083725F4-EBC3-47F9-9575-5DB722273463Azi a fost prima zi de birou, după trei luni de muncit de-acasă. Nu mai pornisem maşina de ceva vreme aşa că a trebuit să recuperez: un accident la ieşirea în autostradă m-a făcut să petrec mai bine de jumătate de oră în tunelul de centură al Bienne-ului, apoi încă vreun sfert de oră de întârziere conducând prin sate, paralel cu autostrada. Aşa c-am ajuns super târziu la instructajul de comportament post-covid. În fine, multe dintre reguli le ştiam sau le-am învăţat în ultimele luni – de exemplu, cum să te speli pe mâini pe două strofe din Happy Birthday to you.

Clădirea e toată un sens unic. Pe scările din aripa est urci, pe-alea din vest cobori, pe-o uşă intri pe-alta ieşi, când intri într-un hol ai voie doar să faci la dreapta, la stânga eşti pe contrasens. Arhitectura modernă facilitează sensul unic, cu avantajele sale privind distanţarea socială. Dar… dacă ai de mers, de exemplu, la toaleta aflată la zece metri de biroul tău – dar în direcţia greşită – trebuie să dai o tură completă de etaj. Şi cum toaletele au devenit individuale, e nevoie de un pic de planificare ca să eviţi să faci pipi pe tine. Protocolul, înăuntru, e super complicat deci mi-am propus, până descoperă cineva vaccinul ăla, să beau mai puţină apă.

Fiecare etaj al clădirii e un mare inel în jurul unui imens spaţiu gol, de la parter până la ultimul etaj, delimitat de pereţi de sticlă. Ceea ce-ţi permite să vezi imaginea uşor deprimantă a nenumăratelor locuri goale în open space-urile etajelor inferioare şi să te simţi un pic ca într-un film post-apocaliptic printre birourile împodobite de fotografii cu copii mici si căţei simpatici, ce par să fi fost părăsite aseară la sfârşitul programului. Doar calendarele încremenite cândva la mijlocul lui martie, post-it-urile desprinse şi făcute sul, florile uscate şi fructele stafidite trădează cele trei luni de carantină.

Am fost surprins să constat că aproape toţi colegii mei arată mult mai relaxaţi, mulţi au bărbi de hipsteri gen Tom Hanks abia salvat de pe o insulă pustie în Cast Away, au şi pierdut în greutate, semn că lucratul de-acasă le-a priit. Cred că o să fie mult mai mişto în valul trei, când n-o să mai fim aproape numai bărbaţi în birou. Pe toţi cei prezenţi, altfel ascunşi prin cotloanele marii clădiri, i-am întâlnit în pauza de prânz. Cantina arată mai nou ca o popotă de unitate militară (e adevărat, de swiss army). Două feluri de mâncare – unul cu carne, celălalt vegetarian, barul de salată închis, cazanul de supă gol, singura altă opţiune comestibilă este standul de ciocolată (evident elveţiană). Tania, probabil singura care ştie toate cele 250 de nume ale noastre şi-are un zâmbet şi-o vorbă bună, în germană, pentru fiecare, nu mai e, Chef-ul pune şi-n farfurii, la casă nu e nimeni aşa că îţi introduci singur porţia şi plăteşti cu cardul. Distanţa dintre scaune nu încurajează interacţiunea socială – altfel una dintre marile plăceri ale pauzei de prânz. Trebuie să ştergi masa, după ce termini, cu cârpiţe de-alea de unică folosinţă. Habar n-am cine spală vasele, mai mult ca sigur o maşină.

În rest, sunt chestii noi la tot pasul: indicatoare colorate sunt lipite pe uşi, pereţi şi podele, toate clanţele de care trebuie să tragi au montate pârghii ca să le operezi cu cotul, dispozitivele de dezinfectare cu aerosoli sunt la tot pasul iar filtrele ventilaţiei au fost schimbate cu unele care, dacă nu-i opresc de tot, măcar îi încetinesc semnificativ pe viruşi. La training am primit 50 de măşti pe care nu le poartă nimeni şi-un pix “de contact”, cu un cap moale (pentru touchscreen -urile maşinilor de cafea) şi celălalt tare, pentru butoanele de la lift, dozatoarele de apă etc. Ca să nu-ţi foloseşti degeţelele.

Pare complicat… Poţi chiar să te simţi un pic depăşit, adesea o iei aiurea în direcţia greşită sau uiţi să faci chestii, shit!, pentru care ai semnat după instructaj. Eşti obsesiv în legatură cu toate, asta în primele ore, după care te iei cu treaba şi te trezeşti că te-ai mai dezinfectat doar la plecare, că deschizi uşile direct cu mâna iar pixul ăla de butoane, fuck-it!, l-ai abandonat pe birou, cu degetul e mai rapid. Te lupţi cu mâncărimea de nas – măcar cu asta să fii consecvent – ne-au zis clar să nuuu neee scăr-pi-năm! În fine, până la urmă ştii ce? Câtă vreme suntem toţi sănătoşi microclimatul dinăuntru este safe. Poate sună uşor mioritic, da’ doar n-o să ne facă virusul ăsta tocmai pe noi! Poate nici nu există, cum zic unii pe facebook.… Hai, Doamne-ajută!