Ralf Rothmann – Murind când vine primăvara

murind-cand-vine-primavara-cover_hugeSunt cărți care ar trebui să fie obligatorii la școală. Printre zecile de epopei istorice şi de poveşti eroice preaslăvind patriotismul, curajul şi spiritul de sacrificiu ar trebui să-şi facă loc şi această imagine a războiului, cea reală, cea pe care au trăit-o majoritatea victimelor sale, de o parte sau de alta a liniei frontului. Fără această educaţie minimă se vor găsi mereu exaltaţi care să pervertească minţi vorbind de noi versus alţii, de cît de nobili şi de buni suntem noi, de cât de înapoiaţi şi răi sunt alţii. Dar oamenii ăştia nu-ţi vor vorbi niciodată de copiii nevinovaţi striviţi sub dărâmături, despre adolescenţii luaţi cu japca în armată, carne de tun pentru cauze pierdute dinainte, despre mutilaţi, răni şi puroi, despre cadavre de ruşi plutind în fluvii alături de cadavre de nemţi, despre grămezi de trupuri îngropate laolaltă, despre milioanele de victime ale lagărelor de concentrare ce nu pot fi explicate nicicum, despre pădurile de mesteceni transformate în milioane de cruci şi sicrie şi despre nenumăratele cimitire ale unora sau ale altora, nu departe unele de altele. Despre dorinţa “eroilor” ca totul să se termine şi ei să spravieţuiască cumva, doar pentru a realiza că există viaţă, plată şi suferinţă şi după ce războiul se va fi terminat. Continue reading

Ce cărţi (bune) am mai citit

Kazuo Ishiguro – Rămăşiţele zilei. Am avut norocul să nu fi văzut filmul, celebru şi el, înainte să citesc cartea. Povestea, absolut superb scrisă, este cea a unui majordom englez cu clasă, a cărui lungă carieră a fost construită aproape obsesiv în numele unei demnităţi scrobite, care pretinde şi îşi asumă ceva din aerul aristocratic al familiei pe care o slujeşte. Dar timpul şi vremurile sapă la temelia acestei fundaţii iar eroul nostru e nevoit să se întrebe dacă simţul datoriei, devotamentul său rigid, convenţiile sociale ale epocii nu i-au servit cumva drept pretext pentru reprimarea unor sentimente pe care nu ştia cum altfel să le înfrunte. Când până şi nobilul său stăpân dezamăgeşte în faţa vremurilor complicate prin care trec se naşte firesc întrebarea dacă tot sacrificiul a meritat. Sau dacă mai poate fi folosit drept justificare pentru oportunităţile ratate. Continue reading

Creed II

creedProbabil că pe la 13-14 ani a început să mă preocupe intens ideea de a face sport, după ce  șapte ani studiasem vioara, chestie cu care eram absolut convins că nu poți avea vreodată un cât de mic succes la fete. Ba din contră, așa ceva ar fi trădat o anume sensiblitate ce trebuia ascunsă cu orice preț. Așa că, pentru o perioadă scurtă, m-am dus la antrenamentele echipei de volei Gloria Tulcea, fără să fiu convins și simțind că nu sunt făcut pentru volei. Aproape în fiecare seară, ieșind de la sală, mă întâlneam cu antrenorul secției de box a clubului, un lungan osos cu umerii ușor aduși în față, nasul turtit și privirea aceea defocusată și ușor sticloasă a unuia care a luat prea mulți pumni în cap la viața lui. Nu mi-era clar ce văzuse la mine, poate că simțise și el că nu mă omor după volei, dar de fiecare dată când mă vedea venea spre mine cu pași mari și intra direct în subiect, încercând să mă convingă să vin la antrenamentele lui de box. Spunea că-i place c-am privire de bătăuș și mâinile lungi, mari avantaje în box. Nu prea-l credeam, căci până atunci mă bătusem rar, aproape de fiecare dată cu tipi mai răi ca mine și nu prea sfârșisem învingător. Continue reading

Swiss Army

A devenit deja tradițional să merg în fiecare an la marea acțiune de lichidare de stocuri a armatei elvețiene, căci niciodată n-are omul în casă suficiente lanterne, bricege multifuncționale sau bocanci militari. Am rezistat cu brio, ca de obicei, tentației de a cumpăra străchini, oale, ulcele, căni de tablă, cazane și polonice de popotă, biciclete noi dar vechi de 50 de ani, vechi telefoane cu fir, harnașament de călărie, echipamente de transmisiuni, alpinism, ski, parașutism sau lunetism, încălțăminte și îmbrăcăminte militară de toate soiurile, scule și unelte, generatoare electrice, toate felurile imaginabile de genți și rucsacuri apărute în ultimii 100 de ani, instrumentar chirurgical, multe alte chestii de spital de campanie și câte și mai câte. Unele mai noi dar și multe obiecte vechi, pentru colecționari. Continue reading

Chiar că România merită mai mult…

Maaaamă!

Asta a fost reacția standard a multora dintre românii veniți astăzi să-și facă datoria de cetățeni, după ce au dat ochii cu coada care se întindea mult, la deal, pornind din poarta  ambasadei României la Berna. O dubă a poliției elvețiene, cu girofarurile pornite, era parcată în fața cozii, pentru a le semnala situația neobișnuită mașinilor care veneau din vale. Motiv pentru ocupanții autoturismelor să încetinească și să ne privească curioși, cam cum se uită unii atunci când trec pe lângă un accident cu victimele întinse pe trotuar. Deși în acest elegant cartier al Bernei sunt practic ambasade aliniate una după alta, deși multe sunt ale unor state membre UE, deci și ei au alegeri pentru parlamentul european, numai în fața ambasadei României e coadă. Continue reading

O discuție politică de unul singur

Steaguri1Păi nu mai bine aveam noi dezbaterea asta tradițional românesc, în bucătăria mea de la bloc, din Berceni, cu prieteni, cu niște beri în față și învăluiți în fum de țigară de să zici c-am intrat în faza terminală a încălzirii globale? Nu e – nu e, asta e, mă descurc singur cum pot. Am înlocuit berile cu altceva, de fumat m-am lăsat de șase ani, nouă luni și treișpe zile și bucătăria de-aici e comună cu livingul. Problema cea mare e că nu mă contrazice nimeni (încă) și-asta mă face să-mi pierd din incisivitate. Păi Halep să fii și tot nu le dai așa bine când joci singur la perete. Deci, ce s-o mai lungim, duminică-s alegeri. Eu cu cine votez? Continue reading

Filip Florian – Toate bufnițele

Toate bufniteleMi se pare că în ultimii ani se scrie în românește din ce în ce mai mult și din ce în ce mai bine. Iar romanul lui Filip Florian, scriitor de care nu auzisem până am pus mâna pe “Toate bufnițele”, a fost o surpriză extrem de plăcută.

Am fost suprins încă de la început, căci nu credeam că se poate scrie atât de frumos despre lumea de dinainte de 1989 și despre haosul primilor ani ce au urmat căderii comunismului. Parcă mi s-a ridicat de pe ochi un văl prin care vedeam trecutul numai în gri, la fel ca aproape toți cei ce-au trăit acele timpuri. Poate pentru că toate au fost acum multă vreme sau poate pentru că pur și simplu amintirile ne-au fost pervertite între timp de prea multă ideologie și de prea mult fals ce ne inundă dinspre toate extremele sordide ale politicii noastre.

Redescoperi între paginile cărții o lume plină de culoare, de energie și de viață, ale cărei detalii mereu surpinzătoare reușesc să rezoneze în tandem cu propriile tale amintiri. Pot depune mărturie cu mâna pe inimă că exact așa am trăit atunci, cu bune și cu rele. Povestită cu har, până la urmă viața aia nici măcar n-a fost atât de rea, iar asta n-are legătură cu nostalgia ci ține mai degrabă de înțelepciunea cu care privești – și compari – lumile pe care-ai avut șansa să le cunoști. Continue reading

Eu cu cine votez?

1992. Radu Câmpeanu, deși ar fi trebuit să votez cu Ion Rațiu, dar oricum n-a contat. 1996. Emil Constantinescu. 2000. Mugur Isărescu și apoi Ion Iliescu, altfel ieșea Vadim Tudor. 2004. Traian Băsescu. 2009. Crin Antonescu și apoi Mircea Geoană. 2014. Klaus Iohannis. 2019. Eu cu cine votez?

Câteva observații:

  1. Am votat de fiecare dată. Punct. Ați văzut punctul, da?
  2. Am schimbat candidatul atunci când am fost dezamăgit de prestația prezidențială. A fost cazul cu Băsescu, care devenise toxic. Am fi astăzi, cred, într-o situație mai bună dac-ar fi pierdut în 2009 (și e posibil ca de fapt să fi pierdut).
  3. Nu există n-am cu cine. Una dintre variante este întotdeauna mai bună. Dacă ai de-ales între orez și fasole nu decizi să mori de foame pentru că ție-ți plac cartofii.

 

Your disk is almost full

Nu mai pot, trebuie să comentez situația asta înainte să-mi plesneasc-o venă de draci sau să fac ceva necugetat și, probabil, costisitor. Sper să ajung până la sfârșitul postului, căci “situația” este creată chiar de laptopul pe care scriu acum, un Apple Macbook Pro, de-o seamă cu blogul, practic doi anișori. Sunt două zile de când, orice-aș face, primesc mesajul “Your disk is almost full“. Inițial l-am ignorat, apoi am șters câteva poze crezând că asta e de-ajuns.  Dar ieri, pe nepregătite și fără să fac nimic în mod special, discul s-a umplut complet. Am șters aproape orice aplicație care s-a putut șterge. Apoi am încercat să fac un software update, doar pentru a afla că am nevoie de 15.5 Giga (inexistenți) de memorie. Ceea ce m-a condus la constatarea stupefiantă că, din totalul de 121 de Giga ai laptop-ului, 105 sunt ocupați de system și 15.5 sunt necesari pentru software update. Deci, practic, trebuie să șterg tot de pe el, că de-aia mi-am luat eu Macbook, ba cred că de-aia își cumpără oricine produse Apple, ca la doi ani să șteargă tot ca să se lăfăie systemu’ lor de căcat pe tot discul. Continue reading

Bohemian Rhapsody

Cine-a citit ultimul meu post știe că dimineață am avut program de dat cu aspiratorul. Așa că am pus Thunderclouds pe youtube, am dat boxele la maxim și am încercat să-mi imaginez că de fapt dansez. Și cum youtube are obiceiul să dea dintr-una-ntr-alta, respectând în mare măsură preferințele tale muzicale, a ajuns la un moment dat la Love of my life a lui Queen. Ceea ce-am constatat, ascultându-i din nou după multă vreme, e că nici vocea mea nu-i chiar departe, ba chiar e surpinzător de asemănătoare celei a lui Freddie Mercury, mai ales când huruitul aspiratorului acoperă micile imperfecțiuni ale interpretării (mele, normal, căci trupa-și făcea treaba perfect, în background, ca de fiecare dată). Și cealaltă constatare a fost că încă n-am văzut filmul Bohemian Rhapsody. Continue reading