“Bărbatul care aduce fericirea” se numește, în varianta originală, Der Mann, der das Glück bringt, o carte scrisă în limba germană de către un scriitor de origine română care trăiește în Elveția și despre care nu auzisem înainte să mă decid să-i cumpăr cartea din librăria Cărturești. Am luat-o cu mine în concediu – alături de alte 3 cărți de pe lista (prea) lungă de așteptare – și, cumva, cu ea mi-am început vacanța. Și flerul nu m-a înșelat, experiența lecturii a fost minunată. Mi-ar fi plăcut ca această carte să fi fost scrisă în limba română. Am simțit-o cumva ca pe o carte “românească”, poate doar pentru că nu am putut fi altfel decât subiectiv sau poate pentru că jumătate din poveste se întâmplă în România, prin smârcurile deltei, în praful decadent al Sulinei, printre dealurile dobrogene sau pe faleza luminoasă a Tulcei.
Continue reading “Cătălin Dorian Florescu – Bărbatul care aduce fericirea”
După 
Intenționam să spun mai multe despre acest roman superb pe care numai ce l-am terminat dar, încă sub influența unei leneșe senzații de bine, voi traduce doar un minuscul fragment care îmi pare că prezintă perfect esența cărții (și rezonează cumva deosebit în sufletul meu, care și el a înțeles relativ de curând cum să fie tânăr):
Plecat din România cu obsesia de a fi permanent la curent cu ce se petrece în politică, dedat chiar la interminabilele și în general ineptele talk-show-uri dâmbovițene, m-am trezit brusc, în Elveția, departe de sursa de zgomot zilnică a zecilor de posturi TV românești, multe dintre ele, într-un fel sau într-altul, pentru unii sau pentru ăilalți, de propagandă. Așa că, rămas doar cu programul irelevant (cu accente toxice) al TVRi, mi-am concentrat atenția spre BBC, CNN, postul național elvețian și vreo câteva bloguri de politică și economie. La timp pentru a prinde în direct uluirea tuturor când britanicii au votat pentru Brexit. Câteva luni mai târziu americanii aveau să-l aducă pe Donald Trump la Casa Albă, iar democrațiile lor vechi și solide nu vor mai fi niciodată la fel. Dincolo de politicieni avizi de putere cu orice preț, de armate de troli care răspândesc mizerii greu de digerat pe internet, de ziariști vânduți, de afaceriști lacomi sau de furia și ura unei părți bune a electoratului, ce a produs aceste cataclisme în societăți despre care se presupunea că au o ridicată cultură a democrației politice? Și cum e posibil ca lucrurile să se deterioreze într-un ritm atât de accelerat? Fără a avea pretenția de a acoperi complet fenomenul, cartea lui J. D. Vance încearcă o explicație. 
Exit West este o poveste de dragoste. Doi tineri se descoperă într-o sală oarecare de clasă, se simt atrași unul de celălalt și, când adună suficient curaj, își vorbesc pentru prima oară. Banal, așa cum încep mai toate poveștile de dragoste. Doar că a lor se întâmplă să înceapă undeva în mijlocul unei lumi aflată pe marginea prăpastiei. Saeed și Nadia trăiesc în Orientul Mijlociu, într-un oraș asaltat de nenumărați refugiați pe care războiul e pe cale să-i ajungă din urmă. Cumva reușesc, ca toți ceilalți tineri și ca aproape toți locuitorii, să se adapteze societății lor imperfecte, navigând inteligent printre nenumăratele restricții și intoleranța agresivă a bigotismului folosit mai degrabă ca pârghie de putere și de constrângere politică decât din respect pentru preceptele religioase. Nadia nu crede și nu se roagă, dar poartă în public o robă neagră care-o acoperă din cap până-n picioare, modul ei de a se apăra de agresiunile zilnice la care ar fi supusă altfel. Saeed e credincios și-și găsește liniștea sufletească în rugăciunea zilnică. Iubirea lor, într-o lume asaltată de barbari dornici de sânge și putere, le poate aduce moartea. Când războiul începe, toată lumea lor se sfărâmă. 
Am citit despre cartea asta mult înainte să apară versiunea în limba română, recomandată fiind de personalități diverse ale căror opinii le prețuiesc și le urmăresc – un mod facil de orientare într-o lume cu mult mai multe cărți bune decât timp de citit. Inițial am vrut să cumpăr varianta originală, în engleză, dar până la urmă am așteptat, căci e mult mai ușor și mai plăcut să citești în limba ta maternă.
Nu e chiar o carte, mai degrabă ar intra la categoria “cărticele”, câtă vreme ai nevoie doar de vreo două ore ca să o citești. Și nu mi-e nici acum clar dacă autorul, altfel un reputat profesor de istorie a economiei, chiar credea în ideile (legile) pe care le-a prezentat cu o morgă de lucrare științifică sau doar s-a distrat un pic alături de cititorii săi, o farsă de la înălțimea autorității sale academice.
Pe Mihai Radu l-am citit ani de zile în Cațavencii, până când revista s-a înrolat în corpul de elită al jurnaliștilor în luptă cu statul paralel. După ani în care i-am citit cu religiozitate în diversele lor faze și sub diversele lor nume am fost șocat de brusca prăpastie care se crea între îndelungata compatibilitate morală și intelectuală cu cititorii revistei și noua ei orientare, demnă de grupul de presă al lui Voiculescu. Am mai citit-o vreo câteva săptămâni, din inerție, am protestat, am comentat revoltat fiecare articol deviant al lui Bușcu sau al lui Mircea Dinescu (o mare dezamăgire, după ce l-am admirat aproape 30 de ani) și, până la urmă, am renunțat să citesc și să cumpăr revista. Poate că tot răul e spre bine. De când cu noua orientare editorială – și poate ca un semn al convingerii cu care scriu la revistă – Dinescu a reînceput să scrie poezii, Mihai Radu a scris “Extraconjugal”, Simona Tache a devenit foarte activă pe blogul personal iar Florin Iaru și Cristian Teodorescu (or mai fi și alții) au publicat și ei anul trecut.
E al doilea roman al lui Philip Roth pe care îl citesc, primul a fost “Pata Umană”, o carte superbă care-ar fi meritat un final sau – ca să punem lucrurile în perspectiva corectă – finalul expeditiv al lui Roth nu mi-a plăcut mie, un epilog ca de film românesc pentru o complexă dramă americană. Dar felul în care scrie m-a fermecat, știam deja că e unul dintre cei mai mari scriitori americani contemporani, așa că am cumpărat încă două cărți pe care le-am găsit la Cărturești. Aveam să constatat cu surprindere, după ce l-am citit, că romanul “Complexul lui Portnoy” este, de fapt, publicat în 1969, cu mai bine de 30 de ani înainte de “The Human Stain”.
Un tip reușește, miraculos, să scape dintr-un naufragiu. Vaporul se duce la fund și el e singurul care poate să înoate și să ajungă, mai mult mort decât viu, până pe plaja unei insule pustii. În scurt timp avea să constate că, prin nu știu ce ciudată întâmplare, nu era singur pe insulă. O capră și un câine deasemenea reușiseră să se salveze. Câteva săptămâni mai târziu singurătatea începe să-l chinuie pe bietul naufragiat. Și cum nu era nici o femeie prin preajmă, nu durează mult până când mintea lui înfierbântată începe să o găsească din ce în ce mai atractivă pe amărâta aia de capră. Încă o săptămână trece și tânărul nu mai rezistă. Se strecoară la ceas de seară în spatele caprei și, super excitat, își încearcă norocul. Dar ghinion, fix când credea că totul avea să se termine fericit (cu happy end, cum ar veni…), câinele se repede la el și începe să mârâie și să latre de la câțiva centimetri distanță. Speriat, tânărul renunță. Încearcă din nou, de mai multe ori, în săptămânile următoare, dar rezultatul e același. Câinele se dovedește din ce în ce mai agresiv pe măsură ce dorința lui crește… O lună mai târziu un alt vapor se scufundă în apropierea insulei. Eroul nostru își riscă viața și reușește să salveze din valurile turbate ale oceanului o frumusețe de femeie care cu siguranță s-ar fi înecat fără ajutorul lui. În dimineața de după furtună se trezesc amândoi aproape îmbrățișați pe plaja pustie, ea mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, plesnind de sex-appeal, el încă extrem de excitat de lunga perioadă de abstinență. “Mulțumesc, dragul meu, că mi-ai salvat viața! Sunt gata să fac orice pentru tine, doar spune-mi ce-ți dorești!”. El nu stă prea mult pe gânduri: “Poți să ții turbatul ăla de câine vreo cinci minute?” 
APort 