balcoaneCorpul de clădire din stânga are numai chiriaşi foarte în vârstă, care depind de serviciile exclusiviste ale centrului de îngrijire de la parter, unde au suport medical, restaurant şi, în vremuri normale, chiar şi viaţă socială. Acum stau toţi închişi în propriile apartamente. Doamna de la ultimul etaj iese des în balcon să scuture cârpe de praf, îşi deretică singură prin casă toată ziua şi ne facem cu mâna de fiecare dată când ne vedem. A încercat chiar o conversaţie de la distanţă, peste părculeţul dintre noi. Ea nu prea aude, noi nu prea înţelegem dialectul elveţian, discuţia nu s-a legat. Dar ne-am bucurat chiar şi-aşa să “socializăm”. De la distanţă, aşa cum se cuvine. La fel de călduros ne salutam şi cu doamna de la doi, şi ea trecută bine de 80 de ani, care ieşea de zeci de ori pe zi în balcon ca să dea ture dintr-un capăt în altul, sprijinindu-se în căruciorul ei roşu. Până când a dispărut brusc acum o săptămână şi apartamentul a rămas în întuneric. Am aflat de la administratoarea complexului, care-i udă regulat florile, că e în spital, s-a operat de ceva, o problemă mai veche.

La doi, chiar în dreptul nostru, o femeie cu trăsături balcanice întinde rufe pe sârmă, lucru ciudat într-o clădire în care toate apartamentele sunt dotate cu maşină de spălat şi uscător. Asta face în fiecare zi, de parcă spală pentru tot blocul, poate că este modul ei de-a-şi umple timpul. Sau poate cearşafurile albe, umflate de vânt, o fac să viseze la vreun port mediteranean, albanez sau mutenegrean. Băiatul ei, care n-are mai mult de trei ani, îşi împinge bicicleta fără pedale, de dimineaţă până seara, ocolind abil albii, şezlonguri şi rufe. Seara, după ce se întunecă, îl văd prin ferestre făcând acelaşi lucru în livingul familiei, netulburat de lumina difuză şi de culorile vii ale televizorului. Dac-o să-i placă la fel de mult şi când o să treacă la bicicleta cu pedale probabil că într-o zi o să ajungă un mare ciclist.

La trei, în dreapta, un tip a meşterit o după-amiază întreagă la ceva de înălţimea balustradei. Nu e lucru comun pe aici să auzi zgomot de bormaşină din apartamente închiriate, căci găurile trebuie făcute să dispară atunci când te muţi, iar experienţa comună a demonstrat că e mult mai uşor să dai o gaură într-un perete decât s-o astupi fără să se vadă. Ceea ce e frustrant, căci de şapte ani n-am mai bătut un cui şi n-am mai dat o gaură. Tablourile instalate acum o lună, când ne-am mutat, cu sisteme pe bază de benzi dublu adezive de la Tesa, au început, rând pe rând, să cadă de pe pereţi. De fapt, după primele două, le-am dat singur jos pe celelalte. Vor sta aşa mult şi bine, până când se vor redeschide magazinele. În fine, m-am prins că vecinul de vizavi a meşterit o cuşcă abia când am văzut perechea de iepuri albi, mai mari decât Kowalski, motanul uriaş al prietenilor noştri. Prizonieri în închisoarea lor de-un metru cub, se evită elegant atunci când traseele li se intersectează în mijlocul cuştii, în diagonalele lor nesfârşite dintr-un colţ în altul. Să ţii iepuri pe balcon e o chestie neobişnuită, sunt curios cum o să se termine toată treaba asta, mai ales că vine Paştele, momentul de glorie al iepuraşilor de ciocolată, de pluş sau de-adevăratelea.

Până când îşi vor afla soarta, stau speriaţi în cubul lor din apartamentul complexului construit în Bienne, undeva în Elveţia – o matroşcă dintr-o altă matroşcă dintr-o altă matroşcă…