Only Fans şi restul Bienne-ului

Deşi e zonă pietonală trebuie să ocolesc Mercedes-ul decapotabil care a oprit în mijlocul aleei, venit de pe o străduţă laterală. Chiar în faţa maşinii e o clădire în construcţie, cu un gard de protecţie din plasă care fură şi el vreun metru din trotuar. Pietonii se uită strâmb spre maşină în timp ce se strecoară prin spaţiul rămas liber, dar prin geamurile negre nu se vede mare lucru.

Când s-a deschis portiera din dreapta, la câţiva metri de mine, am crezut că visez, nu vezi aşa ceva în fiecare zi. O brunetă spectaculoasă, mai mult prin efort decât prin calităţile naturale, s-a dat jos din maşină cu gesturi largi, studiate, părea că se mişcă cu încetinitorul, deşi nu suficient de încet cât să ne lase pe noi, muritorii de rând din stradă, să absorbim toate amănuntele. La naiba, Rihanna în mijlocul Bienne-ului?!?!?! Buze exagerat preapline, gene cum n-am mai văzut din Muppets, sprâncene desenate parcă cu laserul în model de anime japonez. Un strat de ceva îi acoperea faţa şi părea să-i limiteze expresiile, în plus avea un bronz care-ar fi putut fi în acelaşi timp natural şi aplicat. Şi asta nu-i nimic! Domnişoara era îmbrăcată cu ceva ce ar fi trecut, pentru cineva mai în vârstă, drept un furou, deşi nu era făcut să fie purtat pe dedesubt. Aşa că era mai degrabă un combinezon (fără vreo întrebuinţare practică evidentă), croit dintr-o bucată, negru şi complet transparent, menit să lase să se vadă… aproximativ totul. Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, ar fi zis Ispirescu… Doar că, atunci când s-a ridicat din maşină, am observat că pe deasupra avea şi un fel de pardesiu. Deşi suficient de descheiat, pardesiul a refuzat să-i expună complet implanturile generoase, poate şi pentru că doctorul chirurg decisese să le tragă (întindă?) mai spre lateral, lăsând o vale largă de-o palmă deasupra sternului. Păcat…

Tocuri cui, am uitat să zic, şi fund bombat, cum se poartă acum, rezultatul multelor genoflexiuni şi exerciţii la aparatele de fesieri. În fine, poate un pic şi de la şaorma, dar sunt rău, aproape că nu se vede. A făcut câţiva paşi, unduindu-se provocator, probabil conştientă de efect, până la intrarea în şcoala de muzică. Să fie oare profesoară… de dansuri exotice? Am simţit cu coada ochiului că mai mulţi trecători, deopotrivă femei şi bărbaţi, monitorizau curioşi situaţia. Şi-a extras telefonul din buzunar şi aproape am simţit valul de stupoare – de unde naibii l-a scos pe-ăla?!?! – dar n-a mai apucat să-l folosească. Un băieţel de vreo 8-9 ani, purtând o cutie de vioară în spate, a coborât scările, îndreptându-se spre ea dar privind în acelaşi timp în jur, la lumea curioasă. Nu puteam să ratez momentul ăsta, am încetinit pasul şi-am ciulit urechile, aproape sigur de ce-o să urmeze, curios să văd dacă ghicesc şi de data asta.

– Hai, mişcă-ţi curu’ c-a blocat Vasi strada!

Ce cărţi (bune) am mai citit (10)

Cum ziceam în articolul trecut (9), încerc să trec în revistă cărţile pe care le-am citit şi mi-au plăcut anul trecut. Aproape toate vor avea câteva cuvinte aici, asta pentru că sunt puţine cărţi pe care le citesc şi nu-mi plac chiar deloc. Trebuie să spun că fac (mai) întotdeauna o selecţie atentă a cărţilor pe care le încep, căci timpul meu liber este, din păcate, foarte limitat. În plus, odată ce-am început-o, mi-e greu să abandonez o carte, chiar când nu-mi place (ceea ce e, probabil, o tâmpenie). Cum (pre)selecţia pe care o fac se bazează în mare parte pe recomandări de pe bloguri, din reviste, din listele de cărţi premiate, sper ca articolele astea să ajute pe cât mai mulţi iubitori de lectură, mai ales dacă suntem compatibili la domeniile sau stilurile literare de interes.

Vaclav Smil – Cifrele nu mint. Lucrarea asta a fost recomandată călduros de Bill Gates pe blogul lui şi am început-o imediat după prima doză de Moderna :). Profesorul Vaclav Smil atinge în cartea asta 71 de subiecte diferite, majoritatea de actualitate şi în acelaşi timp controversate, într-un fel sau în altul, şi încearcă să restabilească adevărul apelând la datele statistice existente. 71 par multe, dar sunt bine grupate în jurul câtorva categorii importante: antropologie, geopolitică, economie, transport, agricultură, protecţia mediului. Am simţit cartea asta ca pe un amplu exerciţiu de debulşitificare – dacă-mi permiteţi termenul – a marilor subiecte ale zilelor noastre. Cititorul va rămâne, categoric, cu o imagine mai corectă asupra lumii în care trăim.

Ernest Hemingway – Bătrânul şi Marea. Ei bine, nu citisem această carte a unuia dintre autorii mei preferaţi. Mulţi o consideră marea capodoperă a lui Hemingway. Mi-a plăcut şi mie, foarte mult chiar, dar mi-e greu să spun dacă e favorita mea sau nu, am rămas fascinat de precedenta, “A avea şi a nu avea”. Aş putea fi subiectiv, deci vă recomand să le citiţi pe amândouă.

Bogdan Jitea – Cinema în RSR. O carte interesantă despre un subiect de mare interes, cel puţin pentru mine, cinematografia românească de pe vremea comunismului. Sunt analizate structura organizatorică a industriei cinematografice, sursele de inspiraţie, relaţiile cu partidul şi rolul propagandiştilor, chiar implicarea directă a marelui cârmaci în creaţia artistică. N-am fost deloc surprins să constat că în lumea aia în care creativitatea era controlată – deci inhibată – au existat oameni buni şi canalii, creatori curajoşi şi politruci obtuzi. Şi oportunişti, foarte mulţi oportunişti. Deloc surprinzător, mulţi dintre cei care au făcut rău înainte au continuat să facă rău şi după 1989. O carte instructivă dar prea lungă pentru cantitatea de informaţie digerabilă pentru un non-specialist. Se citeşte greu pentru că este scrisă prea tehnic, fiind, probabil, la origine, o lucrare ştiinţifică de doctorat. Publicul larg are nevoie de mai multă poveste, de mai multă sinteză, de o interfaţă mai prietenoasă. Datele pot sta în anexe, nu în corpul principal al cărţii. Am avut nevoie de trei săptămâni s-o dovedesc dar a fost, fără discuţie, instructivă.

Amos Oz – Aceeaşi mare. Am mai zis de câteva ori pe aici că Amos Oz este unul dintre scriitorii mei favoriţi. De data asta m-am lăsat încântat de acest roman fascinant, deopotrivă colecţie de poveşti scrise în versuri sau poezii care spun, împreună, o poveste. Am avut tot timpul lecturii senzaţia că ceea ce lipseşte este muzica potrivită – doar pentru a afla, la sfârşit, că romanul a fost adaptat ca operă.

Norman Manea – Despre Clovni. Dictatorul şi Artistul. Cartea mi-a adus aminte de un citat din Norman Manea pe care l-am pus şi eu undeva pe aici, prin blogul ăsta. Îmi ia mai puţin timp să-l reproduc decât să caut link-ul: “România n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter…”. Încă mai am de citit din lucrările lui Norman Manea şi categoric o voi face, pentru motive dincolo de talentul său incontestabil. Poate cel mai important dintre ele este integritatea sa morală pentru care îl consider un model demn de urmat. Şi când mă refer la integritate, la caracter în general, nu mă refer la ceva ce mulţi ar putea arăta într-un moment anume, într-un context particular sau, mai rău, în retorica atât de folosită pe la noi în loc de fapte. Mă refer la acea calitate dovedită, în orice moment şi cu orice ocazie, de-a lungul unei vieţi întregi din care nu au lipsit încercările sau tentaţiile către posibile opţiuni mai uşoare.

Leila Slimani – Cântec lin. O carte care a primit premiul Goncourt 2016, de la o tânără scriitoare de origine marocană. O poveste care te ţine cu sufletul la gură, în acelaşi timp în care îţi zugrăveşte o imagine matură, profundă, a lumii în care trăim. O carte foarte mişto.

Ce cărţi (bune) am mai citit (9)

Am început articolul ăsta acum mai multe luni şi constat, din nou, cât de greu e când nu faci lucrurile la timpul lor. N-am mai scris despre cărţi de jumătate de an, în principal pentru că am scris foarte puţin în ultima vreme. Am continuat să citesc, aşa că vor urma (sper) câteva articole de recomandări. Scriu mai sumar, ca să ajung la zi, dar încerc să pun accent pe ce mi-a plăcut foarte mult.

Jürgen Neffe – Einstein. Teoria relativităţii este explicată, oarecum literar, pe parcursul mai multor pagini. N-am înţeles mare lucru şi nici nu mă aşteptam la asta, se pare că un număr extrem de limitat de oameni o poate pricepe cu-adevărat. Dar am savurat restul acestei superbe biografii a lui Albert Einstein, care-ţi dezvăluie fascinanta personalitate a marelui savant. Dincolo de fizică şi de geniul său ştiinţific, descoperi un mare umanist şi un progresist al vremii lui, un adversar al războiului şi al mişcărilor ultranaţionaliste care l-au gonit din Europa, un talentat eseist care şi-a pus notorietatea în slujba multor cauze nobile. O carte superbă.

Julia Galef – The Scout Mindset. De ce unii oameni văd lucrurile clar şi alţii nu? Suntem bombardaţi zilnic de un noian de informaţii din multiple surse. Pe când unii decid ce să considere important, adevărat sau util întrebându-se “Pot să cred asta?” sau “Trebuie să cred asta?”, în funcţie de sursă, interese şi convingeri, cei care au o mentalitate de cercetaş se întreabă, în primul rând, “Este asta o informaţie adevărată?”. Pe când unii îşi apără furibund credinţele, respingând orice le contrazice, ceilalţi îşi ajustează permanent harta pe baza căreia navighează prin lume. Dacă vrei sfaturi utile despre cum să nu-ţi mai furi mereu căciula recomand cu căldură cartea asta, una dintre cele mai interesante de anul trecut, acum tradusă şi în româneşte ca “Mentalitatea de cercetaş”.

Radu Ioanid – Pogromul de la Iaşi. Un episod ruşinos al istoriei noastre despre care am aflat în timpul şcolii doar prin bunăvoinţa unui bun profesor de istorie, care ne-a strecurat câteva detalii pe cale orală. Aş paria că pogromul de la Iaşi încă nu şi-a găsit locul în manuale, lucru dealtfel vizibil în ascensiunea de astăzi a extremei drepte. Cartea asta ajută pentru că este foarte bine documentată. Ar fi meritat să fie şi mai bine scrisă, căci pare doar o colecţie (foarte credibilă dealtfel) de documente şi dovezi. Istoria noastră merită mai mult.

Marguerite Duras – Durerea. O colecţie de povestiri autobiografice din timpul celui de-al doilea război mondial. Autoarea a făcut parte din rezistenţa franceză iar cartea asta poartă, autentică, toată durerea pe care i-au provocat-o tragediile prin care a trecut ea şi lumea din jurul ei.

Niall Ferguson – Marele declin. O carte care deplânge declinul societăţii occidentale şi încearcă să-l explice. Deşi subiectul este interesant şi unele abordări corecte, am fost adesea în dezacord cu concluziile autorului şi mai ales cu importanţa lor în tabloul final al cauzelor care duc la declin. Chiar definiţia declinului – şi bazele faţă de care este măsurat – am găsit-o pe alocuri chestionabilă, mai apropiată de o viziune mai degrabă ideologică a “trecutului glorios” faţă de “dezastrul” actual decât rezultatul unei abordări ştiinţifice şi analitice.

V.S. Naipaul – Jumătate de viaţă. Tot ce-mi amintesc despre cartea asta este că mi-a plăcut stilul lui Naipaul de a scrie. Dar nimic altceva.

Don’t Look Up

Deci vine cometa peste noi. Ce ne facem? Păi, în mod normal l-am trimite pe Bruce Willis să arunce pietroiul în aer, dar de data asta Bruce nu e disponibil, că s-a sacrificat pentru noi în 1998, când cu meteoritul din Armageddon, vă mai aduceţi aminte, poate, cum plângea săraca Liv Tyler pe muzica lu’ Aerosmith.

Poate pentru că ar fi costat prea mult să ridice cele 120 de kg ale lui Dwayne Johnson cu racheta în spaţiu, cineaştii americani de la Netflix s-au gândit ca de data asta să ne ofere o variantă realistă a unui posibil sfârşit al lumii (nu vă zic dacă ne salvăm sau nu, vedeţi voi în film).

Suntem în pericol să pierim. E nevoie de mobilizare, de acţiune urgentă, de solidaritate şi coordonare. Nu în ultimul rând, de inteligenţă. Este oare lumea capabilă de aşa ceva? Avem două exemple recente la îndemână, e drept că nişte crizuliţe mai mici şi mai lente: una ar fi pandemia iar cealaltă schimbarea ireversibilă a climei. Şi dacă jumătate dintre voi vor şuiera printre dinţi care pandemie, băi spălatule pe creier! sau, aproximativ aceeaşi jumătate, care schimbări climatice, neomarxistule! – ei bine, ăsta e răspunsul la întrebarea originală!

Evident că e important ca pietroiul să nu cadă peste noi într-un moment inoportun, cum ar fi alegerile prezidenţiale americane, criza vreunor nefericiţi de refugiaţi sau, la o scară foarte, foarte mică, ultimele ambiţii personale ale domnilor Cîţu şi Ciolacu. S-ar putea ca unii, de-acolo de sus, să considere că nu e oportun să ştim. Apoi, degeaba ne lasă să ştim dacă informaţia e aruncată în oceanul cacofonic de informaţii contradictorii, în care rechinii (social) media stau la pândă. Şi aşa ajungem, inevitabil, în situaţia în care unii nu cred în comete şi alţii nu cred că vine fix în noi. Sau că ar putea fi atât de devastatoare încât să provoace căderea burselor. Şi, până la urmă, de ce să facem ceva? E anti-mioritic, deci anti-naţional, şi ar ştirbi dreptul multora de-a sta liberi sub piatră. Cel puţin aşa ar zice Sputnik şi, în consecinţă, aşa ar crede Şoşoacă.

Şi dacă tot e să facem ceva, cu ce naiba să facem, că NASA nu mai e în stare să-şi facă propriile rachete, se roagă de Musk să-i mai care câte-un satelit pe orbită. Ideea de a depinde într-un moment crucial pentru soarta planetei de Elon Musk (sau alţii ca el, că sunt mulţi care au deprins plăcerea de-a se duce în diverse locuri cu satelitu’) mi-a adus aminte de cealaltă criză în care s-a implicat mogulul galactic. Poate vă mai amintiţi, prin 2018 nişte copii tailandezi au rămas blocaţi într-o peşteră. Musk s-a implicat imediat şi a propus echipei responsabile cu salvarea un minisubmarin care să-i treacă prin zona inundată. Pentru că a fost refuzat – pentru motivul aberant că minisubmarinul nu încăpea prin tunel – s-a supărat pe şeful salvatorilor, un britanic speolog şi scafandru cu experienţă, şi l-a făcut pedofil. La proces, avocaţii lui Musk au afirmat că nu a fost defăimare, a fost doar jignire, la nervi. A fost achitat, normal.

În concluzie, părerea mea este că am putea să facem ceva doar atunci când am cădea toţi de acord că e posibil să murim. Deci, practic, niciodată. Dar, până una alta, vedeţi filmul ăsta. E o satiră foarte, foarte, mişto. În fine, jumătate zic că e o prostie, ghiciţi singuri care jumătate.

Ravagiile sarmalelor

Acum câteva zile, un articol din Tribune de Geneve descria valul 4 din România drept “carnagiul bunicilor”. Dincolo de titlul cu conotaţii apocaliptice, conţinutul descria corect situaţia României în mijlocul unei crize epidemice şi sanitare îngrozitoare. În comentariile de sub articol o româncă ţinea să confirme situaţia, iar franceza sa prea tehnică sugera că ştie despre ce vorbeşte. Sunt mulţi români care lucrează în domeniul sănătăţii în Elveţia francofonă, deci nicio surpriză.

Mesajul ei bine intenţionat avea să primească o lungă replică din partea cuiva la fel de avizat, ceea ce era evident mai mult din ton decât din exactitatea tehnică. România e una dintre cele mai înapoiate state din Europa, explica, sigur pe el, specialistul. Românii sunt extrem de săraci, ceea ce implică o alimentaţie deficitară. Pentru că mănâncă prost, românii au sisteme imunitare compromise, ceea ce-i lasă pradă tuturor bacteriilor şi virusurilor lumii ăsteia. Şi de-aia – a venit încheierea apoteotică – covidul loveşte năpraznic! Altfel, într-o lume bine hrănită, e doar o gripă banală. Voilà!

Voilà, acum ştiţi şi voi că de-aia se moare de covid în România cât în tot vestul Europei la un loc, pentru că mâncăm prost şi sarmalele nu ne stimulează suficient imunitatea. Mai degrabă involuntar, comentatorul elveţian, fără îndoială un om cu o dietă impecabilă, ar putea induce ideea că un popor cu aşa o rezistenţă deplorabilă la boli ar avea nevoie de mai multă vaccinare, nu?

Dacă aş continua în logica acestui domn, aş putea constata că ultimele săptămâni dovedesc cum Elveţia devine din ce în ce mai nemâncată – pardon, malnutrită. Ba, aş spune, cantoanele germane din estul şi centrul ţării par a sta mult mai prost cu imunitatea faţă de cele din zona marilor oraşe sau din Elveţia francofonă. Asta, poate, pentru că în valurile precedente situaţia a stat complet pe dos, ceea ce i-a speriat pe oameni şi i-a convins că trebuie să se… pardon, era să zic să se vaccineze, dar evident, pentru domnul nostru explicaţia este că i-a convins să mănânce mai sănătos. Mai ales ăia care au scăpat.

Serios acum, să nu faci legătura între rata de vaccinare semnificativ mai mică din est şi numărul crescut de cazuri şi de spitalizări mi se pare pur şi simplu dezarmant. E logic, e evident, e elementar… Cum să nu faci legătura dintre mortalitatea de aproape 50 de ori mai mare în Noiembrie în România faţă de Portugalia, când rata de vaccinare de la noi era de sub 40% iar la ei de 90%? Asta fără să mai zic că poate cea mai vaccinată categorie din România e chiuveta. Ce poţi spune mai mult – sau altfel – pentru a convinge oamenii că medicina, ca ştiinţă, este, în principal, un exerciţiu de statistică? Şi că poveştile vecinului care a murit a doua zi după vaccin şi a colegei care-a ajuns la spital dublu vaccinată, au sens numai în măsura în care sunt adunate consecvent alături de alte zeci, sute şi mii de exemple similare. Altfel poveştile nu au relevanţă statistică – ăsta-i termenul tehnic – şi nu contează decât pentru propaganda de FB. Ceea ce ar trebui să conteze mai mult, în schimb, e că într-o lume în care au fost deja administrate aproape 8 miliarde (!!!) de doze din vaccinurile covid, ‘jde miile de antivaxeri nu pot să combată ştiinţa decât cu poveştile astea de doi lei despre sărăcia românilor sau despre mai ştiu eu cine care a păţit mai ştiu eu ce.

Între timp, se pare că toată Europa îşi închide obloanele de frica noii tulpini care vine de la alţi nemâncaţi, fraţii noştri sud-africani. Dacă e să ne ghidăm după cât de isterică e reacţia statelor, aş zice că situaţia e mai serioasă decât suntem lăsaţi să înţelegem. Să vezi acum malnutriţie…

Weekend!!!

Kate Hudson dansează superb, cine-ar fi crezut?! Nu-ţi poţi lua ochii de la ea… Şi cântă superb! Şi vocea-i sună de parc-ar fi Sia, şi chiar dac-ar fi aşa, cui să-i pese? Să n-o uităm nici pe-aia mică cu peruca blondă, care nu mai e chiar aşa mică şi dansează la fel de bine şi fără perucă. Ce mai, superb! Aştept filmul.

Tempura şniţel

Ne-am nimerit întâmplător într-un mic orăşel elveţian de munte situat la vreo 30 de kilometri distanţă de mult mai cosmopolitul Interlaken, unde e vânzoleală de turişti tot anul pe lângă magazinele cu ceasuri scumpe sau ferestrele mari ale restaurantului Hooters, cu decolteurile şi atmosfera lui tropicală dinăuntru. La Meiringen categoric nu e la fel, deşi turismul atârnă greu în bilanţul oraşului, dar nu în perioada asta, când nu e zăpadă dar nici vară nu mai e, când munţii din jur s-au ascuns în ceaţa groasă, când nu toate telecabinele şi funicularele funcţionează, când afară sunt 6 grade şi plouă, rar, poate nu tot timpul, dar suficient cât să-ţi intre la un moment dat în oase.

Să baţi strada principală dintr-un cap în celălalt durează mai puţin de o jumătate de oră. În centru şi-au făcut loc şi câteva clădiri mai răsărite, chiar vreo două hoteluri cu pretenţii ce par mai vechi de 100 de ani, dar spre periferie am văzut şi câteva cabane de munte tradiţionale, bine întreţinute la exterior, dar care păreau nelocuite de zeci de ani. Nelipsitele perdeluţe din geamlâcurile etajelor aproape că arătau ca nişte pânze de păianjen, mai degrabă consistente din cauza deceniilor de praf decât din urzeala bătrânelor ţesături.

Când ne-am decis să mâncăm de prânz în oraş mi-a fost clar că va trebui să alegem chestii simple. Eu am ideea asta că într-un mic orăşel de munte n-ar trebui să fie greu să găseşti o masă simplă, de exemplu un şniţel, cartofi prăjiţi, eventual o salată. La Bienne, în oraşul în care locuim, chestia asta e dificilă, toată lumea oferă chestii (aparent) sofisticate, mai degrabă care se vor aşa decât sunt în realitate. N-am mai mâncat un şniţel din martie anul trecut, de când covidul a închis cantina biroului, de fapt biroul cu totul. Aşa că, speram eu, la munte ar trebui să fie prima opţiune: nepretenţioasă, prietenoasă cu cei care explorează munţii din jur, n-ai nevoie de un chef michelin ca să faci şniţele pe bandă rulantă. Mie, un amator, mi se par uşor de făcut. Dar a fost clar, după tura de centru, că m-am înşelat. A trebuit să alegem între un restaurant chinezesc specializat în sushi, o pizzerie care, uitându-mă la clienţii de pe terasă, bănuiesc că are patroni musulmani şi un restaurant turcesc care, curios, nu vindea mâncare mexicană, franţuzească sau tailandeză, chiar vindea nişte cinstite şaorme, e drept că dintr-o carne care arăta mai mult a parizer decât a piept de pui.

Ceva e în neregulă cu economia asta dacă toate vacile şi oile alea de le-am văzut păscând peste tot în jurul oraşului, pe dealurile din jur, sunt ţinute doar pentru brânza Gruyère, producţia de ciocolată elveţiană şi, evident, pozele pentru calendarele 2022. Şi mai au şi amprenta de carbon cât casa, de te bântuie suedeza aia mică de fiecare dată când te gândeşti la un antricot la grătar.

Până la urmă am ales restaurantul de sushi. Probabil localul fusese tot restaurant înainte de a fi fost preluat de familia de chinezi care ne-a întâmpinat. Cele câteva briz-brizuri atârnate ici şi colo, peştişori norocoşi, poze cu domniţe zâmbitoare, ornamente din bambus, nu reuşeau să acopere amenajarea anterioară a unui restaurant elveţian din anii ’80. Toate erau vechi şi demodate dar cumva se potriveau cu muzica chinezească şi atmosfera de local comunist care mi-a adus aminte de restaurantele noastre de pe vremea lui Ceaşcă. La masa de lângă noi îşi butonau telefoanele copiii familiei, o fată aproape adolescentă şi un băiat de vreo zece ani care comenta jocul de pe telefon cu expresii în engleză de gangster american. Avea accentul potrivit şi-o scotea din minţi pe maică-sa, care până la urmă n-a mai suportat şi i-a scos pe amândoi afară în ploaie să se plimbe cu trotinetele.

Cât despre sushi, trebuie să recunosc că-mi place, deşi întotdeauna am zis că peştele crud ar trebui să fie mai comestibil în restaurantele de la malul mării. Categoric cu riscuri de toxi-infecţie alimentară mai reduse, deşi supply chain-ul a progresat spectaculos de când s-a deschis primul restaurant în Meiringen, probabil nu de către chinezi. Una peste alta, n-am fost surprins să constat că sushi-ul de-aici e oarecum banal şi fad, poate cu excepţia unui sortiment ce avea în mijlocul discului de orez un fel de pateu în loc de peşte. Dar cel mai mult mi-au plăcut creveţii pane. Gazdele noastre chineze din Meringen Elveţia au păstrat numele japonez, tempura, pentru un fel de mâncare adus în Nagasaki prin secolul 16 de misionarii portughezi şi exportat înapoi în Europa de globalism până în creierul munţilor, unde a devenit cea mai accesibilă hrană a unei banale duminici de noiembrie. Mai şniţel de-atât nu s-a putut. Asta e, lumea se schimbă.

Ţ-şpe

Aseară am văzut pe Netflix un film românesc care mi-a plăcut. Cu lesbiene şi un titlu ciudat, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă. A fost al treilea film românesc de pe Netflix în tot atâtea seri, după Breaking News şi Legacy. Dacă faceţi eforturi să evitaţi marile seriale americane consumatoare de timp, ca mine, dacă vă plac filmele româneşti, vi le recomand pe toate trei cu căldură. Frumoasele noastre lesbiene au mers de minune cu un Cannonau de Sardinia, pentru care am făcut o mică pasiune. Temporară. Îmi place chiar mai mult decât Neagra de Purcari a magazinului românesc din Bienne, unde nu ajung prea des pentru că tentaţiile româneşti trebuie savurate cu măsură şi la intervale rezonabile de timp. După film am intrat pe Facebook ca să-mi scot data naşterii din profilul public. Am scos şi anul, deşi puteam la fel de bine să-l las, n-are importanţă. Just a number, cum zic americanii… Apoi am pus toate telefoanele din casă pe modul avion. Am citit, înainte să adorm, câteva pagini din Ierusalim, romanul lui Goncalo Tavares pe care l-am început marţi. Acasă era deja ziua mea, aici sunt cu o oră mai tânăr, deşi nu neapărat aşa mă simt.

M-am trezit târziu, un cadou pe care mi l-am planificat de săptămâna trecută, când am decis să-mi iau liber. Nu numai pentru că e ziua mea, dar după amiază dăm interviuri pentru un upgrade de la B la C al permiselor de şedere în Elveţia. Aştept şi o livrare Zalando, o pereche de blugi gri ce sper să-mi placă la fel de mult ca cei pătaţi cu silicon acum trei ani, cred, în timp ce izolam terasa casei de la Frumuşani. Era toamnă, ca acum, poate ultima toamnă în care am făcut ceva în casa aia. Toamna asta am revăzut-o doar în poze. Acum doar sper ca cei ce s-au decis s-o cumpere – şi care par să se fi îndrăgostit iremediabil de ea – vor aduna banii s-o plătească şi s-o ia în grijă. Nu le-am spus, rămâne secret, dar o parte din sufletul meu va rămâne acolo, la rădăcina fiecărui copac plantat alături de cei dragi.

În noua noastră casă de aici, de fapt mai mult a băncii decât a noastră, este mai greu să plantezi ceva. E la etajul 2. Dar e OK, avem un mic părculeţ în faţă şi dacă asta nu e de ajuns merg un sfert de oră pe jos în orice direcţie şi sunt în marea grădină care e Elveţia. E comod, e plăcut, e al nostru. În fine, cel puţin câtă vreme banca nu vrea să stea cu noi. Nu credeam să mai facem vreodată un credit în franci elveţieni. Români fiind, avem gena ctitoritului în noi.

A mai trecut un an. Nu cel mai bun, nici cel mai rău, mai ales că lucrurile rele au avut tendinţa de a se fi rezolvat pe parcurs. Sună ca o concluzie pentru 2021 şi nu este, mă refeream doar la al ţ-şpelea trandafir din buchetul vieţii mele. Mamă, cum a sunat asta cu trandafirul, mi-aş înfige un spin în fund pentru idee. O las, totuşi, semn că vârsta începe să-şi spună cuvântul.

Hmmm… Nu-mi stau rău blugii ăştia noi!