Adio, Mozart!

Sunt un mare fan al activismului de shopping, am şi scris, acum vreo trei ani, un articol intitulat Activism de supermarket. Spuneam acolo că nu mai cumpăr vinuri americane din cauza lui Trump şi italieneşti din cauza guvernului de extremă dreapta al lui Salvini. Mi-am adus aminte de asta în secunda în care am realizat că, deşi sunt un mare fan al bomboanelor vieneze Mozart, va trebui să mă limitez, o perioadă, la ciocolata cu marţipan Langel produsă în centrul vechi al Bienne-ului.

Boicotarea intereselor financiare ale unei entităţi, de orice fel ar fi ea, poate fi o armă de presiune mai eficientă decât pare. Produce efecte de imagine imediat ce publicul se mobilizează împotriva entităţii respective. Dar ceea ce adeseori scapă opiniei publice este impactul de lungă durată care se instalează cu o inerţie suficient de lungă cât să scape atenţiei capricioase a mass-media. Cel mai bun exemplu este Brexit-ul, ale cărui efecte sunt evidente abia în ultimii ani şi chiar şi acum sunt unii care pun declinul britanic pe seama altor factori.

Deci e OK, dacă vrem, să ne exprimăm dezaprobarea faţă de votul austriac împotriva accederii României în spaţiul Schengen boicotând firmele austriece. Cum ar fi, de exemplu, producătorul excelentei ciocolate Mozart. Sau hotelurile, pârtiile de ski, mall-urile şi restaurantele Vienei. Firme austriece, da? Nu e acelaşi lucru când vorbim de OMV Petrom, BCR sau Raiffeisen România – firme româneşti cu acţionariat austriac. O firmă înregistrată în România este o firmă românească, indiferent de originea capitalului care a construit sau achiziţionat acea firmă.

Tot aud de mulţi ani tâmpenia asta cu străinii care ne-au cumpărat afacerile, fabricile şi pământurile şi în general, dincolo de retorica naţionalistă, se pare că la mijloc e o mare neînţelegere. Când un străin cumpără o firmă în România acea firmă este o entitate care se supune legilor şi reglementărilor României. Deci e o firmă românească. Sigur, proprietarul va dispune cum vrea el de profitul acelei firme, presupunând că firma e profitabilă. Dar nu înainte ca acesta să plătească impozitul pe dividende şi impozitul pe profit, TVA-ul datorat statului, contribuţiile sociale ale angajaţilor, salariile acestora, evident, precum şi toate cheltuielile de funcţionare ale firmei respective. Statul român, în consecinţă, rămâne adesea cu mult mai mult decât acţionarul firmei, oricare ar fi naţionalitatea lui. De aceea statele lumii sunt în competiţie pentru a atrage capitalul străin care să asigure creşterea şi bunăstarea propriilor economii.

Deci, ca să concluzionez oarecum brutal, să încerci să duci în faliment Petrom, BCR şi Raiffeisen e ca şi când ai încerca să-ţi distrugi vecinul de deasupra punând o bombă la tine în apartament. Lăsaţi Petrom-ul în pace şi mergeţi la ski în Bulgaria în loc de Austria dacă pârtia din Poiană e mult prea aglomerată. Şi mâncaţi ciocolată elveţiană, că-i cea mai bună.