Upheaval este cea mai buna carte de non-ficţiune pe care am citit-o anul ăsta. Jared Diamond este profesor de geografie la University of California, Los Angeles (UCLA) şi laureat al premiului Pulitzer. Cărţile sale ating o multitudine de domenii cum ar fi istoria, antropologia, ecologia sau biofizica.
Deşi nu este psiholog, autorul începe prin a teoretiza paşii uzuali (recomandaţi de specialişti consacraţi) pe care cineva trebuie să-i parcurgă pentru a ieşi dintr-o criză – de orice fel ar fi ea – măcar pe termen scurt şi măcar din zona ei acută. Găsiţi lista asta mai jos căci, indiferent dacă sunteţi pasionaţi de psihologie, istorie sau politică, este interesantă abordarea ştiinţifică, mai ales că la noi “crizele” sunt adesea ignorate, negate, ascunse sau tratate după ureche, chiar şi de către terapeuţi, riscând să evolueze într-o fază cronică.
Deci cum să abordezi eficient o criză personală? Continue reading “Jared Diamond – UPHEAVAL – How nations cope with crisis and change”
Am găsit întâmplător, pe un 
N-avem voie, prin contract, să ţinem în apartament câine, pisică, hamster, peştişor, papagal… în fine, niciun soi de animal de companie. Mă mir că ne-au permis să ne găzduim copiii, în ciuda posibilelor daune pe care le pot cauza, în orice moment, proprietăţii. Până la urmă or avea şi ei dreptate. Păi ce, închiriezi ca să freci pisoiul? Nu, închiriezi ca să dormi într-un apartament elveţian cu standard ridicat, ce n-a văzut Berceniul!
Pe când eram copil ţin minte că-mi doream creionul fermecat din “Lolek şi Bolek”, un desen animat polonez care, surprinzător, nu fusese considerat obscurantist de către cenzura comunistă aşa că eram lăsaţi să-l vedem. Desenau băieţii ăia ceva pe un perete şi brusc desenul căpăta viaţă, devenind acel obiect în realitate. Visam la pistoale, maşinuţe şi biciclete, fără să realizez că talentul meu la desen ar fi făcut, probabil, din creionul fermecat un imens motiv de frustrare. Am tocit multe creioane până să ajung să am o maşină şi, deşi mintea mea desena BMW-uri, nu mi-a ieşit decât o Dacie Supernova. A fost prima şi ultima dată când am crezut în magie, deşi, sincer, aveam s-o întâlnesc de-a lungul timpului de câteva ori – dar nu-i tot aia. N-am crezut nici în moroi, deşi poveştile olteneşti ale străbunicii mele despre vecinii ei morţi care-şi făceau încă veacul pe uliţele satului erau al naibii de credibile. Dar nu mă făceau să-mi fie frică să ies noaptea din casă, mai ales dacă Pichi, maidanezul crăcănat al bunicilor, mi se încurca printre picioare de cum ieşeam pe uşă. Şi, sincer, nici în cele sfinte nu cred, deşi încerc să mă ţin bun creştin. Dar asta n-are importanţă, cum bine mi-a explicat mie acum mulţi ani, la o băută, un student care făcea teologia ca a doua facultate după ce ingineria nu-i oferise mântuirea, căci dacă nu mergi la biserică şi nu te împărtăşeşti tot în iad o s-ajungi. Aşa c-am luat-o şi eu mioritic, cesă-ifacin-aicesă-ifaci, şi m-am resemnat cu viaţa mea păcătoasă. 
APort 