Preluarea Credit Suisse de către rivalul UBS, tranzacţie controlată cu mână forte de Consiliul Federal Elveţian, a creat stupoare şi un imens val de emoţie în societatea elveţiană. În babilonia care a urmat anunţului de duminică seara fiecare tabără – şi sunt multe – şi-a strigat indignarea pe toate canalele posibile. Şi, culmea, deşi toţi se contrazic pe motivele care au dus la acest deznodământ (de fapt, să sperăm că acesta este deznodământul), toţi au, mai mult sau mai puţin, dreptate.
A fost, fără discuţie, furtuna perfectă. Falimentele de săptămâna trecută ale celor două bănci americane nu au avut nicio legătură cu Credit Suisse dar au creat tensiunea şi panica necesare ultimului act al acestei drame financiare. Să nu uităm şi de presiunea reînnoită a armatei zombi din reţelele sociale care cerea sânge de big finance (ei fiind, să ne înţelegem, majoritatea amatori de cripto…). Conducerea băncii s-a grăbit să dea vina pe panica creată în social media, pe zvonuri, teorii conspiraţioniste sau pură prostie. Twitter-ul pare să fi avut o influenţă, desigur, dar nici pe departe atât de importantă precum sugerează managerii milionari ai băncii. Iar reacţia managementului nu e o surpriză. Din toate acţiunile şi scandalurile recente reiese un lucru clar: o lipsă gravă de etică în felul în care au fost conduse afacerile băncii, adăugată unui melanj incredibil de incompetenţă şi lăcomie. Ultimul an a fost plin de rateuri financiare spectaculoase, totalizând pierderi de aproape 8 miliarde de dolari, fiecare dintre ele ştirbind din încrederea clienţilor care au început să migreze către locuri mai sigure. Scăderea pieţelor financiare cauzată de criza covid şi războiul din Ucraina a afectat deasemenea activele băncii. Apoi inflaţia şi creşterea dobânzilor au dus la scăderea valorii obligaţiunilor de stat pe termen lung, ceea ce a produs pierderi bâncilor care au fost nevoite să vândă înainte de termen (motivul principal pentru care s-a dus la vale banca din Silicon Valley). Cu toate astea, rezervele băncii au îndeplinit până aproape de ultimul moment standardele elveţiene în materie de prudenţialitate (parcă aşa îi spune domnul Isărescu). Ceea ce înseamnă că reglementările federale, deşi întărite după criza care a lovit UBS în 2008-2009, s-au dovedit, din nou, incomplete şi insuficiente. Incomparabil mai bune decât cele americane (care au fost în mare parte anulate de Trump) dar insuficiente. Deci indignarea politicienilor ar trebui să se îndrepte şi asupra propriilor reglementări şi a autorităţilor de supraveghere care au dormit incompetente în papuci. Deşi toată lumea pare acum să fi fost conştientă de mânărelile băncii, deşi poveştile abundă de duminică încoace, nimeni nu pare să fi deschis gura când încă se mai putea face ceva. Aş spune, fără răutate, că ipocrizia face un pic parte din tradiţia elveţiană. Eşti OK, până la un moment dat, numai să nu fii prins. Mai ales ca bancher. Indignarea care se revarsă zilele astea pare să nu fi auzit niciodată de banii şi aurul naziştilor, nenumăraţilor dictatori africani sau ai oligarhilor ruşi.
Existenţa atât de multor defecte în diversele procese din sau din jurul domeniului bancar a dus la acest cataclism financiar elveţian şi internaţional. Părerea mea e că ipocrizia de care am pomenit la sfârşit e cea care va ajuta cel mai mult la apariţia următoarei crize.
PS. Eu am cont la UBS, deci până duminică seara am fost în siguranţă. Ar fi culmea, emigrat din ţara Bancorex şi a Băncii Religiilor, să păţesc ruşinea în Elveţia…
APort 