Azi a fost prima zi de birou, după trei luni de muncit de-acasă. Nu mai pornisem maşina de ceva vreme aşa că a trebuit să recuperez: un accident la ieşirea în autostradă m-a făcut să petrec mai bine de jumătate de oră în tunelul de centură al Bienne-ului, apoi încă vreun sfert de oră de întârziere conducând prin sate, paralel cu autostrada. Aşa c-am ajuns super târziu la instructajul de comportament post-covid. În fine, multe dintre reguli le ştiam sau le-am învăţat în ultimele luni – de exemplu, cum să te speli pe mâini pe două strofe din Happy Birthday to you.

Clădirea e toată un sens unic. Pe scările din aripa est urci, pe-alea din vest cobori, pe-o uşă intri pe-alta ieşi, când intri într-un hol ai voie doar să faci la dreapta, la stânga eşti pe contrasens. Arhitectura modernă facilitează sensul unic, cu avantajele sale privind distanţarea socială. Continue reading “Prima zi.” →

Aflaţi deunăzi într-o plimbare pe (vestitele) coclauri elveţiene, după multe săptămâni de recluziune, am zis să încercăm şi noi un pic de socializare cu nişte elveţience adorabile. Ei bine, uitaţi-vă singuri să vedeţi cum s-a terminat!

Uitarăm că tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, văcuţele, etcetera… respectă regulile de distanţare socială! Zic unii că încă dinainte de pandemie…

 

La China Town toate luminile erau aprinse dar nimeni înăuntru. Realizez situația abia în dreptul Veronei, restaurantul italienesc cu patroni turci. Un om mănâncă afară, la terasă, zgribulit de cele 11 grade din Bienne. În sala largă, de obicei plină la ora asta, doar două mese sunt ocupate. Pe colţ, la Donner-ul care vinde şaorme, nu e nimeni. Vis-a-vis, la Arcade, doi oameni fumează în faţă, la intrare. Înăuntru, nu mai mult de cinci oameni. Îmi continui drumul spre centrul vechi şi, în faţă la Café Perrochet Vert, un ospătar de mare clasă, îmbrăcat impecabil, mă salută cordial din uşă. În cei şapte ani de locuit la Bienne am încercat de mai multe ori să luăm cina aici dar, cum stau prost cu disciplina de a face rezervare din timp, niciodată n-am găsit masă. Continue reading “Le Retour à l’anormal” →

În loc să ne luptăm cu antenele 5G* ale operatorilor de telefonie mobilă ar fi probabil mult mai util dacă am trage oarece învăţăminte din istoria celei mai mari epidemii de gripă ce a lovit omenirea şi care a ucis peste 50 de milioane de oameni. Unele asemănări cu pandemia covid19 sunt izbitoare, în ciuda faptului că la vremea aia nu existau antene 5G, de fapt nu existau antene de niciun fel, ceea ce nu a împiedicat virusul să se propage nestingherit. Dar să vedem ce-a fost atunci şi să comparăm cu ce e acum.

Muzeografii de la NMB Nouveau Musée Bienne au prezentat de curând rezultatele unei foarte interesante cercetări, făcute prin arhivele din Bienne, despre epidemia de gripă spaniolă care a lovit oraşul în 1918. Primele cazuri au apărut in Iulie şi au creat panică. Ca şi acum, au fost închise şcolile şi interzise adunările publice, inclusiv slujbele religioase. 1000 de oameni au fost infectaţi într-o perioadă scurtă de timp, fabrici întregi au fost închise din lipsă de muncitori iar capacitatea maximă a spitalelor a fost atinsă în scurtă vreme. Continue reading “Ce ne învaţă gripa “spaniolă” din 1918″ →

Pe panoul mare din mijloc scrie “Fermeture provisoire”. Blocuri de beton barează şoseaua îngustă. În stânga şi în dreapta garduri vii din tuia, înalte de-un stat de om, delimitează nu numai curţile caselor care se întind de-a lungul drumului dar şi graniţa dintre Elveţia şi Franţa. Micul punct de frontieră de aici este închis din cauza epidemiei, transfrontalierii trebuie să ocolească prin Geneva. O patrulă elveţiană a poliţiei de frontieră urmăreşte, de pe trotuarul opus, cum două grupuri se apropie, din ambele direcţii. Fără să pară îngrijoraţi, atitudinea lor devine mai alertă, gata să intervină. Oamenii s-au oprit de-o parte şi de alta a blocurilor de beton şi se salută cordial dar nimeni nu trece dintr-o parte într-alta. Apoi încep să cânte, cu accent franţuzesc. “Happy birthday to youuu!  Happy birthday day to youuu!”

O pocnitură răsună fix între versurile cântecului şi parcă lumea îngheaţă pentru o clipă. Un dop de şampanie e propulsat în aer din mijlocul părţii franceze a familiei, face o boltă înaltă de-a lungul barierei şi aterizează, regulamentar, de aceeaşi parte a graniţei.

Corpul de clădire din stânga are numai chiriaşi foarte în vârstă, care depind de serviciile exclusiviste ale centrului de îngrijire de la parter, unde au suport medical, restaurant şi, în vremuri normale, chiar şi viaţă socială. Acum stau toţi închişi în propriile apartamente. Doamna de la ultimul etaj iese des în balcon să scuture cârpe de praf, îşi deretică singură prin casă toată ziua şi ne facem cu mâna de fiecare dată când ne vedem. A încercat chiar o conversaţie de la distanţă, peste părculeţul dintre noi. Ea nu prea aude, noi nu prea înţelegem dialectul elveţian, discuţia nu s-a legat. Continue reading “Balcoanele de vizavi” →

-Nimic pe lumea asta nu-ţi dă o mâncărime mai mare decât recomandarea de a evita să-ţi atingi nasul, gura sau ochii.

-Ar trebui să existe o lege a lui Murphy pentru chestia asta.

-Cea mai mare fabrică europeană de respiratoare artificiale este în Elveţia. Oamenii şi-au mărit producţia la maxim, pentru a încerca să acopere cererea care a explodat în ultimele săptămâni, în primul rând din Italia, unde sute de oameni mor în fiecare zi pentru că nu pot respira şi nu există resurse pentru a fi ajutaţi. Doar că producţia e încetinită semnificativ pentru că România blochează exportul unor componente indispensabile. Bună treabă, e cam ca în bancul cu ciobanul care-a rămas fără slănină dar stă liniştit pentru că ceapa e încă la el în desagă. Continue reading “Mâncărimi periculoase” →

Cred că e a treia tură numai de când am intrat eu în teleconferinţa de la 10. A aterizat pe o cracă de lângă cuib şi de data asta aduce în cioc o crenguţă de trei ori mai lungă decât ea. Sare cu abilitate din creangă în creangă şi-şi mută capul coordonat, ca să strecoare beţigaşul din cioc prin încrengătura deasă din jurul cuibului. Inevitabil mi-o aduc aminte pe Enisala, cea mai inteligentă labradoare din lume, încercând disperată, din nou şi din nou, să bage în curte un băţ mai lung decât era poarta de lată. A naibii cioară, se descurcă mai bine să-şi strecoare băţul printre obstacole! A ajuns în cuib şi împleteşte cu ciocul, într-o structură doar de ea ştiută, crenguţa pe care a cărat-o mai devreme. Asta îi ia lejer vreo trei minute, după care se ridică în picioare, îşi înalţă aripile pentru stabilitate şi începe să se rotească, călcând apăsat pe pereţii laterali ai nacelei pe care şi-o construieşte în bătrânul platan din curtea interioară. Corpul i se plimbă caraghios de pe un picior pe altul, ca un luptător de sumo care-şi caută poziţia de luptă. Continue reading “Home office” →

Colegul care are biroul în prelungirea biroului meu e acasă de marțea trecută, bolnav. A fost la medic, cu toate simptomele alea îngrijorătoare mai puțin temperatură, dar doctorul a considerat că nu trebuie testat pentru coronavirus. Nici marți și nici vineri, când a încercat din nou. Între timp, numărul de cazuri în Elveția a trecut de 2200 și multe voci spun că de fapt ar fi mult mai mare pentru că nu se fac suficiente teste. Guvernul federal a luat, în ultima săptamână, măsuri graduale în încercarea de a încetini răspândirea virusului dar nu poți să nu constați, uitându-te la țările din jur, că alții au făcut mult mai mult și mult mai devreme. Dacă raportezi numărul de cazuri la populație, Elveția este deja în topul celor mai afectate țări europene, după Italia și Norvegia. Nu se prezintă oficial numărul de cazuri pe fiecare canton sau detalii despre gradul de ocupare din spitale, presupun pentru a nu stârni panică, dar situația este îngrijorătoare în special în Ticino, cantonul de limbă italiană din sud și în marile orașe, Geneva, Zurich și Basel. Continue reading “Om trăi și om vedea!” →