Acum un an, la patru zile după începerea invaziei ruseşti, am scris Putin, go check yourself!, parafrazând uşor mesajul faimoşilor grăniceri din Insula Şerpilor. L-am recitit astăzi şi chiar n-am fost deloc foarte departe nici de realitatea de atunci nici de evoluţia ultimului an. Sigur, Putin nu m-a ascultat şi nu s-a dus să se verifice, cel puţin nu în spiritul recomandării grănicereşti. Îndrăzneam să prezic, spre finalul articolului, că Rusia nu va câştiga acest război, lucru care mie mi se părea mai degrabă probabil după numai trei zile de conflict. Repliaţi strategic de la pronosticul (ratat) de 3 zile – care îl înlocuise pe cel iniţial de 24 de ore pentru cucerirea întregii Ucraine – către cel mai sigur de maxim o săptămână, fanii lui Putin se uitau la mine ca la o persoană cu un intelect foarte, foarte modest auzind ce spun despre glorioasa armată rusă.

Deci s-a făcut un an şi ruşii nu au câştigat mai nimic. Sigur, propaganda va veni cu poveşti glorioase care vor fi, evident, rostogolite din nou şi de şoşocii noştri. Dar mie îmi place să caut adevărul nu în propagandă ci, cât de mult se poate, în numere. Iar veştile pe care le consider eu cele mai bune vin chiar de la ministerul rus de finanţe. În Ianuarie, Rusia a avut venituri din vânzările de petrol şi gaze mai mici cu 46% faţă de ianuarie 2022. Această scădere, la care se adaugă, evident, costul războiului, a dus deficitul bugetar al primei luni din 2023 la 25 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă mai mult decât a produs toată România în aceeaşi lună. Putiniştii vor zice, evident, că Rusia nu e România. Dar 25 de miliarde înseamnă 1.4% din PIB-ul din 2019, care a fost mai mare decît cel din 2022 şi semnificativ mai mare decât cel estimat pentru 2023. Într-o singură lună. Evident, ministrul rus de finanţe este încrezător că se vor menţine sub ţinta de 2% pe tot anul 2023. Cum să nu ai încredere că gaşca lui Putin ştie ce face!?!?

Alte veşti bune? Au vândut 3.6 tone de aur şi o sumă importantă din moneda chineză, rezerve ale Fondului Naţional, o entitate financiară care este destinată alimentării sistemului rus de pensii. Valoarea maximă a acestui fond ajunsese înainte de război la 155 de miliarde de dolari. Comparaţi suma cu deficitul din Ianuarie şi o să realizaţi că viitorul nu sună bine deloc.

Şi mai e ceva, chestia poate cea mai explozivă. Nenumărate relatări pe blogurile ruse vorbesc despre faptul că nu se plătesc la timp soldele soldaţilor. Din lipsă de bani sau pură birocraţie, aceste întârzieri, care pot fi şi de multe luni de zile, provoacă nemulţumiri majore în rândul armatei. Ca dovadă că treaba e serioasă, fosta şefă a direcţiei financiare a armatei de vest a Rusiei şi-a făcut un fel de mea culpa post-mortem acum patru zile, alegând, evident, să cadă de la balcon.

Închei spunând din nou că Rusia nu trebuie să câştige acest război, că nu poate câştiga. Sper, doar, că oroarea nu va mai dura atât de mult, deşi fiecare lună care trece îngroapă Rusia tot mai adânc. Ucraina va fi ajutată după război, Rusia nu, dar evident că e o ţară mare şi bogată şi are opţiunea de a mai vinde de prin casă. Ceea ce poate fi o urare la ceas aniversar, că tot a împlinit un anişor (de război)!

George e tânăr şi plin de energie. A câştigat alegerile pentru Congres într-un colegiu electoral din New York, ceea ce e mare lucru pentru un politician republican şi conservator într-un oraş cosmopolit şi liberal. Este homosexual, suporter al drepturilor comunităţii LGBTQ, şi nu a făcut din asta un secret, alt lucru nu foarte obişnuit printre politicienii conservatori. Este fiul unor emigranţi brazilieni care a reuşit să se ridice într-un partid anti-emigraţie. Este un mare fan al lui Donald Trump şi a luat chiar cuvântul la marele meeting din 6 Ianuarie 2021, cu puţin timp înainte ca suporterii MAGA să invadeze clădirea Capitol-ului american. Un tânăr educat, lipsit de complexe, bogat prin forţe proprii, cu valori solide, conservatoare despre lume şi viaţă, care a reuşit să îşi croiască drumul spre lumea mare a politicii americane. Right…

George a povestit la un moment dat că patru dintre angajaţii săi au fost victime într-unul dintre cele mai sângeroase mass shooting-uri americane. Informaţia avea ulterior să se dovedească inexactă. Niciuna dintre victime nu figura drept angajată a respectivei companii. Într-o amintire din vremea când era foarte tânăr, mama lui George scapă ca prin urechile acului dintr-unul dintre turnurile gemene ale Wall Trade Center din New York, în fatidica zi de 11 Septembrie 2001, data atacurilor teroriste împotriva Americii. O verificare a serviciului de imigraţie a dovedit că şi această amintire era inexactă, câtă vreme doamna nu se afla în SUA la data respectivă. În fine, un politician trebuie să vină, mereu, cu poveşti interesante pentru a atrage atenţia asupra lui. De exemplu, George se declară un mândru evreu american şi povesteşte că bunicii săi evrei ucraineni au reuşit, cu greu, să scape de prigoana nazistă din timpul WW2. Confruntat ulterior cu datele de obicei foarte exacte în ce priveşte Holocaustul ale comunităţii evreieşti, George se corectează un pic, spunând că de fapt este catolic din bunici catolici dar “se simte” un pic evreu în urma unor poveşti auzite în familia mamei sale.

Ca să scurtez un pic, din CV-ul de campanie electorală al lui George aflăm că este absolvent al Baruch College şi al New York University, ulterior lucrând ca asset manager la Citigroup şi Goldman Sachs, prestigioase instituţii finnanciare americane. Deja v-aţi prins ce urmează, nu? Exact! Incredibil, dar omul nici nu a trecut pe la vreuna dintre aceste adrese!

Ar fi fost şi lucruri interesante (şi adevărate) pe care George le-ar fi putut menţiona dar pe care, surprinzător, le-a uitat. Cum ar fi, de exemplu, că a candidat în concursuri braziliene de frumuseţe pentru homosexuali, îmbrăcat în femeie, ceea ce în engleză se numeşte, intraductibil, drag queen. Sau că e anchetat, tot în Brazilia, pentru folosirea de cecuri false. Sau că e anchetat pentru declaraţii false privind averea (ca şi mentorul său Trump, se declară mai bogat decât este de fapt).

Serios acum, treaba pare serioasă, deşi lucrurile nu mai sunt atât de tragice ca pe vremuri. Pentru oricare din minciunile de mai sus pe vremuri ai fi fost omorât cu pietre sau măcar închis în turnul cetăţii. În lumea atât de admirată astăzi de către conservatori, nu cu foarte mult timp în urmă, o astfel de ofensă n-ar fi lăsat loc decât unei sinucideri onorabile. Astăzi ai fi concediat pentru un asemenea CV mincinos din orice job de pe lumea asta. Dar George nu vede de ce ar trebui să demisioneze din congres, până la urmă a primit votul atâtor oameni! Şi nici nu crede să fi comis vreo ilegalitate. Nici colegii lui republicani (cu câteva excepţii) nu văd situaţia foarte gravă. George a fost numit de curând, în ciuda scandalului – ba chiar părând să sfideze opinia publică – în două comisii parlamentare.

Ştiţi de ce distanţa dintre democraţia României şi cea a SUA, de fapt dintre orice stat amărât şi SUA se micşorează pe zi ce trece? Nu din cauza emigraţiei necontrolate, a chinezilor, a vaccinurilor covid, a Black Lifes Matter, a Gretei Thunberg, a avorturilor, a cancel culture sau a politicii woke. Nu pentru că LGBTQ distrug familia tradiţională. Nici măcar pentru că Elon Musk a cumpărat Twitter. Motivul poartă astăzi un singur nume. Santos. George Santos.

Povestea asta cu alphamale-ul de A. Tate şi tristanu‘ de frat-su mi-a adus aminte de o celebră poezioară/ghicitoare care pare să se potrivească perfect genialilor profesori de la şcoala online de băeţi care n-au (încă) bani de n-şpe lamborghine.

Într-o baltă neagră

Patru ochi luceşte.

Ce să fie oare?

Cred că e doi peşte!

Sunt un mare fan al activismului de shopping, am şi scris, acum vreo trei ani, un articol intitulat Activism de supermarket. Spuneam acolo că nu mai cumpăr vinuri americane din cauza lui Trump şi italieneşti din cauza guvernului de extremă dreapta al lui Salvini. Mi-am adus aminte de asta în secunda în care am realizat că, deşi sunt un mare fan al bomboanelor vieneze Mozart, va trebui să mă limitez, o perioadă, la ciocolata cu marţipan Langel produsă în centrul vechi al Bienne-ului.

Boicotarea intereselor financiare ale unei entităţi, de orice fel ar fi ea, poate fi o armă de presiune mai eficientă decât pare. Produce efecte de imagine imediat ce publicul se mobilizează împotriva entităţii respective. Dar ceea ce adeseori scapă opiniei publice este impactul de lungă durată care se instalează cu o inerţie suficient de lungă cât să scape atenţiei capricioase a mass-media. Cel mai bun exemplu este Brexit-ul, ale cărui efecte sunt evidente abia în ultimii ani şi chiar şi acum sunt unii care pun declinul britanic pe seama altor factori.

Deci e OK, dacă vrem, să ne exprimăm dezaprobarea faţă de votul austriac împotriva accederii României în spaţiul Schengen boicotând firmele austriece. Cum ar fi, de exemplu, producătorul excelentei ciocolate Mozart. Sau hotelurile, pârtiile de ski, mall-urile şi restaurantele Vienei. Firme austriece, da? Nu e acelaşi lucru când vorbim de OMV Petrom, BCR sau Raiffeisen România – firme româneşti cu acţionariat austriac. O firmă înregistrată în România este o firmă românească, indiferent de originea capitalului care a construit sau achiziţionat acea firmă.

Tot aud de mulţi ani tâmpenia asta cu străinii care ne-au cumpărat afacerile, fabricile şi pământurile şi în general, dincolo de retorica naţionalistă, se pare că la mijloc e o mare neînţelegere. Când un străin cumpără o firmă în România acea firmă este o entitate care se supune legilor şi reglementărilor României. Deci e o firmă românească. Sigur, proprietarul va dispune cum vrea el de profitul acelei firme, presupunând că firma e profitabilă. Dar nu înainte ca acesta să plătească impozitul pe dividende şi impozitul pe profit, TVA-ul datorat statului, contribuţiile sociale ale angajaţilor, salariile acestora, evident, precum şi toate cheltuielile de funcţionare ale firmei respective. Statul român, în consecinţă, rămâne adesea cu mult mai mult decât acţionarul firmei, oricare ar fi naţionalitatea lui. De aceea statele lumii sunt în competiţie pentru a atrage capitalul străin care să asigure creşterea şi bunăstarea propriilor economii.

Deci, ca să concluzionez oarecum brutal, să încerci să duci în faliment Petrom, BCR şi Raiffeisen e ca şi când ai încerca să-ţi distrugi vecinul de deasupra punând o bombă la tine în apartament. Lăsaţi Petrom-ul în pace şi mergeţi la ski în Bulgaria în loc de Austria dacă pârtia din Poiană e mult prea aglomerată. Şi mâncaţi ciocolată elveţiană, că-i cea mai bună.

Conduci un Maserati în leasing care te costă o treime din toţi banii pe care îi câştigi. Restul salariului nu-ţi ajunge să ieşi cu băieţii de câteva ori pe săptămână aşa că în fiecare lună te împrumuţi din pensia bunică-tii. Te culci prea târziu şi a doua zi n-ai niciun chef de muncă. Mănânci prea multă pizza, bei prea mult primitivo, când te laşi de primitivo te apuci de limoncello. Ai început , în schimb, să te îngraşi şi nu te mai încape garderoba de fiţe pe care ai dat o grămadă de bani.

Ma vaf*anculo!!! Aşa nu se mai poate! Sunt necesare măsuri URGENTE! Trebuie să schimbi ceva în viaţa asta care te face nefericit. Meriţi mai mult de atât. Scoţi toţi banii care ţi-au mai rămas pe card şi îţi cumperi cocaină de la dealerul din colţ.

La vita è bella, frate!

Nimic nu explică mai bine situaţia specială a politicii franceze decât exit-poll-ul acestui prim tur de scrutin pentru prezidenţiale. Să sumarizăm rezultatele:

Extrema dreaptă, reprezentată de 3 partide: Marine Le Pen 23.4%, Eric Zemmour 7%, Nicolas Dupont-Aignan 2.1%. Total: 32.5%.

Extrema stângă, reprezentată de 4 partide (şi nici măcar nu i-am inclus aici pe socialişti şi pe verzi): Jean-Luc Mélenchon 21.1%, Fabien Roussel 2.4%, Philippe Poutou 0.8%, Nathalie Arthaud 0.6%. Total: 24.9%.

Deci 57.4% dintre francezi, binişor mai bine de jumătate, au votat pentru reprezentanţi ai unor mişcări extremiste, de stânga sau de dreapta. Din principiu, nu fac niciun fel de distincţie între cele două, la fel de nocive, deşi extrema dreaptă este mai la modă în ultimii ani. Cel mai bun exemplu este că Jean-Luc Mélenchon, candidatul extremei stângi cel mai bine clasat, declara în seara asta că va trebui să se consulte cu alegătorii săi pentru a face o recomandare pentru turul doi. Deci un comunist nu ştie ce să aleagă între un candidat de centru şi unul din extrema dreaptă. Extremele s-au atras întotdeauna…

În afară de preşedintele Macron, aflat pe prima poziţie după primul tur, niciun candidat al partidelor “centriste”, de stânga sau de dreapta, nu a reuşit să atingă pragul de 5%. Fără să am pretenţia că mă pricep la politica franceză, doar ca spectator din exterior, cel puţin trei dintre candidaţii de centru mi s-au părut mult mai buni decât cei trei populişti extremişti din urma lui Macron.

Dar oamenii nu mai ascultă, nu mai caută şi nu mai au răbdare să înţeleagă. Într-o Europă în care războiul a reizbucnit, ungurii şi sârbii au votat deja pentru candidaţi “suveranişti” nu departe de ideologia politică a lui Putin. Deşi Macron va câştiga probabil un al doilea mandat, să vezi atât de mulţi extremişti în a doua cea mai mare ţară a Europei îţi dă fiori pe şira spinării.

De ce acum ne-am repezit toţi să ajutăm, ne dăm peste cap pentru ucraineni, dar n-am făcut mai nimic pentru afgani, sirieni, libieni sau eritreeni? Ăia nu sunt tot oameni, nu aveau şi ei nevoie de ajutor? Am fost orbi pentru nenorocirile altora şi brusc ne-am trezit. De ce?

Înainte să ne simţim vinovaţi pentru excesul subit de omenie eu zic să punem, la rândul nostru, o întrebare: dar de ce vă chinuie grija? Oare pentru că nu am făcut destul pentru amărâţii de dinainte? Sau, mai degrabă, pentru că facem prea mult pentru ăştia de-acum? Dacă nu ajutăm, pe cine ajutăm de fapt?

Cei care vin cu poveştile si îngrijorările astea ipocrite sunt adesea motivul pentru care nu ajutăm suficient. Căci există trei feluri de oameni pe lumea asta. Cei care decid să-şi ajute semenii când aceştia sunt la ananghie. Apoi, sunt cei care, din diverse motive, nu o fac. Şi mai sunt şi cei din a treia categorie, una absolut specială, ca să zic doar atât, a celor care încearcă să-i împiedice pe cei dintâi. Războaiele, chiar şi operaţiunile militare speciale, reuşesc mereu să scoată din oameni, în funcţie de materialul clientului, tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Şi încă ceva ce, la război, se aplică deopotrivă ţărilor şi oamenilor: dacă nu eşti Elveţia probabil că nu eşti neutru, deci de care parte eşti?

A fost provocat. A fost împins să reacţioneze, n-a avut de ales, e o decizie strategică de securitate. Ucraina a fost cumpărată de americani, e o ţară amanetată Ocultei Mondiale. Până la urmă sunt toţi ruşi, ce contează! Da, ucrainenii sunt nazişti, n-ai văzut că ăia din batalionul Azov au răstignit un rus pe cruce? Să se predea şi se termină mâine, o să fie pace. Zelensky ăla e un actoraş aventurier, dornic de sânge, cumpărat de Soroş, nu-i pasă de nimic.

Nu-mi spune mie cum sunt ucrainenii! N-ai auzit de Bucovina, de canalul Bâstroe, de Insula Şerpilor şi de nava Rostok care ne-a blocat canalul Sulina 15 ani? Ce treabă avem noi cu ei? S-au terminat românii care au nevoie de ajutor? Cine ştie cine mai intră în ţară odată cu refugiaţii ăştia?

Ruşii nu atacă pentru că aşteaptă să negocieze, de-aia! Tu chiar crezi că sunt incompetenţi? Cine zice, CNN, mă laşi? Nu trebuie să-i subestimăm, e strategia lor să temporizeze. Dac-ar vrea i-ar toca pe-ăia în două zile. Nu e război, atacă doar instalaţii militare. N-au bombardat clădiri civile, e propagandă ucraineană.

Trebuie să ne calmăm, că altfel noi urmăm. Nu se va opri aici. În două ore e la Bucureşti, n-avem cum să-l oprim. Noi n-avem armată, suntem zero, ne-au vândut vesticii toate mizeriile lor. Au distrus industria de apărare. Şi, până la urmă, să apărăm ce? Ce-a făcut ţara asta pentru mine ca s-o apăr? Trebuie să fim neutri. Există o petiţie care cere neutralitatea României, s-o semnăm! NATO vrea ca România să fie câmpul lor de luptă. Nu o să ne apere nimeni, o să rămânem singuri cu ruşii. Să ne vedem de treaba noastră! Vrem pace! Pace!

Probabil că Putin a sperat să aibă alt preşedinte la Casa Albă. Dar Trump a pierdut, dezamăgindu-şi susţinătorul de la Kremlin. A sperat că toţi anii ăştia de propagandă şi dezinformare, pe toate canalele, au produs dezbinarea şi dezangajarea necesare ofensivei ruseşti. A sperat că societăţile occidentale îşi vor fi pierdut apetitul de ripostă după toate problemele provocate de pandemie. Dar a fost nevoie de doar câteva săptămâni de ameninţare pentru ca vestul să se mobilizeze şi să vorbească pe o singură voce împotriva agresiunii ruseşti contra Ucrainei. NATO, “în moarte clinică” pe vremea lui Trump, cum o cataloga Macron, e mai activă şi mai unită astăzi decât a fost vreodată. Probabil că Putin a crezut că doar zăngănindu-şi armele la graniţele Ucrainei va determina forţele reacţionare încă existente în ţara vecină să răstoarne regimul ales democratic. Dar asta nu s-a întâmplat. A sperat ca ucrainienii să facă o greşeală care ar fi putut fi interpretată drept provocare. Dar nici asta nu s-a întîmplat. Aşa că Putin a inventat ridicola noţiune de “denazificare” a unei naţiuni care a fost, probabil, una dintre cele mai mari victime ale nazismului şi este condusă astăzi de un preşedinte ales democratic, cu origini evreieşti şi un bunic care a luptat în armata roşie.

Cel mai mult, probabil că Putin a mizat pe lipsa de reacţie a armatei ucrainiene. A sperat că va fi un marş neîntrerupt de nimeni şi de nimic până în Kiev. Că nu vor pierde militari şi nu vor fi nevoiţi să ucidă prea mulţi ucrainieni. Au trimis ieri trupe aeropurtate să ocupe aeroportul din Kiev, oarecum departe de graniţă, o dovadă a încrederii arogante în puterea de intimidare a trupelor ruseşti. Au făcut (încă) un calcul greşit. La ora asta este deja clar că rezistenţa împotriva invaziei este mult mai mare decât s-ar fi aşteptat Putin. Sigur, asta nu-l va face să dea înapoi, doar îl va “obliga” să ucidă şi mai mulţi oameni. Probabil că de-aia a ieşit să se roage – jenant gest, care denotă o oarecare disperare – de militarii ucrainieni să întoarcă armele împotriva propriului guvern. Surprinzător sau poate nu, există rezistenţă chiar şi în Rusia, atât în stradă cât şi în diverse medii academice care condamnă agresiunea.

Nu în ultimul rând, Putin a mizat pe faptul că interesele diverse ale statelor europene vor atenua amploarea sancţiunilor. După prima zi de război încă rămâne de văzut dacă s-a înşelat complet şi în privinţa asta. Chiar şi fără sancţiuni masive, anemica economie rusă va primi în plin efectele încă unei stupide aventuri militare, doar că asta se va vedea pe termen mediu, în anii care vin, cum s-a întîmplat şi după anexarea Crimeei.

Îmi pot permite un pronostic. Putin şi Rusia nu pot câştiga, în primul rând pentru că Rusia, în realitate, nu are forţa economică de a susţine un război pe scară largă. Am scris despre asta acum aproape trei ani, aici. Şi apoi pentru că, exact ca în orice dictatură, în Rusia nu există decât o singură opinie, cea a liderului suprem ajuns între timp un criminal psihopat, arogant şi narcisist. Comparaţi asta cu diversitatea de opinii şi idei din Occidentul democratic care i se opune. Putin se afundă pe zi ce trece mai mult în groapa pe care singur şi-a săpat-o.