Pe site-ul de campanie al domnului Mircea Diaconu toate viziunile politice ale domniei sale încep cu “N-am linişte până când nu… “. Până când nu rezolvă problemele din justiţie, sănătate, economie, securitate sau educaţie. C-aşa e el ca om. Dacă vede că ceva nu funcţionează, se implică.

Mesajul e închegat, nimic de zis. Construit pentru urechile celor din bazinul electoral în care se scaldă psd-ul cu alde Tăriceanu, e totuşi suficient de abil încât să încerce să-i momească sau măcar să evite să-i scoată din sărite pe cei ce au alte opţiuni. Domnul Diaconu are un discurs bine scris (pentru publicul ţintă), care a fost croit pe aşteptările unei mari mase aparent pestriţe dar cu multe lucruri în comun. N-are consilieri israelieni, dar a învăţat ceva din discursul lui Dinică, în Filantropica, ăla cu “mâna întinsă care trebuie să spună o poveste”. Actor fiind, şi-a învăţat bine rolul şi-l urmăreşte ordonat, în ciuda debitului verbal ce dă impresia de spontaneitate. A preluat ceva din Dan Puric dar evită inteligent tot bullshit-ul ăla naţionalist şi habotnic al colegului de breaslă. Pozează în tipul ăla modest, are poveşti populare, are şi fler, fraternizează cu publicul (său), devine ba complice cu cei ce-l intervievează ba superior şi distant. Nu-şi atacă agresiv contracandidaţii, căci ştie că în spate există profesionişti care se ocupă de problema asta pe toate canalele posibile.  Domnul Diaconu este un manipulator suficient de abil, iar într-o ţară în care ce spui este mai important decât ce faci, este şi un contracandidat periculos. Sigur, cu excepţia doamnei Dăncilă, care ne convinge pe deplin doar cu ce spune.

Se întâmplă, însă, ca domnul Diaconu să fi fost, în ultimii cinci ani, reprezentant al României în Parlamentul European,  o instituţie ce pune preţ pe buna informare a cetăţeanului. Astfel încât activitatea fiecărui membru este publică, pentru ca cei ce l-au trimis la Bruxelles să ştie – presupunând că sunt interesaţi – cât de bine sunt reprezentaţi. Pe site-ul* dedicat domnului Diaconu aflăm exact nu numai de câte ori a luat cuvântul în plenul Parlamentului în cei cinci ani de mandat şi pe ce subiecte dar putem să-i şi citim discursurile (în română, limba în care au fost susţinute). A luat parte activ la dezbateri de 12 ori în cinci ani, în general pe teme de cultură, căci a făcut parte din comisia de cultură şi educaţie. Doar patru dintre intervenţii se referă în mod specific la România. Toate patru pe acelaşi subiect: justiţia şi statul de drept. Toate susţinând aceeaşi idee, şi anume că justiţia este o problemă internă a României – evident în încercarea de a descuraja condamnarea ţării (de fapt a guvernului pesedist) pentru asaltul asupra independenţei justiţiei din vremea lui Dragnea. Atât.

Ca să închei, cum singur declară, dacă vede că ceva nu funcţionează domnul Diaconu se implică. N-are linişte până când nu rezolvă problema. Acum, că s-a întors în ţară şi vrea să fie preşedinte, brusc paleta de probleme de rezolvat pare să se fi lărgit, după cinci ani liniştiţi la Bruxelles, de unde totul părea să meargă bine, inclusiv activitatea arhanghelilor justiţiei, Iordache, Toader şi Dragnea.

Ce să zic, nici eu n-am linişte de când am aflat c-ar putea ajunge în turul doi…

* http://www.europarl.europa.eu/meps/en/124805/MIRCEA_DIACONU/history/8