-ăia mari.” Balta aialaltă era la vreo două sute de metri distanţă. Cam în soare, şi deja îmi cam luasem doza, ceea ce însemna că riscam o insolaţie. Şi berea se încălzise deja. Dar succesul are nevoie de acţiune, de determinare, de spirit de sacrificiu. Am evaluat scurt situaţia şi am rostit cu voce tare decizia ce-avea să mă însoţească de-a lungul anilor ce-au trecut de atunci, aproape ca o strategie de viaţă:

Păi, decât să nu prind de-ăştia mici mai bine nu prind de-ăia mari!