Bio verzii

Castelul şi domeniul aferent au fost cumpărate de primărie acum mulţi ani. Când domnul L, care a avut via în arendă pentru mai bine de 20 de ani, şi-a anunţat intenţia de a se retrage după recolta din 2023 consiliul local a decis să organizeze o licitaţie pentru a stabili cine va prelua în arendă domeniul.

Doamna M, o şatenă elegantă între două vârste, cu un aer un pic pedant şi care vorbeşte o franceză elevată, locuieşte în ultima casă pe stânga cum urci spre castel. O casă mare şi frumoasă, cu vedere spre lac. De fapt, toate casele din zonă sunt frumoase şi au vedere spre lac. Doamna M a scris o petiţie prin care solicită ca via să devină bio prin caietul de sarcini al licitaţiei. Toată vecinătatea i se pare atât de frumoasă şi de nobilă încât transformarea i s-ar părea firească, progresul de care comunitatea are nevoie. Fire energică, a umblat din poartă în poartă pe la vecini şi aproape că i-a convins pe toţi să semneze. Pentru că doamnei P îi pasă de natură, de mediu, de locul pe care-l va lăsa nepoţilor. Doamna P se consideră, în esenţă, o ecologistă, deşi nu a votat niciodată cu cele două partide “verzi”.

Singurul care se opune vehement este chiar domnul L, arendaşul, care declară, încruntat şi abrupt, că iniţiativa e o prostie. Via este aproape bio, lucru pe care doamna M, de exemplu, îl ştie foarte bine pentru că de două ori pe an strâmbă discret şi aristocratic din nas la mirosul gunoiului de grajd care învăluie tot satul. Dar e adevărat că peste vară, cu precizie elveţiană în ceea ce priveşte temporizarea, cantităţile şi tehnica, via este stropită împotriva dăunătorilor. Cei care cer să fie complet bio nu ştiu despre ce vorbesc, spune domnul L. Să o faci complet bio ar însemna să schimbi soiurile de struguri, să ai ani în care să nu produci nimic, să investeşti în tehnologii agricole complicate şi să rămâi, totuşi, la cheremul capriciilor naturii. Toate astea ar falimenta, în mod cert, micul domeniu. Profitul este, chiar şi aşa, destul de mic. Multe lucrări sunt făcute cu voluntari. La cules, lista lor este închisă pentru următorii doi ani. Domnul L nu este un om bogat, deşi duce un trai lesnicios, se consideră un fermier pasionat şi bine organizat. Ca mai toţi fermierii, este conservator şi îngrijorat de toate ideile astea care i se par radicale când nu sunt de-a dreptul tâmpite. Ar prefera, mai degrabă, să fie lăsat în pace să-şi găsească singur calea, să se adapteze la ce vine ca şi până acum. Dar, în fine, peste un an nu va mai fi problema lui.

Rămâne de văzut care va fi, în final, decizia micii comunităţi de pe malul lacului Bienne. Bio sau nu, micul domeniu viticol nu va schimba soarta planetei. Sincer, e posibil să nu mai aud vreodată despre doamna M şi iniţiativa ei. Dar într-o lume din ce în ce mai îngrijorată de schimbările evidente ale climei această preocupare rămâne. Din păcate, la fel şi polarizarea din jurul ideii de a proteja mediul, o polarizare care nici măcar nu e creată de dispute ştiinţifice în ce priveşte calea de urmat ci de ideologiile diferitelor secte politice. Pe când unii “nu cred” pur şi simplu în existenţa unei urgenţe climatice, negând senin orice argumente şi dovezi, ceilalţi, la capătul celălalt al activismului, adoptă o rigidă abordare stângistă, la fel de ideologică precum extrema dreaptă. Anul trecut în iunie, o iniţiativă de referendum a cerut interzicerea completă a pesticidelor în agricultura elveţiană precum şi interzicerea importurilor de alimente pentru care au fost folosite pesticide. Practic, trecerea întregii Elveţii la alimentaţia bio. Activiştii de mediu s-au raliat aproape complet în spatele ideii, crezând că asta va proteja mediul şi va îmbunătăţi viaţa cetăţenilor. De partea cealaltă, fermierii şi aproape întreg spectrul politic de dreapta au respins categoric iniţiativa, vorbind despre costuri, riscuri şi insecuritate alimentară în timp ce au ignorat aproape complet discuţia despre mediu. Până la urmă iniţiativa a fost respinsă la vot. O a doua rundă va avea loc mâine, când o nouă iniţiativă doreşte interzicerea, de data asta, a zootehniei intensive, a fermelor cu număr crescut de animale precum şi a importurilor de produse provenind din astfel de ferme. Guvernul consideră lucrurile astea bine reglementate în Elveţia şi, ca şi la precedentul referendum, recomandă respingerea iniţiativei. Dar ecologiştii vorbesc, din nou, despre animale crescute în aer liber şi hrănite cu iarba pajiştilor elveţiene. Cuvântul bio este, evident, foarte prezent în discursul activiştilor. Aş putea să pun pariu că mâine şi iniţiativa asta va fi respinsă prin vot.

Sincer, un pic de ştiinţă n-ar strica, de-o parte şi de cealaltă. Ecologiştii îi acuză pe negaţionişti că ignoră argumentele aduse de cercetători, ceea ce este, cel mai adesea, adevărat. Dar se lasă seduşi, la rândul lor, de ideile “semănătoriste” ale unei lumi în care totul e bio, natural şi în echilibru complet cu natura. Dacă vedetele de la Hollywood îşi permit asta nu înseamnă că e o variantă pentru toată planeta. Vom putea noi supravieţui împărţindu-ne raţia zilnică de cartofi cu gândacii de Colorado? Poate întoarcerea la sapă şi la mai ştiu eu ce insecticide din extracte naturale din urzici să hrănească o populaţie de opt miliarde de oameni? O scădere a productivităţii din agricultură nu va însemna, oare, nevoia de mai mult teren agricol şi, în consecinţă, de mai puţină pădure, biodiversitate, oxigen şi apă?

Agricultura bio va rămâne, probabil, apanajul unor clienţi bogaţi, care-şi permit costurile ridicate generate de productivitatea limitată. Pentru marea majoritate a oamenilor şi pentru mediu avem nevoie – aş zice deloc surprinzător – de mai multă ştiinţă care să crească productivitatea şi să reducă impactul agriculturii asupra planetei: seminţe mai bune, culturi adaptate la condiţiile locale, mai puţină apă, chimicale folosite controlat, minimal şi inteligent, într-un cuvânt optimizare. Dacă vreţi să protejaţi mediul, cumpăraţi mai puţină mâncare bio, nu mai multă. Sigur, problema rămâne complicată, nu vreau să spun că ce nu e bio e obligatoriu bun pentru mediu…

Nebunul mută la Z1

Un robot care participa la un turneu de şah din Moscova se pare că şi-a pierdut “cumpătul” după ce oponentul său, un jucător rus de şapte ani pe nume Christopher, a mutat neaşteptat de repede pe tablă. Robotul i-a prins copilului un deget pe care l-a strâns suficient de tare cât să-i provoace o fractură, în ciuda intervenţiei prompte a mai multor spectatori. Deşi nimeni nu a avut curajul să recunoască, toţi au răsuflat uşuraţi că robotul nu avea instalate modulul de noviciok, setul de katiuşe şi perechea de rachete Satan. Şi că turneul de şah a fost organizat la parterul unei clădiri fără ferestre. Căci ce naşte din pisică joacă şah doar aşa, de plictiseală.

Splash

Mare amator de sporturi de apă fiind, mai ales de înot, am fost dezamăgit să constat că David Popovici este în pauză competiţională aşa că m-am uitat la emisiunea “Splash”. Sunt într-o scurtă vizită în România, deci prind Antena1. Bine, emisiunea asta are mai multe poveşti şi costume de baie decât sărituri în apă dar, în fine, oricum mai bine decât cealaltă ofertă, festivalul măciuca de aur.

Dar ca să revin, ce revelaţie am avut eu după emisiune? Deci Codruţa, fata asta pe care mă bucur să o văd acum prima dată, se aruncă de la 10m cu spatele spre bazin, poziţie din care dacă te concentrezi un pic poţi să vezi centura de flotoare care-i stă un pic mai sus, pe şolduri. Codruţa nu ştie să înoate, deci centura de siguranţă mi se pare o decizie de bun simţ (spre deosebire de curajul de a sări de la echivalentul etajului 3). Dar ea nu e singura din concurs care nu ştie să înoate. De unde mi se pare evidentă concluzia că la Splash ai trei opţiuni: ori ştii să înoţi, ori ai centură de salvare, ori ai silicoane şi, mai ales, buzele gonflate corespunzător cu botox, ceea ce te va ţine, până la urmă, pe linia de plutire. O concluzie jumătate arhimedică, jumătate filozofică.

Ce cărţi (bune) am mai citit (13)

Jeff Hawkins – A thousand brains. Neocortexul, partea mai nouă a creierului care este, practic, organul inteligenţei umane, crează o imagine a lumii în care trăim prin intermediul a mii de cadre de referinţă stocate în coloane de neuroni. O imagine a lumii în continuă schimbare, pe măsură ce învăţăm lucruri noi. Realizez acum, la ceva vreme după ce am citit cartea asta, că mi-ar fi al naibii de greu să explic cum funcţionează creierul, probabil pentru că n-am creat destule cadre de referinţă pe acest subiect sau pentru că multe or fi fost poate temporare. Oricum, exact, exact nu ştie nimeni cum funcţionează, deşi ştiinţa a progresat impresionant în ultimele decenii. Dar teoriile propuse de Jeff Hawkins şi echipa din spatele lui sunt fascinante şi nu se opresc la explicarea funcţionării neocortexului. Se extind, de exemplu, la încercarea de a crea inteligenţă artificială funcţionând după aceleaşi principii, mult superioară tehnologiei pe care o numim astăzi “inteligentă”. Ultima parte a cărţii cuprinde câteva eseuri despre inteligenţa umană, credinţele false şi cât de uşor ne lăsăm păcăliţi de manipulare, riscurile conflictului dintre neocortex şi creierul vechi (supranumit şi reptilian, dar nu sunt convins că e termenul medical consacrat) sau tehnologiile care ar putea să combine creierul uman cu inteligenţa artificială. Super interesant.

Raluca Nagy – Un cal într-o lume de lebede. Iniţial am scris “o superbă carte românească”, după care am realizat că ar fi putut fi scrisă la fel de bine în orice limbă şi chiar am verificat că nu a fost tradusă, căci autoarea, deşi româncă, cred că trăieşte la Bruxelles. Povestea este despre experienţa unei tinere femei care se mută pentru o vreme în Japonia, lumea de lebede, atât de diferită de Europa noastră cabalină. În fine, până la urmă înţelegi că şi lebedele astea sunt de mai multe feluri, mai ales dacă te uiţi la ele mai de aproape sau ţi le descrie un scriitor talentat.

Mirel Bănică – Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor. Eram de mult curios să aflu mai multe despre romi, cultura şi obiceiurile lor. Cartea asta, deşi a fost interesantă şi plină de informaţii utile, a fost mult prea “academică” pentru mine, mai degrabă ţintind un public extrem de specializat în etnologie, antropologie sau religie. După părerea mea, pe care am mai prezentat-o şi înainte, când studii academice sunt publicate în cărţi destinate publicului larg e nevoie de un efort rezonabil de adaptare atât a mesajului cât şi a fluidităţii “poveştii”. Altfel, cititorul profan se pierde în supermarketul de studii ştiinţifice şi mesajul prea savant, care nu înseamnă neapărat valoros în orice context, nu-l atinge, sau nu destul.

Saul Bellow – Trăieşte-ţi clipa. O mai citisem o dată, acum mulţi ani, lucru pe care l-am realizat după primele pagini. Dar cum capacitatea memoriei mele şi-a atins deja limitele şi deci creierul a început să scrie chestii noi peste date mai vechi m-am bucurat de carte aproape ca prima oară. Până la urmă, e o capodoperă americană de la un scriitor de Nobel. Să nu uit, v-o recomand!

J.D. Salinger – De veghe în lanul de secară. Cartea asta, spre deosebire de romanul lui Bellow, are o poveste diferită. Am cumpărat-o de trei ori – prima dată, cred, prin anii 90 – dar abia acum am reuşit s-o citesc. Dincolo de faptul că e o altă capodoperă americană pe care oricine ar trebui să o citească, am fost uimit de cât de contemporană o simţi. Eroul principal nu e din generaţia “millennials”, cel puţin nu din mileniul ăsta, dar ar fi făcut minuni cu un cont de instagram.

Susan Choi Exerciţiu de încredere. O carte superbă, care a luat National Book Award în 2019. O poveste care te ajută să înţelegi de căt de mult efort dar şi de cât de mult noroc, până la urmă, e nevoie pentru a clădi o fiinţă umană completă, matură şi echilibrată. Cât de greu este să convingi, să îndrumi şi să educi şi cât de uşor e să-l faci pe un adolescent să-şi piardă calea, adesea pentru totdeauna.

A-BACk-up

Marii strategi ai corporatismului global s-au gândit că e o idee bună să pui mai bine de 50% din producţia mondială de semiconductori – şi un procent mult mai mare din semiconductorii cu adevărat inteligenţi – în doar câteva fabrici. Toate în Taiwan.

Aşa că la vremea la care armata chineză încheia cu succes exerciţiile militare în jurul insulei, menite a pregăti invazia şi, apoi, unificarea paşnică, mica Elveţie era deja pregătită. O soluţie de back-up la invetabila agravare a deja existentei crize a semiconductorilor fusese găsită şi deja lansată în magazine. Materie primă din belşug la marginea oricărei aşezări, soluţie stabilă şi un savoir faire probabil milenar, mână de lucru excedentară, asigurată de albanezi şi români, evident.

Adică ruşii pot să fabrice Lade fără airbaguri, ABS-uri şi navigatoare şi noi nu o să ne descurcăm, dac-o mai fi nevoie, să calculăm TVA-ul la abace?

Un magazin de vechituri din Centrul Vechi al Bienne-ului.

Între Cucuteni şi Dăbuleni, via Bienne

Cultura Cucuteni, descoperită prima dată în satul cu acelaşi nume din judeţul Iaşi, este cea mai veche civilizație atestată din Europa (5500-3500 î. Hr.) şi una dintre cele mai vechi din lume.

Şi pentru că oltenii nu puteau să rămână mai prejos au inventat-o pe cea mai nouă, Cultura Dăbuleni, descoperită în 2022 (după Hr.) în magazinul Alabama din Bienne.

Serhii Plokhy – The Gates of Europe. A history of Ukraine

Asta e a doua carte a lui Serhii Plokhy pe care o citesc, după extraordinara Nuclear Folly, o carte de istorie despre criza rachetelor nucleare sovietice din Cuba care se citeşte cu sufletul la gură, aproape ca un roman de aventuri. Domnul Plokhy, născut în Rusia, este ucrainean din estul Ucrainei, zonă aflată acum, parţial şi să sperăm temporar, sub ocupaţie rusească. Este profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de Est şi a fostei URSS.

Bănuiesc că întrebarea, curiozitatea generală – dealtfel motivul care m-a făcut şi pe mine să citesc cartea – este dacă există vreun sâmbure de adevăr în pretenţiile ruşilor că Ucraina nu e cu nimic diferită de Rusia, că este doar “Rusia mică”, în fapt acelaşi popor care s-a îndepărtat un pic de matcă după colapsul URSS şi şi-a pierdut busola sub presiunea “occidentalilor” şi a trădătorilor de neam. O să încep prin a spune că în lumea de astăzi, bazată teoretic pe legi, tratate şi drept internaţional, consideraţiile istorice şi controlul efemer al unui stat asupra unui teritoriu ar trebui să conteze foarte puţin şi în situaţii cu totul excepţionale. Ucraina nu este una dintre aceste situaţii. Istoria ei, dealtfel, nu e foarte diferită de cea a României, Bulgariei, Poloniei, Moldovei sau statelor baltice, aflate mereu în calea marilor imperii, fiind temporar cucerite de acestea, absorbind influenţe care le-au marcat evoluţia dar nu le-au schimbat fundamental structura şi nici nu le-au înfrânt dorinţa de a deveni naţiuni independente. Ucraina a fost, ca şi România, în mijlocul furtunii pentru multe secole. Încă mai e. Au trecut peste ei perşii, romanii, multiple neamuri migratoare, vikingii, lituanienii, polonezii, tătarii, otomanii, austro-ungarii, ruşii, nemţii, sovieticii şi, din nou, ruşii. Au fost perioade când cazacii lor au reuşit să le ţină piept agresorilor ori să se alieze, vremelnic, cu unii sau cu alţii. Dar şi-au păstrat limba şi şi-au consolidat identitatea, cu toate diferenţele care încă persistă. În ciuda agesiunii ruse de după 2014 – sau poate tocmai de aceea – dorinţa de a rămâne în graniţele actuale ca un stat independent este mai puternică decât oricând.

Limba ucraineană este o limbă diferită de rusă. Este o limbă slavă, la fel ca poloneza şi bielorusa (cu care se aseamănă cel mai mult). E adevărat că în Ucraina se vobeşte mult limba rusă, mai ales în zonele industriale din est, care au atras după 1800 mulţi muncitori din Rusia, motivul principal fiind că ţăranii ucraineni o duceau mult mai bine decât cei ruşi şi nu erau atraşi de locurile de muncă ale marilor oraşe. Perioadele îndelungate în care limba ucraineană nu a fost acceptată oficial sau învăţată la şcoală şi-au spus şi ele cuvântul. Dar folosirea limbii ruse sau chiar originea rusă nu înseamnă automat o atitudine pro-rusă. Imensa majoritate a cetăţenilor ucraineni nu-şi doreşte republici separatiste sau alipirea la Rusia, nici măcar în zonele cu minorităţi ruse puternice (cum e Harkov, de exemplu).

Ruşii au, adesea, un mod deosebit de a-şi arăta dragostea pentru fratele “mai mic”. Cele mai evidente cazuri au fost în 1932-1933, când ţăranii ucraineni au fost lăsaţi să moară de foame pentru că se împotriveau colhozurilor. Aproape 4 milioane de oameni au pierit. Încă un milion avea să moară de foame după ’45, din aceeaşi politică înţeleaptă şi iubitoare a tătucului Stalin. Mai sunt, apoi, sutele de mii de exilaţi în Siberia, cei ucişi pur şi simplu sau deportarea aproape completă a minorităţii tătare, până atunci majoritară în Crimeea. Un alt exemplu prezentat pe larg este felul în care URSS i-a tratat pe ucraineni când a explodat reactorul nuclear de la Cernobîl. Ultima dovadă de sadism imperial, dar fără îndoială nu cea din urmă, este “denazificarea” cu tunul a blocurilor de locuinţe din cartierele marilor oraşe ucrainene, însoţită de mutarea maşinilor de spălat în Rusia, probabil pentru exorcizarea influenţei UE. Cum să nu-i iubeşti!

Cartea domnului Plokhy nu ocoleşte subiectele sensibile ale istoriei naţionale. Sunt expuse pe larg abuzurile comise asupra minorităţii evreieşti în diverse epoci istorice, indiferent cine au fost agresorii. Într-o zonă extrem de complicată şi de sensibilă, autorul încearcă să facă deosebirea dintre naţionaliştii ucraineni care doar şi-au apărat ţara şi extremiştii de sorginte nazistă, responsabili pentru crime abominabile împotriva, în special, a minorităţii evreieşti. Chiar şi România este menţionată în acest context. Am tradus fragmentul, deoarece este un subiect foarte rar menţionat în istoriografia românească : “Dictatorul român Ion Antonescu – care a recucerit nordul Bucovinei şi Basarabia, pe care Stalin îl forţase să le cedeze în 1940 şi a preluat deasemenea controlul Odesei şi a unei părţi a Podoliei – i-a tratat pe evrei cu aceeaşi brutalitate ca mentorii săi nazişti. În Octombrie 1941 (…) Antonescu a ordonat execuţia a 18.000 de evrei ca represalii pentru demolarea clădirii care găzduia garnizoana românească din Odesa (…), eveniment în care şi-a pierdut viaţa un comandant militar român de rang înalt. Per total, între 115.000 şi 180.000 de evrei au pierit în timpul ocupaţiei româneşti în Odesa şi împrejurimi”.

Ştiu deja care va fi următoarea carte scrisă de Serhii Plokhy pe care o voi citi: istoria accidentului de la Cernobîl.

Consideraţii medicale şi ceai de muşeţel

Am scris destul de mult despre epidemia de covid şi implicaţiile ei complexe aşa cum le-am trăit, văzut, citit şi înţeles, acasă aici sau acasă în România. Pentru că săptămâna asta am fost testat pozitiv şi încă nu sunt complet refăcut cred că subiectul merită încă o privire, de data asta ceva mai personală.

“Doar o răceală”. Patru zile după ce au început, trebuie să recunosc că toate simptomele sunt de răceală – sau de gripă, ca să fiu un pic mai exact. Nu am făcut gripe decât foarte rar, mai ales că de vreo cinci ani mă şi vaccinez în fiecare toamnă. Covid-ul ăsta a fost, cred, cea mai severă experienţă de până acum. Dar, sigur, dacă eşti în criză de cuvinte poţi să-i spui şi răceală…

“Te-ai vaccinat şi tot ai luat-o!” Prima întrebare din partea doctoriţei elveţience care m-a văzut a fost: Eşti vaccinat? A doua: Cu câte doze? Da, trei doze şi tot am luat virusul, şase luni după booster. Prietenii mei antivaccinişti se vor înghesui să spună că le-am făcut degeaba. Felul în care văd eu lucrurile acum este următorul: dacă toate vaccinurile alea au reuşit să-mi facă “răceala” asta mai uşoară cu un pic, cu o fracţiune de grad Celsius sau cu un minut mai puţin de durere de cap, dacă recluziunea în apartamentul ăsta va fi cu o oră mai scurtă, atunci să mă vaccinez a fost o decizie înţeleaptă.

“Dictatura medicală”. Să mă vaccinez a fost o opţiune personală, convins de argumentele medicale şi de importanţa acestui gest ca solidaritate socială în stoparea propagării epidemiei şi limitarea efectelelor sale economice. Dar şi să nu fi fost convins, vaccinarea mi-a oferit libertatea de a călători şi de a-mi revedea mama după un an şi trei luni în care lucrul ăsta nu a fost posibil. Câteodată ne-afundăm singuri în nişte dezbateri atât de complicate că uităm de unde am plecat. Şi, mai ales, ce înseamnă libertate cu adevărat.

Ca să închei: Sănătate la toată lumea! Mă duc să-mi mai fac un ceai de muşeţel.