Brad Pitt îmbătrâneşte

-N-ai vrut să te uiţi la film, a fost “Once upon a time… in Hollywood” pe RTS1.

-Da’ ştiu că s-au împuşcat ăia nu glumă, i-am auzit de dincolo!

-Păi film de Tarantino, ce vrei… îl mai ţii minte, nu? L-am văzut la cinema. Cu Brad Pitt, DiCaprio… ăla lung şi plictisitor. Acum am văzut doar jumătate din el şi mi s-a părut mai bun decît prima dată, probabil pentru că ştiam la ce să mă aştept.

-Parcă-mi aduc aminte ceva… Despre ce a fost?

-O poveste de la Hollywood, de prin 70…

-Cum o să fie din ’70? Brad Pitt nici nu era născut în 70!

-Povestea e din 70, nu filmul! Şi o să te dezamăgesc, dar Brad Pitt era născut în 70, probabil are 60 de ani… După o verificare scurtă pe google… E născut în 63!

-Da… eşti invidios, vrei să spui că-i bătrân.

-Toţi ăştia bunii îmbătrânim, dragă. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci…

-Ha-ha-ha!!!

Luni, W11

A fost greu să aleg între variantele, superbe toate, ale acestei melodii. Am ales, până la urmă, varianta originală. S-ar putea ca vouă să vi se pară o alegere nepotrivită pentru o zi de luni. Dar eu am, întâmplător, o zi liberă astăzi, deci va trebui să o fac cât de frumoasă se poate.

Clădiri extraterestre din Bienne

Când am hotărât să ieşim cu orice preţ pentru că e duminică, mijlocul lui Martie şi e normal să stăm în natură, nu întinşi pe canapelele impregnate de prea multă iarnă şi distanţare socială, afară ploua uşor şi încă se mai simţea vântul turbat care ne-a ondulat toată noaptea, în acorduri horror de joagăr, jaluzelele metalice exterioare. În următoarele două ore de bănănăit pe străzile Bienne-ului intensitatea ploii avea să varieze între burniţă măruntă şi averse torenţiale, avea să se transforme într-o lapoviţă indecisă şi mai apoi în ninsoare de-a dreptul, doar pentru a se întoarce spre după-amiază la sentimente mai bune, la ploaia uşoară de la început. Când atmosfera a devenit mai transparentă am văzut cum creasta Jurei, deasupra oraşului, era complet albă, semn că sus a fost doar zăpadă tot timpul.

Şi când ne resemnasem deja cu hainele murate de pe noi şi eram aproape de casă cerul s-a eliberat ca prin minune şi a ieşit un pic de soare. Eram, întâmplător, în spatele noii clădiri extravagente a Grupului Swatch*, pe care mi-am propus de multe ori să o fotografiez dar n-am fost niciodată pregătit corespunzător.

Nu am fost nici astăzi, căci pozele sunt făcute cu telefonul, doar că mi-a plăcut lumina şi faptul că aproape nu erau oameni prin zonă, din motive de covid şi de vreme rea.

Nou sediul central al Swatch Group, creaţie a arhitectului japonez Shigeru Ban, este o omidă imensă care se întinde peste şosea şi se opreşte deasupra clădirii (tot noi) în care au fost amenajate muzeele Swatch şi Omega (pe care le recomand călduros, dacă ajungeţi aici). Ambele clădiri sunt construite pe structuri din lemn şi nu ştii ce să admiri mai întâi, arhitectura ireală sau tehnica excepţională a prelucrării lemnului.

În spatele muzeului, în spaţiul larg din faţa vechii clădiri a fabricii, a aterizat în siguranţă copia modulului Apollo 11 LM-5 Eagle, cel care în 1969 avea să ducă cu succes primul ceas elveţian Omega Speedmaster pe lună, la mâna lui Edwin Aldrin, căci Neil Armstrong era cât pe ce să rateze naibii întreaga misiune după ce şi-a uitat ceasul în modulul lunar. De atunci şi până astăzi evenimentul este evocat atât în campaniile de marketing ale marelui producător bienez cît şi în preţurile astronomice ale brand-ului.

Poate pentru că ceasurile Omega au ajuns acum 50 de ani pe lună şi l-au ajutat pe Daniel Craig să arate atât de convingător în rolul lui James Bond merită să plăteşti preţul calităţii orologeriei elveţiene. Dar uitându-mă la irealul fagure din lemn de deasupra străzii ce poartă numele fondatorului grupului Swatch, Nicolas G. Hayek, mă întreb dacă nu cumva creativitatea elveţienilor a ajuns chiar dincolo de Lună, la structurile extraterestre ale unor lumi în care toată lumea poartă Omega, Breguet, Blancpain, Longines, Tissot, Rado. Sau Swatch.

*Swatch este, probabil, cel mai mare grup de orologerie din lume, deţinând branduri precum Omega, Breguet, Jaquet Droz, Longines, Tissot, Rado, Certina, Mido, Hamilton, Swatch şi altele.

Luni, W10

Aproape c-am ratat lunea, din diverse motive, nu mi-am dat seama că s-a făcut atât de târziu! Aşa că o să scriu puţin, ca să vă las timp să ascultaţi (sau reascultaţi).

Categoric, cea mai spectaculoasă performanţă muzicală pe care am văzut-o în ultimele săptămâni a fost această înregistrare a Irinei Rimes la Urbanist Sessions, un proiect mişto de promovare a artiştilor tineri. Îmi plăcea Irina şi înainte, dar cu asta m-a cucerit definitiv.

Săptămâna viitoare ne întoarcem un pic la clasici.

Vălul interzis, masca obligatorie

Astăzi a fost zi de referendum în Elveţia. Oricât de ciudat ar părea pentru vremurile astea, cetăţenii şi-au pus toţi măştile pe faţă şi s-au dus să voteze pentru (sau contra) interzicerii purtării vălului musulman în public. Iniţiativa, propusă evident de extrema dreaptă, va deveni lege, fiind votată cu peste 50% în mai toate cantoanele. Singurele excepţii, unde propunerea a fost respinsă, sunt zonele turistice, direct afectate, şi marile oraşe – Geneva, Basel, Zurich, Berna, practic singurele locuri din Elveţia unde ai putea vedea o femeie având faţa acoperită de voal. În cei aproape opt ani de când sunt aici am văzut femei voalate doar de două ori, prima dată în Geneva şi a doua oară în Zurich, de fiecare dată pe promenadele din jurul lacurilor, evident turiste cu dare de mână venite în Elveţia pentru aer, munţi, bănci şi ceasuri scumpe. În Bienne, oraş cu o minoritate musulmană semnificativă, probabil printre cele mai mari din ţară, nu am văzut niciodată o femeie purtând voal. Cu capul acoperit da, dar nu cu voal peste faţă. Statisticile federale arată că 80% dintre musulmani sunt nepracticanţi, procent similar celorlalte culte religioase din Elveţia. Aşa că interdicţia aste este doar o inutilă răbufnire de extremism şi o confirmare a unei atitudini islamofobe intens alimentate de propaganda conservatoare din social media. Culmea, de data asta extremele s-au aliat, pentru că iniţiativa a fost votată şi de către mulţi dintre cei cu vederi de stânga, sub pretextul emancipării femeii musulmane. Doar că, din nou, studiile din ultimii ani confirmă că femeile care poartă văl în Elveţia, cam 30 în toată ţara, o fac din convingere şi nu pentru că sunt obligate. Deci emancipare cu forţa. Consecinţele votului de astăzi vor fi limitarea, chiar şi fără efect, a libertăţilor unei minorităţi, o inutilă inflamare a spiritelor, mai ales în mediile cu orientări extremiste din ambele tabere şi, nu în ultimul rând, un mesaj către şeicii cu haremuri şi bani că nu mai sunt la fel de bineveniţi în Elveţia ca până acum.

Până una alta, purtătoarele de văl obligate să nu le mai poarte vor trebui să poarte măştile pe care toată lumea este obligată să le poarte.

Sapiens?

Primul magazin neesenţial în care am intrat după marea redeschidere de luni a fost, previzibil, Lüthy, marea librărie din centru. Mi-a atras imediat atenţia o nouă ediţie a cărţii lui Yuval Noah Harari, Sapiens. De data asta istoria umanităţii de la primul Sapiens şi până azi – de fapt până în 2011, când a apărut prima ediţie în ebraică – a fost “tradusă” în benzi desenate. Am răsfoit-o un pic: desene mişto, culori vii, m-aşteptam să-l văd şi pe Rahan dar n-a apărut până în anul 2000 înainte de Cristos…

Serios acum, cine-ar fi crezut? Cartea a fost tradusă în engleză şi apoi în nenumărate alte limbi, a fost transformată în e-book, ulterior a fost nevoie de varianta audio-book şi, în final, varianta asta desenată. Sincer, mă îndoiesc că lucrurile se vor opri aici. Aştept traducerea în emoticoane, întâi în varianta tipărită şi, când toţi copacii vor fi dispărut, pictată pe pereţii peşterilor din toată lumea, ultimul boom imobiliar şi spectaculoasă reîntoarcere la origini la care nici măcar Harari nu s-a gândit în Homo Deus, istoria sa despre viitorului omenirii.

Şcoala românească de copy-paste

Prima dată când am copiat a fost în anul întâi, la un test neprogramat, fără miză, după un laborator de nu-mai-ştiu-ce. Asistentul ne-a dat subiectul şi a ieşit din sală pe uşa din faţă. Când a revenit, pe uşa din spate, a surprins un singur student uitându-se într-un curs deschis pe bancă: eu eram ăla. Am fost dat afară, evident, dar nu înainte de a fi ironizat pentru cât de papagal fusesem, căci evident asistentului nu-i scăpase vânzoleala generalizată care a urmat revenirii sale în laborator. Cum ziceam, a fost prima dată – şi ultima.

În lumea de atunci a politehnicii, la începutul anilor 90, aş spune că cei care nu copiau la examene erau mai degrabă excepţii. Dac-ar fi să risc un procent aş spune că aproximativ 70-80% dintre colegii mei copiau, mulţi dintre ei la absolut toate examenele. Existau şi excepţii, evident. Câţiva chiar învăţau consistent (eu nu eram printre ei, în general îngrăşam porcul în ajun). Existau, deasemenea, câteva examene la care chiar nu se putea copia pentru că subiectele erau astfel făcute încât descurajau frauda. Şi existau şi câteva cazuri, vreo două-trei dar foarte celebre, în care profesorii erau nişte psihopaţi periculoşi care ţi-ar fi distrus cu plăcere viaţa chiar fără să aibă un motiv atât de întemeiat.

Situaţia s-a repetat oarecum 15 ani mai târziu, în timpul unui masterat în business, diferenţa fiind că numărul examenelor cu subiecte de sinteză, adeseori cu acces la materialele de curs, era mult mai mare iar “studenţii” erau deja manageri de succes, ceea ce impunea o atmosferă de încredere, nu întotdeauna meritată. Din jenă, lehamite sau indiferenţă trişorii au scăpat şi de aici nepedepsiţi.

Astea sunt experienţele mele directe. Aş putea să mai zic despre legendele bacalaureatului în liceele industriale ale oraşului meu dobrogean, despre lucrările de diplomă pasate din generaţie în generaţie, îmbunătăţite doar cu mici atenţii, despre absolvenţii de Bioterra care n-au trecut pe la facultate nici măcar ca să-şi ridice diplomele sau despre lucrările de doctorat rezolvate prin telefon cu universităţi de prin alte colţuri ale ţării. Aşa că văzând reacţiile de astăzi ale unor oameni din mediul universitar – şi nu numai – faţă de cele două cazuri discutate pe larg în ultimele zile, primul despre studenţii la drept care s-au aliat pentru a copia la un examen online iar al doilea despre experienţa unui profesor (suplinitor) de latină la o facultate de limbi străine, mai că mă umflă râsul, deşi situaţia ar fi mai degrabă de plâns decât de râs. Oamenii ăştia ori nu ştiu pe ce lume trăiesc ori ştiu, dar dau dovadă de o incredibilă ipocrizie. Ori, poate, o combinaţie de ambele – lumea noastră machiată cât să arate rezonabil, deşi cam vulgar, în care nimeni nu zgârmă prea tare dincolo de superficial pentru că dincolo de forme este hăul lipsei complete de fond. Ori mai rău.

Luni, W9

“Ne ţinem de mână, fugim în lună, i-atât de uşor
Ne pierdem departe, în miez de noapte, aiurea în zbor”

Uşor pe naiba, poate pe vremuri, când a lansat Viţa de Vie piesa, astăzi aţi avea probabil nevoie de teste pcr negative valabile, declaraţii că ce treabă aveţi voi în Lună, cu ce vă deplasaţi până acolo (cu satelitul?) şi oricum asta cu ţinutul de mână este o chestie din capul locului dubioasă. Ştie cineva dacă pe Lună trebuie să stai în carantină? Nu împreună, evident – aţi vrea voi!

Enisala

Stăteam pe stâncile de sub zidurile bătrânei cetăţi, scăldaţi în soarele molcom al unei după-amieze târzii. Sunt cinsprezece ani de-atunci, cum zboară timpul! Priveam în zare la reţeaua de canale de jos şi mai departe, spre lacul Babadag şi spre dealurile scunde din spatele Zebilului. Probabil că fetele au pornit discuţia – complet teoretică, evident – despre ce nume i-am da căţelului, dacă ne-am decide – prin absurd, evident – să ne luăm un căţel într-o bună zi. Nu mai ştiu cine a fost cu ideea si cu cât mă chinui mai tare să-mi amintesc cu-atât am impresia că a fost o idee care ne-a venit tuturor în acelaşi timp, că a răsărit cumva de sub noi, din pietrele şi din zidurile alea. N-a fost Babadag, nici Zebil şi nici Razelm. Ne-a venit Enisala, numele bătrânei cetăţi, loc magic pe care eu l-am iubit mereu şi pe care copiii noştri îl vedeau prima dată.

Câteva luni mai târziu ne-am trezit privind hipnotizaţi în geamul petshop-ului din Cora Pantelimon la viermuiala celor zece pui de labrador. Chipurile am vorbit între noi şi ne-am dat raţionali şi părinţi responsabili dar nicio clipă n-am pierdut din priviri hârjoneala din cuşcă. Cu mintea de-acum realizez că de fapt n-am decis nimic, minţile ne-au fost posedate de ceva mai tare decât puterea noastră de control. Şi din toată grămada aia aurie a fugit într-un suflet spre noi ea, cu acelaşi entuziasm cu care avea să ne întâmpine de fiecare dată, fără zile proaste, fără să le aibă pe ale ei, fără excepţie. Mereu acelaşi salt spre uşă, când auzea liftul oprindu-se cu noi la 5, inundată brusc de o bucurie care, în ultimii ani, îi cam tăia răsuflarea. Ar fi făcut-o, săraca, mai des, dar noi am plecat şi ea a rămas cu mama. Ca un labrador retriever adevărat, s-a născut pentru a aduce înapoi beţe, mingi, jucării de plastic, zâmbete şi stări de bine. Probabil c-a visat să ne aducă şi pe noi înapoi, într-o bună zi…

Enisala. Eni sau Enica, pentru prieteni. O să ne trezim, cândva, din nou cu ea la picioare, împingându-ne blând în genunchi cu covrigul ei portocaliu din cauciuc, invitaţie la un joc ce nu se va termina niciodată.