O prefaţă

Nu ştiu cu ce arme se va lupta în al treilea război mondial dar al patrulea se va duce cu beţe şi cu pietre.

Albert Einstein

Am terminat ieri un roman despre care nu am nimic de comentat. Dar prefaţa cărţii purta acest citat şi-acum simt acut nevoia să citesc o carte despre Albert Einstein.

Gelong Thubten – A Monk’s Guide to Happiness

Respiraţia profundă dar nu accelerată, nici şuierătoare, nici prea lentă. Mintea concentrată pe curgerea fluidă a aerului. Foarte conştient de tot ce se întîmplă în jurul meu, fără să mă intereseze ceva în particular. Te pomeneşti că asta o însemna mindfulness? Mintea îmi pare mai degrabă goală, de fapt uşoară, dacă e să fiu exact. La fel şi trupul. Jur, aproape că m-am ridicat două degete de pe covoraşul de yoga al soţiei. Mă simt din ce în ce mai uşor, de parcă nu numai mintea, dar şi trupul mi se goleşte… Hei, hei, hei… cum naiba să mi se golească trupul, asta-i aiurea sau cel puţin aşa sună. Buff… S-a dus naibii concentrarea, sunt din nou la greutatea de dinainte de exerciţiu, simt parchetul dur de sub covoraş. Încerc să-mi întorc mintea să se focuseze pe respiraţie, la timp ca să constat cum un hohot de râs se înghesuie la deal să iasă. Ce căc… Doamne iartă-mă! Evident că asta cu golitul era o chestie zen, mindfulness, nu la modul propriu ca şi când ai face pe tine, cum naiba să te gândeşti la chestia asta atât de trivială în timpul unui exerciţiu de meditaţie!?!? Offf… cred că o să am nevoie de mult mai mult exerciţiu…

Mă concentrez uşor pe respiraţie, apoi pe contactul dintre mine şi salteaua de pe pat. Etapa următoare este un fel de tomografie pe are ţi-o faci singur cu puterea minţii, din cap până-n picioare, doar că-n sens invers. Degete, tălpi, glezne, glezn…. glez… Shit, vorba călugărului budist! Iar am adormit, nu-i aşa? N-am înţeles de ce naiba-l trec pe-ăsta la capitolul mindfullness când ar trebui să fie, clar, pentru ăia care suferă de insomnie. N-am întâlnit în viaţa mea ceva mai eficient (poate cu excepţia notabilă a TVRi).

V-aţi prins, presupun, c-am glumit un pic pe tema meditaţiei. Dar adevărul este că-i a doua carte pe care am încercat-o pe subiectul ăsta şi prima pe care am terminat-o. Excelentă! Simplă, convingătoare, chiar te ajută să ajungi la concluzia că fericirea zace, nebăgată în seamă, undeva în fiecare dintre noi. Iar meditaţia o poate scoate la suprafaţă. Dacă nu te gândeşti la prostii. Dacă nu adormi prea devreme.

Despre corectitudinea politică

O să încep prin a admite din capul locului o realitate: corectitudinea politică capătă adesea aspecte groteşti – din ipocrizie, interes, lipsă de inteligenţă sau ideologie, de orice fel ar fi ea. Dar acceptând acest lucru nu putem, în acelaşi timp, să generalizăm conceptul la aspectele lui negative. În general, dincolo de stereotipurile ultimilor ani, corectitudinea politică este doar grija de a nu-l ofensa pe cel de lângă tine. Cel puţin aşa o defineşte, de exemplu, Encyclopedia Britannica, dacă o astfel de referinţă mai are vreo relevanţă astăzi.

Ei bine, cei care resping atât de vehement corectitudinea politică, cei ce o consideră prin definiţie ca fiind rău intenţionată, o fac şi ei din motive diverse. Unii pur şi simplu nu ştiu ce înseamnă sau nu înţeleg suficient, căci ipocrizia şi inteligenţa limitată nu sunt apanajul doar al unei tabere. Despre ideologie ce să mai vorbim, a transformat o rezonabilă formă de convenţie socială, de politeţe până la urmă, într-o aberantă acuzaţie că o “autoritate” nenumită încearcă să reprime libertatea cuvântului, a ideilor libere şi a libertăţii, într-o vreme în care oricum toţi spun orice, oriunde. Însă marea majoritate probabil că doar încearcă să spulbere ipocrizia şi lipsa de logică acolo unde o văd. De fapt, absolut toţi sunt convinşi că fac asta. Cei ce-şi propun însă, în mod decomplexat, să demaşte ipocrizia este important să precizeze că e vorba de ipocrizie, altfel doar vor ofensa, uzând de generalizări şi definiţii şchioape, o mulţime de oameni buni. Sigur, mă refer aici la cei bine intenţionaţi, restul – atât de mulţi, din păcate – înţeleg din lupta lor împotriva “corectitudinii politice” doar libertatea de a jigni şi a fi bădărani. Plus asumarea grosolană a unei opţiuni politice radicale.

Şi încă ceva, un lucru în care cred şi după care mă ghidez. Indiferent că e vorba de corectitudine politică sau de respingerea ei, de ideologie sau nu, de mai multă sau mai puţină inteligenţă sau educaţie, de cele mai multe ori este clar pentru toţi cei cu sufletul deschis ce se ascunde în spatele cuvintelor. Dacă sunt folosite cu bună intenţie sau nu, ca să protejeze sau să rănească, să ajute sau să înşele. Empatia asta chiar funcţionează. Aşa că oricât de iscusiţi la vorbe se cred unii, sufletul (se) simte dincolo de retorică şi dincolo de argumentaţia logică.

Procesul etapei în care ne aflăm

Probabil că n-ar trebui să mă bag în chestia asta, mai ales că nu mă mai uit la fotbal de mai bine de 10 ani. Dar am o dilemă şi mă mănâncă în fund s-o împărtăşesc cu lumea, deşi admit că e o chestie minoră şi relativ lipsită de importanţă. Plus că lumea s-a plictisit, probabil, de subiect. Şi totuşi… Aproape tot netul se întreabă cum altfel să-i fi spus arbitrul Colţescu antrenorului secund al turcilor dacă într-un grup de oameni albi era doar un singur negru. Întrebarea mea, oarecum în contracurent, este: Dar dac-ar fi fost toţi albi sau toţi negri, cum i-ar fi spus?

Păi dac-ar fi fost toţi la fel e foarte posibil ca domnul arbitru să se fi simţit într-o situaţie familiară, ca la noi în campionat, drept pentru care l-ar fi identificat pe respectivul drept “labă ăla” sau, chiar mai simplu, “coae” (greu de înţeles în limbi străine şi nu numai…).

Ce vreau să zic este că nu cred că a fost vorba de rasism pentru că era clar că antrenorul secund, nefiind nici ţigan nici ungur, nu era în targetul rasismului nostru tradiţional. Va trebui să ne chinuim un pic să susţinem asta împotriva curentului de corectitudine politică dar sunt convins că nu va fi foarte greu. Dar şi dacă nu-i rasism, tot e ceva de care nu putem fi mândri şi, în mod clar, n-ar trebui să sărim atât de mult de cur în sus. Pentru simplul fapt că e ceva ce va trebui să schimbăm dacă vrem ca oamenii să-şi aducă, într-o bună zi, nevestele şi copiii la stadion.

O privire optimistă asupra politicii româneşti

Mulţi vor spune că mă forţez să văd ceva acolo unde nu e nimic de văzut. Şi totuşi, după ultimele alegeri, vreau să subliniez câteva lucruri pe care le-aş trece în categoria veştilor bune.

  1. Au dispărut din parlament şi, practic, din viaţa politică a României câteva partide care se duc la fund cu tot cu fondatorii lor. Ele mai existau doar pentru a justifica sinecurile primite de la stat de diverşi politicieni în cel mai fericit caz irelevanţi (dar în general toxici). Dispar, deci, Partidul Puterii Umaniste-SL şi clica lui Voiculescu, Pro-România cu Ponta şi Tăriceanu, PMP-ul marinarului care naufragiază cu tot cu Tomac, EBa şi chiar Elena Udrea, dac-o mai fi prin partid. Ducă-se, nimeni n-o să le ducă dorul.
  2. PNL a luat o palmă parţial meritată. Meritată, la modul general, pentru că partidul are prea multe nulităţi şi se pare că nu mai e în stare de mult să atragă sânge proaspăt, asta dacă nu-i consideraţi prospături pe Rareş Bogdan, un demagog din panoplia de liberali a lui Caragiale şi pe foştii pedelişti, cu dulapul lor plin de schelete din glorioasa epocă băsescu/eba/cocoş/udrea/videanu/etc. Parţial meritat pentru că guvernul Orban s-a descurcat onorabil pentru situaţia imposibilă în care a trebuit să guverneze. Cu un buget cît o piatră de moară, moştenit de la darnicii pesedişti şi cu pandemia covid lovind la greu veniturile statului şi nu numai, Orban a găsit resurse să finanţeze câteva proiecte mari de infrastructură, semn că sunt ceva economişti adevăraţi pe-acolo. Dar, în fine, teoretic vorbind aş putea să-i înţeleg pe cei cu standarde înalte, care se declară dezamăgiţi de performanţă. Dar să-i calci în picioare pe penelişti ca să justifici un vot pentru PSD sau AUR – serios? Alţii ar zice, simplu, GFY – dar pe blogul ăsta nu vorbim urât.
  3. PSD-ul a câştigat, ceea ce nu poate fi o veste bună, evident. Nici o surpriză nu e, pentru că, pentru cine nu-şi aminteşte, PSD a câştigat toate alegerile parlamentare din ’90 încoace. Am zis că scriu de veşti bune, nu-i aşa? Îmi pierdusem ideea şi era cât pe ce să n-o mai găsesc, atît de mică e. Ce voiam să zic este că se vede încă o încercare timidă de reformare a celui mai mare partid din România. Data trecută când au încercat i-au înlocuit pe infractorii (oarecum) educaţi Năstase, Hrebenciuc şi Mitrea cu mult mai toxicii Nicolicea, Iordache şi Codrin Ştefănescu (e foarte greu să faci un top 3 din atât de mulţi!). Şi totuşi, în alegerile astea a apărut domnul Rafila, pe care l-am auzit vorbind rezonabil, încercând să-şi susţină ideile cu argumente, fără să încerce să înşele, să corupă şi să-şi prostească ascultătorii. Asta e o schimbare. Au reapărut şi alţii, poate nu tocmai inocenţi dar măcar civilizaţi, educaţi şi rezonabili (domnul Vasile Dâncu este unul dintre ei). Ştiu că e puţin pentru un partid atât de mare. Nu văd cum o să reziste domnul Rafila valului de zombi dar îi urez succes, căci România chiar are nevoie de un partid social-democrat civilizat şi modern. Presupunând că s-ar întâmpla asta mâine, mă îndoiesc că i-ar mai vota cineva, suporterii pesedişti ar porni a doua goană după aur, dar asta-i altă discuţie.
  4. USR-Plus. Au crescut rezonabil, în ciuda imensului baraj mediatic din partea tuturor partidelor şi a tuturor instituţiilor de presă “sponsorizate”, semn că toţi văd în ei potenţialul de disruptori ai vieţii politice aşa cum o ştim. Tuturor le e frică de ei, ceea ce e bine. Se feresc de compromisuri, ceea ce le aduce eticheta de “aroganţi” – şi asta e bine. Au scoruri mari în zonele în care se nasc trendurile, ceea ce înseamnă că potenţialul e chiar mai mare decât rezultatele actuale.
  5. AUR – Se pare că avem neo-legionari în parlament, ceea ce nu poate fi o veste bună. Biserica (sau mai degrabă o parte a ei) se bagă din ce în ce mai mult în politică, ceea ce nu a dus niciodată la ceva bun, nici pentru politică, nici pentru biserică. Dar, pe de altă parte, eu zic să avem încredere în capacitatea nemărginită a politicienilor români de a dezamăgi. Goldenii au public tânăr, m-aştept să fie şi nestatornic, în funcţie de modă. Niciodată nu știi unde te duce algoritmul.

Aur de trompetă

Ne-am pus şi noi în rândul lumii, că doar nu era să treacă ditamai trendul global pe lângă noi şi să rămână nebăgat în seamă. Adevărul e că se simţea în parlament o lipsă acută de voci care să ne cânte toată ziua despre neam, tradiţie, biserică, familie şi ţara ca soarele sfânt de pe cer. Restul chestiilor, care-or mai fi ele, erau bine reprezentate, totul mergea perfect, un pic de patriotism şi-o rugăciune ne lipseau. Ei bine, s-a rezolvat, ne-am tras partid de extremă-dreapta în parlament, ceva ce n-am mai avut de la România Mare a lui CV Tudor, PPDanDiaconescul lui DD şi PUNRul lui Funar, demni urmaşi ai PCR-ului lui Ceauşescu sau legionarilor lui Corneliu Zelea Codreanu. Şi-au mai fost şi altele, că de patrioţi n-am dus lipsă niciodată, slavă Domnului, s-au ţinut de noi ca sărăcia. Dacă vă era dor să vedeţi iar voievozi în ii, călare pe cai albi, şi bănci prin parcuri vopsite-n tricolor, aveţi puţintică răbdare, sunt pe drum.

Noul partid intrat în parlament nu-şi trage seva, tradiţional, din demagogii noştri de sorginte nazistă sau, mai nou, doar securistă, ci, cum ziceam, dintr-un trend global care era păcat să nu fie speculat politic. O să auziţi peste tot poveştile despre oamenii nemulţumiţi, nedreptăţiţi şi rămaşi în urma globalismului sălbatic, despre politicienii corupţi, toţi-o-apă-şi-un-pământ, despre cât de tare a dezamăgit guvernul Orban care n-a fost în stare să anuleze aproape 30 de ani de pesedism, despre prigonirea sălbatică a creştinilor care n-au voie la biserică şi de homosexualii care-au reapărut brusc de peste tot ca să ne strice nouă familiile, deşi nu-i mai văzuse nimeni de la referendumul pentru un el şi-o ea.

Partidul ăsta, înfiinţat acum un an cu oameni apăruţi de nicăieri este, ca întreaga mişcare conservatoare globală, rezultatul previzibil al anilor de propagandă în social media. The real opposition is the media. And the way to deal with them is to flood the zone with shit. Asta a fost marea strategie câştigătoare a lui Steve Bannon, consultantul lui Trump şi promotorul “şcolilor de extremă dreapta”. Ai noştri au pus doar o ie şi-o eşarfă tricoloră peste melanjul toxic din miile de glumiţe, filmuleţe şi teorii conspiraţioniste despre UE, Merkel, Iohannis, invazia musulmană, statul paralel şi George Soros, peste deşănţata propagandă antivaccinistă şi covid-negaţionistă, peste ridicarea în slăvi a “noilor modele” Trump, Brexit, Lega, Putin şi probabil AfD-ul german. Plus susţinerea surprinzătoare (şi extrem de dezamăgitoare) a mişcărilor ultra conservatoare de către unele dintre cele mai titrate instituţii media din România, de exemplu Dilema Veche şi Caţavencii (situaţie care aduce puternic cu un alt obicei tradiţional pe la noi, acela de-a cânta cum îţi spune ăla de te plăteşte). Sunt convins că mai devreme sau mai târziu vor ieşi la iveală mecanismele patriotismului alimentat de casa de producţie Sputnik şi de ultra-conservatorii sponsorizaţi din bani dubioşi. Mesajul propagandei e simplu: eşti ca noi sau eşti neomarxist. De fapt, oamenii ar putea avea dreptate aici. Te uiţi la dreapta ta, nu mai e nimeni. Te uiţi în stânga, toţi ceilalţi. Deci tragi, normal, concluzia că toţi sunt stângişti. Poate mai puţin pesediştii cu care, veţi vedea, noii noştri patrioţi vor face casă bună. Căci, nu-i aşa?, extremele se atrag…

Plateau de Diesse (2)

Ne-am întors astăzi pe platoul de deasupra Bienne-ului pentru că ştiam că sus, la peste 1000 de metri altitudine, a nins. În oraş atmosfera a rămas gri toată săptămâna, deci speram ca sus să fie soare şi aproape că a fost, vreo cinci minute. În rest, trei ore prin tradiţionala ceaţă bieneză.

Dar plimbarea a fost un excelent exerciţiu fizic şi, în plus, am profitat să fac poze. Am prins vreo câteva fără ceaţă, cu pădurea acoperită de zăpadă.

Apoi am intrat din nou în ceaţă, şi-acolo am rămas până la sfârşit. Aici nu era foarte rău, încă vedeai ceva:

La un moment dat am avut noroc cu indicatorele şi cu drumul perfect curăţat pentru cele vreo patru ferme de pe platou, plus vreo trei cabane.

Fermele sunt foarte pitoreşti. Drumul le trece, practic, prin faţa caselor.

Aşa că ai şansa să te întâlneşti cu animalele lor, de obicei pisici şi vaci. Astăzi am avut noroc…

Noua strategie darwinistă

La începutul lunii noiembrie patriarhul Muntenegrului murea de covid. La fastuoasa înmormântare din Podgoriţa, la care au participat mii de oameni şi toată floarea ortodoxiei din fosta Iugoslavie, sicriul deschis al prelatului a fost plimbat prin mulţimea care s-a înghesuit să-l atingă şi să-l pupe. Trei săptămâni mai târziu murea – tot de covid, evident – patriarhul Serbiei, care patronase precedenta înmormântare. Noua procesiune pare să nu fi fost la fel de grandioasă, dar preoţii din jurul coşciugului evident că n-au purtat măşti, lăsându-se complet în voia Domnului. Un comunicat de presă de ieri al bisericii ortodoxe sârbe anunţa că noul patriarh a fost internat în spital, infectat cu covid.

Să mai zică cineva că biserica ortodoxă nu se reformează.

Ambulanţierii Genevei*

Bătrânul le urează celor din ambulanţă “Au Revoir!” şi dă să închidă uşa. Dar cumva se răzgândeşte la jumătatea drumului şi portiera flutură înainte şi înapoi, doar pentru a-i permite omului încă un “Au revoir, merci!”, cu vocea un pic gâtuită de emoţie. Cei doi asistenţi răspund la salut şi omul închide uşa, după o scurtă ezitare. N-a împins-o bine, o deschide şi rosteşte, emoţionat, “Au revoir, Camille!” Camera video din ambulanţă înregistrează slab glasul de sub masca de oxigen. “Au revoir, Pierre!” E stins, dar păstrează o oarecare căldură pe care numai numele soţului ei o poate crea, ca şi când ar încerca să-l încurajeze, deşi ea e cea în primejdie. Fiecare secundă contează în cursa contra morţii dar infirmierii permit acest rămas bun emoţionant ştiind, din atâtea alte cazuri în ultimele săptămâni, c-ar putea fi ultimul. Ea are temperatură mare şi nivel foarte scăzut de oxigen în sânge, tuşeşte şi se sufocă. Ar fi trebuit să fie de mult în spital dar a amânat până în ultimul moment să sune la salvare. El pare OK, niciun simptom, dar n-are voie s-o însoţească la spital. Ar putea fi ultima oară când se văd şi amândoi o ştiu. Au revoir-ul lor e sfâşietor chiar privind, săptămâni mai târziu, ecranul unui televizor.

Oamenii sunt îngroziţi de ideea de a merge la spital, majoritatea amână momentul până când le e foarte rău. Anxietatea atinge cote paroxistice imediat ce văd echipamentul de protecţie al oamenilor veniţi în ajutor. Un zâmbet şi o încurajare fac minuni, cei de pe ambulanţă o ştiu foarte bine, dar sunt greu de arătat de sub măşti şi combinezoane.

Yanis spune că trăieşte cu sentimentul că a început un maraton şi aleargă, fără să ştie unde este linia de sosire şi nici cât de mult va putea alerga. Yanis, Alison, Lara, Rafaela şi Maxime sunt ambulanţieri la Geneva. Toţi au, probabil, în jur de 30 de ani şi recunosc că le este teamă. Le e teamă că vor lua virusul şi vor muri dar, mai ales, că vor lua virusul şi-l vor da mai departe unor oameni nevinovaţi – pacienţilor, familiei, prietenilor. Un sfert dintre ei au făcut deja boala încă de la primul val iar pentru majoritatea asta a venit ca o uşurare, indiferent cât de grele au fost simptomele. Sunt conştienţi că o pot lua din nou acum, în al doilea val. Ritmul de lucru e infernal, fiecare echipaj are cel puţin şapte intervenţii Covid în fiecare noapte, iar peste zi e şi mai rău. În plus, sunt toate celelalte – accidente, crize cardiace, alte patologii – şi în spatele fiecăreia se poate ascunde oricând şi o infecţie covid, deci nivelul de alertă trebuie să fie permanent ridicat.

În call-center-ul 144 al Genevei se primesc 900 de apeluri covid pe zi, de 5 ori mai multe ca de obicei. Mulţi dintre cei care sună nu pot rosti o frază întreagă fără să-şi piardă suflul, semn că urgenţa e maximă. Au fost oameni care au sunat la 144 dar nu au rezistat până la venirea ambulanţei, iar cazurile acestea creează un imens impact psihic asupra celor care şi-au ales ca ocupaţie salvarea de vieţi. Se lucrează în schimburi de 12 ore cu jumătate de oră pauză. Sunt supra aglomeraţi şi în plus nu există destule ambulanţe, paturi de spital şi medici. Pompierii participă la dezinfectarea ambulanţelor pentru a le face disponibile mai repede pentru următoarea intervenţie. Oamenii care aşteaptă ajutor devin adesea nervoşi şi agresivi, încă un factor major de stres. Cei care răspund la apeluri încearcă să-şi spună că furia aceea nu le e adresată, dar e atât de dificil s-o ţină departe de viaţa lor de zi cu zi.

În aprilie erau peste 400 de bolnavi covid în spitalele oraşului. Oamenii Genevei stăteau în case dar ieşeau în fiecare seară în balcoane ca să-i aplaude pe cei ce-şi riscau viaţa pentru binele tuturor. Astăzi oraşul are peste 600 de oameni internaţi, iar transferul către alte spitale se face cu dificultate. Afară, lumea pare să-şi vadă de viaţă. Sezonul de ski e aproape. Nimeni nu mai aplaudă. Oamenii s-au săturat de drame şi preferă să nu le mai vadă.

*Superb reportajul postului naţional elveţian de limbă franceză, RTS1.

Plateau de Diesse

Am urcat la Macolin, deasupra Bienne-ului, cu speranţa că plafonul de ceaţă care învăluie oraşul de câteva zile va dispărea ca prin minune la peste 1000 de metri altitudine. Speram să vedem un pic de soare. N-a fost să fie, ceaţa a fost chiar mai deasă pe munte. Chiar şi aşa, plimbarea a meritat.