Mic compendiu de propagandă rusească culeasă de la mari patrioţi români (utili)

A fost provocat. A fost împins să reacţioneze, n-a avut de ales, e o decizie strategică de securitate. Ucraina a fost cumpărată de americani, e o ţară amanetată Ocultei Mondiale. Până la urmă sunt toţi ruşi, ce contează! Da, ucrainenii sunt nazişti, n-ai văzut că ăia din batalionul Azov au răstignit un rus pe cruce? Să se predea şi se termină mâine, o să fie pace. Zelensky ăla e un actoraş aventurier, dornic de sânge, cumpărat de Soroş, nu-i pasă de nimic.

Nu-mi spune mie cum sunt ucrainenii! N-ai auzit de Bucovina, de canalul Bâstroe, de Insula Şerpilor şi de nava Rostok care ne-a blocat canalul Sulina 15 ani? Ce treabă avem noi cu ei? S-au terminat românii care au nevoie de ajutor? Cine ştie cine mai intră în ţară odată cu refugiaţii ăştia?

Ruşii nu atacă pentru că aşteaptă să negocieze, de-aia! Tu chiar crezi că sunt incompetenţi? Cine zice, CNN, mă laşi? Nu trebuie să-i subestimăm, e strategia lor să temporizeze. Dac-ar vrea i-ar toca pe-ăia în două zile. Nu e război, atacă doar instalaţii militare. N-au bombardat clădiri civile, e propagandă ucraineană.

Trebuie să ne calmăm, că altfel noi urmăm. Nu se va opri aici. În două ore e la Bucureşti, n-avem cum să-l oprim. Noi n-avem armată, suntem zero, ne-au vândut vesticii toate mizeriile lor. Au distrus industria de apărare. Şi, până la urmă, să apărăm ce? Ce-a făcut ţara asta pentru mine ca s-o apăr? Trebuie să fim neutri. Există o petiţie care cere neutralitatea României, s-o semnăm! NATO vrea ca România să fie câmpul lor de luptă. Nu o să ne apere nimeni, o să rămânem singuri cu ruşii. Să ne vedem de treaba noastră! Vrem pace! Pace!

De prin pauzele publicitare de pe Digi

Deci Serkan ăsta era bolnav, dracu’ ştie ce-avea, probabil c-or fi discutat asta în timp ce pe Digi era ultimul discurs al lui Zelensky, deci n-am prins diagnosticul, va rămâne un mister. Pe gagică o cheamă Eda Yildiz, că mi-a spus maică-mea, care se bucură când arăt interes pentru serialele turceşti, ca să nu piardă şi să fie obligată s-o sune la 10 noaptea pe tanti-mea ca să afle ce s-a întâmplat. Tanti-mea a reuşit să-l convingă pe unchiu-meu că între opt şi zece nu există politică, doar Happy hours. Acum, ce să zic, cumva înţeleg de ce-a cedat unchiu-meu, dac-o vezi pe Eda asta uiţi dracu’ şi de război şi de toate. Dacă eşti normal. Şi se dădea fata pe lângă Serkan al nostru (al turcilor, de fapt, dar să zicem) se unduia, se gudura, se îngrijora, până la urmă s-a înghesuit toată în bietul amărât – şi ăla doar zâmbea tâmp. Îi zic revoltat maică-mii, sper că ăsta e pe moarte, de fapt sper că mai are doar câteva minute de trăit – şi nici asta n-ar justifica de ce să le iroseşti ca prostu’ când poţi să pui un pic mâna pe Eda şi să intri în rai pe uşa din dos (rai la propriu, nu vă gândiţi la prostii!). În fine, am tras concluzia că fata mai bine şi-ar căuta pe altul, chiar cu riscul ca serialul să se scurteze semnificativ, şi ne-am întors pe Digi, la refugiaţi şi la trecerea cu bacul de la Isaccea. Am uitat complet de soarta amărâtului Serkan. Asta a fost ieri. Dar l-am revăzut azi, în prima pauză de după ora 8, complet alt personaj, brusc refăcut şi plesnind de sănătate, tolănit într-un BMW Z4 decapotat şi zâmbind tâmp spre aceeaşi Eda, mai frumoasă ca oricând. Îl pupă fata pe obraz, mii de promisiuni de orice explodează în aer, BMW-ul ar trebui să ajute, dar nimic nu-l atinge pe eroul nostru. Aşteaptă fata un pic, nimic, îi zice ăluia că pleacă deşi mai stă, doar-doar se va întâmpla ceva, şi tot nimic. Într-un final acceptă că mai mult de-atât nu se poate face într-un serial turcesc şi se dă jos din maşină. But wait, Serkan învie, o strigă să stea şi vine după ea. Muşchii îi plesnesc sub cămaşa albă, semn că boala de mai înainte nu i-a perturbat şi programul de sală. Programul de piept-biceps-spate-umeri, evident, căci pantalonii skinny ar cam sugera că genoflexiunile sunt naşpa. Nimic impresionant, la niciun capitol, ca să fiu răutăcios şi să zic aşa, deşi fata aia doar ce s-a dat jos din maşină, deci motive or fi fost, slavă Domnului. Skinny-ii ăia au fost, poate, o idee proastă. Sau poate că omul nu şi-a revenit chiar complet din boala aia.

Sunt insensibil, uşor cinic chiar, îmi cer scuze admiratoarelor Serkanului. Înţeleg că serialul se numeşte “Dragostea pluteşte în aer” sau ceva în genul ăsta. O pluti, poate că Eda are timp să aştepte şi scenariştii vor reuşi să-l facă mai puţin pămpălău în următoarele 250 de episoade, dar eu sunt doar trecător pe-acasă şi, în plus, s-a terminat pauza publicitară pe Digi.

Putin, go check yourself!

Probabil că Putin a sperat să aibă alt preşedinte la Casa Albă. Dar Trump a pierdut, dezamăgindu-şi susţinătorul de la Kremlin. A sperat că toţi anii ăştia de propagandă şi dezinformare, pe toate canalele, au produs dezbinarea şi dezangajarea necesare ofensivei ruseşti. A sperat că societăţile occidentale îşi vor fi pierdut apetitul de ripostă după toate problemele provocate de pandemie. Dar a fost nevoie de doar câteva săptămâni de ameninţare pentru ca vestul să se mobilizeze şi să vorbească pe o singură voce împotriva agresiunii ruseşti contra Ucrainei. NATO, “în moarte clinică” pe vremea lui Trump, cum o cataloga Macron, e mai activă şi mai unită astăzi decât a fost vreodată. Probabil că Putin a crezut că doar zăngănindu-şi armele la graniţele Ucrainei va determina forţele reacţionare încă existente în ţara vecină să răstoarne regimul ales democratic. Dar asta nu s-a întâmplat. A sperat ca ucrainienii să facă o greşeală care ar fi putut fi interpretată drept provocare. Dar nici asta nu s-a întîmplat. Aşa că Putin a inventat ridicola noţiune de “denazificare” a unei naţiuni care a fost, probabil, una dintre cele mai mari victime ale nazismului şi este condusă astăzi de un preşedinte ales democratic, cu origini evreieşti şi un bunic care a luptat în armata roşie.

Cel mai mult, probabil că Putin a mizat pe lipsa de reacţie a armatei ucrainiene. A sperat că va fi un marş neîntrerupt de nimeni şi de nimic până în Kiev. Că nu vor pierde militari şi nu vor fi nevoiţi să ucidă prea mulţi ucrainieni. Au trimis ieri trupe aeropurtate să ocupe aeroportul din Kiev, oarecum departe de graniţă, o dovadă a încrederii arogante în puterea de intimidare a trupelor ruseşti. Au făcut (încă) un calcul greşit. La ora asta este deja clar că rezistenţa împotriva invaziei este mult mai mare decât s-ar fi aşteptat Putin. Sigur, asta nu-l va face să dea înapoi, doar îl va “obliga” să ucidă şi mai mulţi oameni. Probabil că de-aia a ieşit să se roage – jenant gest, care denotă o oarecare disperare – de militarii ucrainieni să întoarcă armele împotriva propriului guvern. Surprinzător sau poate nu, există rezistenţă chiar şi în Rusia, atât în stradă cât şi în diverse medii academice care condamnă agresiunea.

Nu în ultimul rând, Putin a mizat pe faptul că interesele diverse ale statelor europene vor atenua amploarea sancţiunilor. După prima zi de război încă rămâne de văzut dacă s-a înşelat complet şi în privinţa asta. Chiar şi fără sancţiuni masive, anemica economie rusă va primi în plin efectele încă unei stupide aventuri militare, doar că asta se va vedea pe termen mediu, în anii care vin, cum s-a întîmplat şi după anexarea Crimeei.

Îmi pot permite un pronostic. Putin şi Rusia nu pot câştiga, în primul rând pentru că Rusia, în realitate, nu are forţa economică de a susţine un război pe scară largă. Am scris despre asta acum aproape trei ani, aici. Şi apoi pentru că, exact ca în orice dictatură, în Rusia nu există decât o singură opinie, cea a liderului suprem ajuns între timp un criminal psihopat, arogant şi narcisist. Comparaţi asta cu diversitatea de opinii şi idei din Occidentul democratic care i se opune. Putin se afundă pe zi ce trece mai mult în groapa pe care singur şi-a săpat-o.

Ce cărţi (bune) am mai citit (11)

Postul ăsta şi încă unul şi-mi închei socotelile cu cărţile anului 2021. Sper să nu mai rămân chiar aşa de tare în urmă. Sunt câteva cărţi excepţionale în listă, pe care trebuie să le recomand (un pont: în fiecare post am cam început cu cele care au fost preferatele mele).

Luke Harding – Shadow State. Se vorbeşte mult zilele astea despre agresiunea rusă împotriva Ucrainei. E uşor să pricepi că e o agresiune atunci când vezi tancuri, katiuşe, avioane şi akm-uri la toate emisiunile de ştiri. Nu se vorbeşte însă suficient despre agresiunea rusă împotriva statelor Uniunii Europene sau a democraţiei americane care are loc sub forma atacurilor cibernetice sau a armatelor de troli care publică minciuni şi dezinformare pe reţelele sociale şi le “viralizează” apoi prin multiplicarea lor exponenţială. Chiar şi atunci când se vorbeşte despre asta mulţi refuză să accepte, dintr-un motiv simplu: au fost la rândul lor infectaţi de propagandă, ba unii iau parte la împrăştierea mizeriilor propagandei. Despre asta este cartea lui Luke Harding, un reputat ziarist de investigaţie al “The Guardian”, despre cum au influenţat serviciile secrete ruseşti (posibil hotărâtor) alegerile prezindenţiale din SUA sau votul pentru Brexit, despre cum au reuşit să spargă serverele partidului democrat american, despre cum au cumpărat şi folosit politicieni ai statelor democratice, despre finanţarea şi susţinerea prin mijloace diverse a tuturor mişcărilor extremiste care divizează societatea şi pun în pericol democraţia. Sunt trecute în revistă crimele politice oribile ale ultimilor ani, peste tot în lume. Dar ştiam, veţi spune, nu e nimic nou. Diferenţa semnificativă este că tot universul ăsta pus în scenă de un stat mafiot capătă detalii incredibile. Sunt prezentate date, dovezi şi nume ale celor care conduc această ofensivă împotriva occidentului democratic precum şi ale criminalilor care ucid şi otrăvesc pe oricine îndrăzneşte să i se opună “iubitului” conducător. Dovezile există, nu putem spera decât că mai devreme sau mai târziu se va face şi dreptate.

Iulian Bocai – Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu. Un tânăr scriitor pe care îl descopăr cu mare, mare plăcere! Romanul ăsta este de departe cel mai bun roman românesc pe care l-am citit în ultima vreme. Evident, după criteriile mele şi bazându-mă pe o memorie care-mi face mai mereu surprize. Dar, credeţi-mă, cartea e superbă. Abia aştept să o citesc pe următoarea.

Jean-Paul Dubois – Fiecare cu povestea lui. Un roman superb care a câştigat premiul Goncourt 2019. O avea fiecare povestea lui, doar că împreună se împletesc atât de frumos încât cu greu poţi lăsa cartea din mână, deşi e târziu şi s-a mai dus o oră din cele 7 teoretice de somn. Recomandare călduroasă!

Hassan Damluji – The Responsible Globalist. O carte despre cum ar trebui să arate o lume mai bună, deşi mulţi vor rămâne blocaţi în “globalist”, un cuvânt văduvit de înţelesul său primar, din dicţionar, doar pentru a-i fi ataşată o caricatură propagandistică, croită din teorii idioate, prostie şi mult interes,. Nu tot ce e global e bun, evident, iar realitatea asta e sugerată chiar din titlu, dar se întâmplă prea des ca cei care ne spun că Uniunea Europeană, de exemplu, e iadul pe pământ să fie chiar cei din cauza cărora trăim cum trăim şi suntem cum suntem. Cartea asta încearcă să despartă bobul de neghină.

Peter Handke – Frica portarului înaintea loviturii de la 11m. Ziceam că nu-mi place să abandonez o carte. Asta e o excepţie. M-a prins pe picior greşit, nu mai ţin minte ce-aveam. În fine, a fost un moment de-ăla, clasic, de it’s not you, it’s me. Hai să zicem că nu mă mai uit la fotbal de foarte mulţi ani, deşi sunt convins că, în afară de titlu, nu e o carte despre fotbal. Voi reveni la ea la un moment dat, promit!

Trimetazidină de la bunicu’

Foarte mulţi comentatori (români) au ţinut să-şi exprime astăzi susţinerea faţă de Kamila Valieva, tânăra vedetă a patinajului rus care a fost lăsată de tribunalul sportiv internaţional să concureze la Beijing, în ciuda unui test antidoping ratat în decembrie. Majoritatea comentariilor rezonabile – şi le exclud din categoria asta pe cele care sugerează că are dreptate pentru că e rusoaică şi sigur e victima americanilor – deci comentatorii rezonabili, ziceam, îşi manifestau îndoiala că un medicament de inimă ar fi putut ajuta o patinatoare. Până la urmă dopajul ajută mai ales probele sportive de efort, atletism, haltere, ciclism, înot, etc, ori patinajul e o probă de îndemânare şi de eleganţă care durează doar câteva minute, deci inutil să ai rezistenţă sau muşchi mari. Ei bine, aş răspunde acestor comentarii cu o întrebare. Şi atunci, de ce a fost interzisă trimetazidina? O posibilitate minusculă, părerea mea, este ca americanii să fi constatat că statistic sportivii ruşi, săracii, au tot avut probleme cardiace (Sharapova se trata cu acelaşi medicament, nu ştim dacă tot pe reţeta bunicului) şi să impună substanţele respective pe lista neagră. O altă opţiune, mult mai probabilă, este că medicamentul este folosit pentru a îmbunătăţi capacitatea de efort a unui sportiv aflat în pregătire, ceea ce se traduce prin multe ore de pregătire suplimentară. Iar asta înseamnă, de fapt, doping. Interesantă este şi prezenţa L-carnitinei în proba de urină a fetei, o substanţă care nu e pe lista agenţiei anti-doping, dar care ajută (şi) la pierderea în greutate. Ori, când eşti patinatoare, căteva sute de grame în plus pot face diferenţa între un salt în care te roteşti de trei ori sau unul în care reuşeşti patru rotiri. Nu ştiu eu termenii tehnici, mă scuzaţi pentru asta, dar înţeleg că sportiva din Rusia este printre puţinele, dacă nu singura, care poate face 4 rotiri în aer. Ori asta e posibil doar dacă ai 15 ani, deci trupul unui copil, şi foarte puţine kilograme. Şi dacă tot s-a tot vorbit cu ocazia asta şi de cazul Andreei Răducan la Sidney, deşi mi-ar plăcea să cred că de vină a fost incompetenţa unui membru al echipei, fie el doctor sau antrenor, care i-a dat un Nurofen Andreei, există, totuşi, câteva semne de întrebare. Chiar aşa de prost să fi fost doctorul ăla, să nu ştie că pseudo-efedrina din Nurofen e interzisă? Şi acum a doua întrebare, pe care nimeni nu vrea s-o audă. Ştiţi (şi) la ce ajută pseudo-efedrina? La slăbit. Ori era de notorietate că Andreea avea probleme cu greutatea de concurs iar la gimnastică e ca la patinaj, câteva sute de grame fac diferenţa dintre triplu şurub şi niciun şurub. Pot să confirm personal, am încercat. Nu spun că asta s-a întâmplat, aşa cum nu spun nici că rusoaica minte când spune c-a luat pastilele bunicului. N-am de unde să ştiu sigur. Spun doar că, dincolo de faptul că regulile sunt reguli şi nu se discută, ar fi existat motivaţii deci sunt semne rezonabile de îndoială în legătură cu inocenţa sau veridicitatea “întâmplărilor”.

Acum câteva luni scriam despre “The Russian Affair”, cartea scrisă de David Walsh pe baza mărturiilor lui Vitaly Stepanov şi ale Yuliyei Rusanova (îi găsiţi, cred, şi pe youtube), familia de sportivi ruşi care a decis să denunţe corupţia instituţionalizată din atletismul rusesc, susţinută şi protejată de stat încă din epoca sovietică, care a şi dus, dealtfel, la interzicerea completă a participării sportivilor ruşi la olimpiade sub steagul naţional. Cartea este extraordinară şi prezintă, cu lux de amănunte, amploarea fenomenului de doping şi încrengătura de interese din spatele performanţelor trucate. Observ că lucrurile nu se schimbă prea uşor. Şi ştiţi ce e cel mai trist în toată povestea asta? Că Valieva este atât de talentată şi de bună încât ar fi putut câştiga, probabil, şi fără trimetazidina aia a bunicului.

L’enfer

O tulburătoare parabolă semnată de Stromae: infernul ca loc mai degrabă rece, complet pustiu, un imens spaţiu gol şi tăcut. Nu cel al unei ipotetice vieţi de apoi ci cel în care mulţi dintre noi am ajuns să trăim, pradă propriilor demoni.

Only Fans şi restul Bienne-ului

Deşi e zonă pietonală trebuie să ocolesc Mercedes-ul decapotabil care a oprit în mijlocul aleei, venit de pe o străduţă laterală. Chiar în faţa maşinii e o clădire în construcţie, cu un gard de protecţie din plasă care fură şi el vreun metru din trotuar. Pietonii se uită strâmb spre maşină în timp ce se strecoară prin spaţiul rămas liber, dar prin geamurile negre nu se vede mare lucru. În Elveţia străzile pietonale sunt sacre.

Când s-a deschis portiera din dreapta, la câţiva metri de mine, am crezut că visez, nu vezi aşa ceva în fiecare zi. O brunetă spectaculoasă, mai mult prin efort decât prin calităţile naturale, s-a dat jos din maşină cu gesturi largi, studiate, părea că se mişcă cu încetinitorul, deşi nu suficient de încet cât să ne lase pe noi, muritorii de rând din stradă, să absorbim toate amănuntele. La naiba, Rihanna în mijlocul Bienne-ului?!?!?! Buze exagerat preapline, gene cum n-am mai văzut din Muppets, sprâncene desenate parcă cu laserul în model de anime japonez. Un strat de ceva îi acoperea faţa şi părea să-i limiteze expresiile, în plus avea un bronz care-ar fi putut fi în acelaşi timp natural şi aplicat. Şi asta nu-i nimic! Domnişoara era îmbrăcată cu ceva ce ar fi trecut, pentru cineva mai în vârstă, drept un furou, deşi nu era făcut să fie purtat pe dedesubt. Aşa că era mai degrabă un combinezon (fără vreo întrebuinţare practică evidentă), croit dintr-o bucată, negru şi complet transparent, menit să lase să se vadă… aproximativ totul. Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, ar fi zis Ispirescu… Doar că, atunci când s-a ridicat din maşină, am observat că pe deasupra avea şi un fel de pardesiu. Deşi suficient de descheiat, pardesiul a refuzat să-i expună complet implanturile generoase, poate şi pentru că doctorul chirurg decisese să le tragă (întindă?) mai spre lateral, lăsând o vale largă de-o palmă deasupra sternului. Păcat…

Tocuri cui, am uitat să zic, şi fund bombat, cum se poartă acum, rezultatul multelor genoflexiuni şi exerciţii la aparatele de fesieri. În fine, poate un pic şi de la şaorma, dar sunt rău, aproape că nu se vede. A făcut câţiva paşi, unduindu-se provocator, probabil conştientă de efect, până la intrarea în şcoala de muzică. Să fie oare profesoară… de dansuri exotice? Am simţit cu coada ochiului că mai mulţi trecători, deopotrivă femei şi bărbaţi, monitorizau curioşi situaţia. Şi-a extras telefonul din buzunar şi aproape am simţit valul de stupoare – de unde naibii l-a scos pe-ăla?!?! – dar n-a mai apucat să-l folosească. Un băieţel de vreo 8-9 ani, purtând o cutie de vioară în spate, a coborât scările, îndreptându-se spre ea dar privind în acelaşi timp în jur, la lumea curioasă. Nu puteam să ratez momentul ăsta, am încetinit pasul şi-am ciulit urechile, aproape sigur de ce-o să urmeze, curios să văd dacă ghicesc şi de data asta.

– Hai, mişcă-ţi curu’ c-a blocat Vasi strada!

Ce cărţi (bune) am mai citit (10)

Cum ziceam în articolul trecut (9), încerc să trec în revistă cărţile pe care le-am citit şi mi-au plăcut anul trecut. Aproape toate vor avea câteva cuvinte aici, asta pentru că sunt puţine cărţi pe care le citesc şi nu-mi plac chiar deloc. Trebuie să spun că fac (mai) întotdeauna o selecţie atentă a cărţilor pe care le încep, căci timpul meu liber este, din păcate, foarte limitat. În plus, odată ce-am început-o, mi-e greu să abandonez o carte, chiar când nu-mi place (ceea ce e, probabil, o tâmpenie). Cum (pre)selecţia pe care o fac se bazează în mare parte pe recomandări de pe bloguri, din reviste, din listele de cărţi premiate, sper ca articolele astea să ajute pe cât mai mulţi iubitori de lectură, mai ales dacă suntem compatibili la domeniile sau stilurile literare de interes.

Vaclav Smil – Cifrele nu mint. Lucrarea asta a fost recomandată călduros de Bill Gates pe blogul lui şi am început-o imediat după prima doză de Moderna :). Profesorul Vaclav Smil atinge în cartea asta 71 de subiecte diferite, majoritatea de actualitate şi în acelaşi timp controversate, într-un fel sau în altul, şi încearcă să restabilească adevărul apelând la datele statistice existente. 71 par multe, dar sunt bine grupate în jurul câtorva categorii importante: antropologie, geopolitică, economie, transport, agricultură, protecţia mediului. Am simţit cartea asta ca pe un amplu exerciţiu de debulşitificare – dacă-mi permiteţi termenul – a marilor subiecte ale zilelor noastre. Cititorul va rămâne, categoric, cu o imagine mai corectă asupra lumii în care trăim.

Ernest Hemingway – Bătrânul şi Marea. Ei bine, nu citisem această carte a unuia dintre autorii mei preferaţi. Mulţi o consideră marea capodoperă a lui Hemingway. Mi-a plăcut şi mie, foarte mult chiar, dar mi-e greu să spun dacă e favorita mea sau nu, am rămas fascinat de precedenta, “A avea şi a nu avea”. Aş putea fi subiectiv, deci vă recomand să le citiţi pe amândouă.

Bogdan Jitea – Cinema în RSR. O carte interesantă despre un subiect de mare interes, cel puţin pentru mine, cinematografia românească de pe vremea comunismului. Sunt analizate structura organizatorică a industriei cinematografice, sursele de inspiraţie, relaţiile cu partidul şi rolul propagandiştilor, chiar implicarea directă a marelui cârmaci în creaţia artistică. N-am fost deloc surprins să constat că în lumea aia în care creativitatea era controlată – deci inhibată – au existat oameni buni şi canalii, creatori curajoşi şi politruci obtuzi. Şi oportunişti, foarte mulţi oportunişti. Deloc surprinzător, mulţi dintre cei care au făcut rău înainte au continuat să facă rău şi după 1989. O carte instructivă dar prea lungă pentru cantitatea de informaţie digerabilă pentru un non-specialist. Se citeşte greu pentru că este scrisă prea tehnic, fiind, probabil, la origine, o lucrare ştiinţifică de doctorat. Publicul larg are nevoie de mai multă poveste, de mai multă sinteză, de o interfaţă mai prietenoasă. Datele pot sta în anexe, nu în corpul principal al cărţii. Am avut nevoie de trei săptămâni s-o dovedesc dar a fost, fără discuţie, instructivă.

Amos Oz – Aceeaşi mare. Am mai zis de câteva ori pe aici că Amos Oz este unul dintre scriitorii mei favoriţi. De data asta m-am lăsat încântat de acest roman fascinant, deopotrivă colecţie de poveşti scrise în versuri sau poezii care spun, împreună, o poveste. Am avut tot timpul lecturii senzaţia că ceea ce lipseşte este muzica potrivită – doar pentru a afla, la sfârşit, că romanul a fost adaptat ca operă.

Norman Manea – Despre Clovni. Dictatorul şi Artistul. Cartea mi-a adus aminte de un citat din Norman Manea pe care l-am pus şi eu undeva pe aici, prin blogul ăsta. Îmi ia mai puţin timp să-l reproduc decât să caut link-ul: “România n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter…”. Încă mai am de citit din lucrările lui Norman Manea şi categoric o voi face, pentru motive dincolo de talentul său incontestabil. Poate cel mai important dintre ele este integritatea sa morală pentru care îl consider un model demn de urmat. Şi când mă refer la integritate, la caracter în general, nu mă refer la ceva ce mulţi ar putea arăta într-un moment anume, într-un context particular sau, mai rău, în retorica atât de folosită pe la noi în loc de fapte. Mă refer la acea calitate dovedită, în orice moment şi cu orice ocazie, de-a lungul unei vieţi întregi din care nu au lipsit încercările sau tentaţiile către posibile opţiuni mai uşoare.

Leila Slimani – Cântec lin. O carte care a primit premiul Goncourt 2016, de la o tânără scriitoare de origine marocană. O poveste care te ţine cu sufletul la gură, în acelaşi timp în care îţi zugrăveşte o imagine matură, profundă, a lumii în care trăim. O carte foarte mişto.