Ce cărţi (bune) am mai citit (14)

Abdulrazak Gurnah – Abandon

Dacă ar trebui acum să fac o singură recomandare dintre toate cărţile citite în ultimul an aş alege, fără să clipesc, acest roman scris de câştigătorul premiului Nobel pentru literatură din 2021. Am, acum, încă un scriitor preferat. Abandon este un roman fascinant, nu mi s-a mai întâmplat de mult să mă simt pur şi simplu vrăjit de magia unei poveşti, a unei lumi, a unei frumoase poveşti de dragoste.

Tatiana Niculescu – Singur

Revin cu încă o recomandare pentru o carte a Tatianei Niculescu, după ce anterior am scris despre biografiile lui Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca și Carol al II-lea. Cartea asta este despre viața scriitorului Mihail Sebastian, un strălucit intelectual al României care a avut ghinionul, evreu fiind, să se nască și să trăiască în acea perioadă neagră a istoriei noastre. Soarta avea să-l scutească, după război, de încă o dezamăgire cruntă, comunismul. Ceea ce mă şochează de fiecare dată în relatările despre antisemitismul epocii este ipocrizia dezgustătoare, prăpastia uriaşă dintre “nobleţea” ideilor propagandei (naţiune, tradiţie, credinţă, puritate, patriotism) şi micimea, abjecţia personajelor care le urlă în portavoce de dimineaţă până seara. Din toate timpurile şi până astăzi, nicio schimbare. Aveam nevoie de cartea asta, măcar dac-am avea bunăvoinţa de a-i da o şansă.

Heinrich Böll – Opiniile unui clovn.

Şi că tot vorbeam de ipocrizia extremiştilor de dinainte de al doilea război mondial, această carte extraordinară te poartă de la ipocrizia celor care i-au susţinut pe nazişti – sau chiar au fost nazişti, într-un fel sau în altul – la ipocrizia societăţii germane de după război, mai degrabă tentată să evite şi să uite decât să-şi asume responsabilitatea ororilor în care au târât lumea. Böll este unul dintre cei mai mari scriitori germani postbelici şi laureat al Nobelului de literatură în 1972.

Judith Schalansky – Gâtul girafei

Descoperi în cartea asta o imagine sumbră, cinică pe alocuri, asupra sistemului german de învăţământ şi, în general, asupra societăţii (est-)germane de după reunificare, venită de la o profesoară “de modă veche”. Cartea e scrisă cu talent, este interesantă, unele fragmente sunt încântătoare, dar deşi multe idei sunt corecte tabloul general e de un conservatorism şi un pesimism pe care nu le împărtăşesc. Se întâmplă adesea să vii cu o grămadă de mici adevăruri și să tragi, cu talent, o concluzie greșită.

Richard Evans – Hitler şi teoriile conspiraţiei.

Pe multe le ştiam deja din alte cărţi, pe altele chiar ca teorii conspiraţioniste care probabil că încă mai circulă şi vor continua să existe, căci nimic nu-i va convinge pe unii că toate poveştile alea suculente de pe FB chiar sunt, în marea lor majoritate, nişte prostii. Au fost “Protocoalele înţelepţilor Sionului” reale, aşa cum pretindea propaganda antisemită nazistă (sau chiar propaganda extremiştilor de dreapta de astăzi)? Este teoria “înjunghierii pe la spate” a armatei germane la sfîrşitul primului război mondial de către politicienii de stânga adevărată sau nemţii chiar au pierdut războiul pe câmpul de luptă? A reuşit Hitler să-şi regizeze sinuciderea şi, în fapt, să fugă din buncăr? Ei bine, răspunsul la toate întrebările astea este nu. Dacă se găseşte cineva să creadă altfel e cazul să lase dracului feisbucu’ şi să pună mâna pe carte. Asta, eventual.

Francis Fukuyama – Liberalism and its discontents

Francis Fukuyama este un mare gânditor, unul dintre cei mai mari intelectuali ai vremurilor noastre. Ideile lui ne oferă dovada că, în lumea asta tot mai polarizată de ideologii antagoniste, mai există încă un curent de gândire neangajat politic. Dacă ai răbdarea să le compari realizezi cât de departe pot fi de realitate şi de soluţiile corecte pentru o lume mai bună suporterii extremelor politice. Chiar şi în societățile occidentale dezvoltate (şi mai educate) există tot mai serios riscul de a trage concluziile greșite față de provocările care ne stau în față, cu rezultatul unor deviaţii lungi şi probabil costisitoare în direcţia politică sau economică greşită, cum vedem că se întâmplă în tot mai multe țări.

Asteroid City

Toţi cei zece spectatori din sala bieneză Beluga au rămas încremeniţi/nedumeriţi în scaune după finalul filmului, în timp ce din boxe se auzea ultimul cântec de pe coloana sonoră, “You Can’t Wake Up If You Don’t Fall Asleep” şi pe ecran defilau lent numele actorilor, producătorilor, operatorilor… Abia spre sfârşit, cam prin dreptul şoferilor, perechea de pe rândul din spatele nostru şi-a pierdut speranţa că ceva încă mai urmează, s-a ridicat şi a ieşit din sală. Câteva secunde mai târziu s-au aprins luminile.

Motivul trebuie să fi fost dificultatea de a înţelege clar despre ce a fost filmul ăsta. Adică un film de Wes Anderson care-i adună în distribuţie pe Tom Hanks (el), Scarlett Johansson (ea), Edward Norton (Fight Club), Adrien Brody (The Pianist), Matt Dillon (Crash), Willem Dafoe (The English Patient), Margot Robbie (Barbie) – ca să-i listez doar pe cei care mi se par mie mari actori – trebuie să fie un mare proiect cinematografic. Şi indiscutabil aşa arată, căci totul este, cinematografic, perfect. Decorurile care basculează permanent între film vechi, desen animat şi scena unui teatru, atmosfera anilor ’50 care nu poate să fi fost altfel atunci, atenţia pentru detalii şi modul în care filmează, jocul perfect al marilor actori, totul este producţie Hollywood la superlativ. Doar că filmul nu are sens – de fapt, filmul este OK, dar este despre punerea în scenă a unei piese de teatru care nu are sens. Mai mult sau mai puţin ca în viaţă, o colecţie de întâmplări care par fără legătură unele cu altele şi de multe ori par să apară de nicăieri şi să ducă nicăieri. Poveşti despre singurătate, hazard, neobişnuit şi complexitatea interacţiunilor umane. Interesante prin context dar care nu crează emoţie şi nici măcar un pic de empatie, doar o “intelectuală” admiraţie pentru mijloacele stilistice folosite. Dar nu neapărat pentru asta se duce lumea la cinematograf, nu-i aşa?

Iile

Acum ceva vreme am întrebat o colegă, elveţiancă get-beget, de unde aş putea să cumpăr o cămaşă tradiţională, folosită încă de către ţăranii şi fermierii elveţieni la munca în grajd sau pe păşune. Culoarea tradiţională a cămăşilor este bleu şi sunt făcute dintr-un bumbac gros şi rezistent, împodobit cu frumoase coloane brodate cu flori de colţ, simbolul Alpilor şi al pajiştilor pe care pasc celebrele lor vaci. După ce mi-a recomandat magazinele Landi, un fel de reţea a cooperativelor agricole, colega s-a simţit obligată să mă prevină, jenată, că afişîndu-mă în cămaşa aia prin oraş ar putea să-mi aducă ceva prejudicii de imagine. În faţa nedumeririi mele, mi-a explicat: în ultimii ani, celebra cămaşă a devenit un fel de simbol al UDC (SVP în germană), un partid cu o agendă apropiată de extrema dreaptă, puternic votat, în special, de zonele rurale izolate şi de populaţia vârstnică. Deci există posibilitatea ca oamenii să mă înţeleagă greşit văzându-mă purtând acea cămaşă, mai ales în mediile mai cosmopolite ale oraşelor mari. Nu am putut să nu constat în tonul vocii colegei mele frustrarea şi tristeţea cauzate de ‘renunţarea’ la un simbol naţional drag, pângărit şi confiscat de o grupare politică cu accente extremiste.

O altă colegă, italiancă de data asta şi foarte mândră de ţara şi cultura sa, îmi spunea că de fiecare dată când aude imnul naţional al Italiei nu-şi poate opri o grimasă de dezgust la primul vers: imnul lor începe cu Fratelli d’Italia, “întâmplător” numele celei mai noi grupări italiene de extrema dreaptă. În viziunea noului partid, eşti “fratelli” cu ei doar dacă ai idei ultranaţionaliste, rasiste pe alocuri, anti-emigraţie, anti-europene şi climato-sceptice, ca să le listăm doar pe cele mai scandaloase. Ceilalţi sunt numiţi, nediscriminatoriu, neo-marxişti şi pot fi, la fel de bine, klingonieni.

Ultima dată când am purtat o ie a fost, cred, în clasa a şasea, să tot fie vreo 40 de ani de atunci, când am reprezentat Generală 11 pe scena de la Casa Sindicatelor din Tulcea, în faţa a sute de părinţi şi copii. Cântam la vioară în taraful şcolii. Mai tradiţional de-atât nu se putea, deşi mie, sincer, mi-ar fi plăcut mai mult în grupul folk. Poate nu eram eu destul de patriot la vremea aia. Ulterior, de-a lungul anilor, am tot cochetat cu ideea de a-mi cumpăra o ie (tot ii se cheamă şi cele bărbăteşti, nu?), mai ales de când m-am mutat în Elveţia. Nu şi manta de-aia de voievod cum numai domnii Fuego şi Simion îşi permit, doar o cămaşă ţărănească folosită, pe vremuri, în grajd sau pe păşune. Dar când o văd pe madam Şoşoacă, că altfel nu pot să-i spun, scuipând scrâşnit în microfonul parlamentului şi-n camera cu care-şi face live-ul tradiţional pentru iarmarocul facebookului parcă mi se mai domoleşte avântul.

Când eşti departe de ţară devine important să-ţi poţi manifesta, măcar din când în când, identitatea. Să te bucuri, alături de-ai tăi, la vreun eveniment sau doar să te simţi, de la distanţă, parte a ceea ce reprezintă ţara. Ba chiar, din când în când, să îmbraci haina tradiţională a vecinului, în semn de preţuire şi de prietenie. Dar o să învăţăm să facem asta şi fără straie tradiţionale. Pentru moment am, de rezervă, tricoul oficial al naţionalei de rugby.

Prea mulţi extremişti

În primul tur al ultimelor alegeri prezidenţiale de anul trecut din Franţa candidaţii de extremă dreapta au obţinut 32.5% din voturi. Cei din extrema stângă au luat 24.9%. Deci aproape 60% dintre electorii francezi au votat cu o extremă sau alta, iar astăzi, după ultimele crize, procentul ar putea fi chiar mai mare. În primăvară grevele şi protestele fără sfârşit împotriva reformei pensiilor au degenerat adesea în violenţe la care au participat tineri şi bătrâni, sindicalişti sau nu, muncitori şi studenţi, oameni de stânga sau de dreapta, majoritatea francezi. Au urmat protestele “ecologiste” din Sainte-Soline despre care am scris aici şi mai apoi cele împotriva tunelului feroviar Lyon-Torino. S-au soldat şi ele cu distrugeri şi violenţe fără precedent. Mulţi dintre cei ce au luat parte la proteste erau acolo ca să se confrunte cu poliţia. Organizatorii şi/sau protestatarii de bună credinţă nu au socotit de cuviinţă să se dezică ferm de hoarda de incendiatori. Nici să se retragă imediat din zona unde aceştia acţionau, acceptând tacit ca mişcarea lor să fie confiscată de extremism. A urmat apoi acest caz al tânărului împuşcat mortal după un control în trafic, fără discuţie o greşeală gravă a poliţistului în cauză. Ştim toţi ce se întîmplă de aproape o săptămână în oraşele Franţei. Nu există justificare pentru uciderea unui tânăr (care ar fi putut fi, totuşi, accidentală), dar în egală măsură nu există justificare pentru ce se întâmplă în fiecare seară în oraşele Franţei. Să pui această revoltă socială pe seama unei emigraţii necontrolate, argument majoritar pe forumurile de discuţie franceze, este, în fapt, una dintre explicaţiile pentru care se întâmplă ce se întâmplă. Această retorică de extremă dreapta vine la pachet cu ideea că poliţia nu este suficient de autoritară pentru a readuce ordinea pe stradă. Celălalt argument puternic, venit de data asta din extrema cealaltă, este că poliţia “ucide”, este islamofobă şi violentă şi că trebuie restructurată din temelii. Toţi deopotrivă – şi nu numai extremiştii – manifestă o ură viscerală faţă de Macron şi l-ar vrea doborât cu orice preţ şi cu orice risc. Nu toţi francezii sau poliţiştii sunt rasişti, islamofobi şi violenţi, nu toţi susţin partide politice extremiste, nu toţi emigranţii din Franţa fac trafic de droguri şi dau foc la maşini, nu toţi protestatarii sunt negri şi nu toţi sunt violenţi. Dar prea mulţi din toate categoriile astea sunt. Şi toate astea, împreună, au dus la acest deznodământ violent fără precedent pentru o ţară civilizată. Divizarea şi radicalizarea politică a francezilor, alimentată masiv în ultimii ani de propaganda reţelelor sociale, există de foarte multă vreme şi a fost susţinută tacit de personalităţi politice şi culturale ale vieţii franceze – vezi, de exemplu, romanele celebrului scriitor Michel Houellebecq Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) şi Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019). Mişcările ecologiste, care au căpătat amploare în ultimii ani şi în care mulţi îşi pun (încă) speranţe fac alianţe cu comuniştii, ceea ce se va dovedi catastrofal pentru cauza protecţiei mediului. Există, apoi, o civilizaţie a violenţei care vine, probabil, din istorie, dar s-a copt mai recent în cartierele rău famate ale marilor oraşe, în mişcările vestelor galbene şi la aproape orice protest din ultima vreme, indiferent de motiv. Instigate de politicieni iresponsabili, acceptate din egoism şi interese politice mioape, aceste violenţe au crescut pănă la apogeul aproape anarhic de astăzi. Reacţiile oficiale ale celor două sindicate ale poliţiei franceze sunt detestabile şi par doar să confirme acuzaţiile de rasism şi islamofobie. Dar ceea ce e vizibil la tot pasul este că poliţia franceză pare să fi pierdut lupta cu mica criminalitate din incompetenţă, corupţie sau poate doar dezinteres. Nu se întâmplă numai în Franţa. În Belgia vecină, chiar şi la noi în Bienne, în Elveţia, micii traficanţi de ierburi de tot felul îşi văd liniştiţi de “business”. Micile reţele infracţionale se dezvoltă şi se consolidează cu fiecare zi care trece. Toţi teroriştii francezi şi belgieni ai ultimilor ani provin din această zonă. Poliţiştii par depăşiţi – sau poate e problema justiţiei, incapabilă să rezolve rapid numărul mare de cazuri generate de acest gen de infracţionalitate. Nahel, tânărul ucis, un livrator de mâncare fără multă şcoală, conducea un Mercedes A-Klasse AMG, maşină de peste 50 de mii de euro, aşa că cei care insistă – ipocrit după părerea mea – că nu avea cazier ar trebui să răspundă, atunci, ce fel de “livrări” sunt atât de profitabile încât să-ţi permită un Mercedes AMG la 17 ani. Încercarea poliţiştilor de a opri acea maşină a fost complet justificată, oricine ar fi fost la volan. Conducea cu viteză, pe banda de autobuz, nu a oprit la semnalul poliţiştilor, a trecut pe roşu de mai multe ori încercând să scape şi a pus pietoni şi biciclişti în pericol. De-aia avem poliţie, să intervină în exact genul ăsta de cazuri. Evident că toate astea nu justifică folosirea armei, ce vreau să spun este că Nahel decisese să trăiască periculos, iar accidentele sunt mult mai posibile în aceste circumstanţe, indiferent de culoarea pielii sau de locul naşterii. Şi mai este o discuţie, aceea despre sistemul de educaţie francez care, la fel ca cel din România, produce o minoritate foarte bine educată dar pierde pe drum o foarte mare parte a elevilor, care sfârşesc într-un gen de analfabetism funcţional. Şcolile din zonele sărace par să fie în mod special o problemă. Orice ar zice Marine le Pen şi alţi extremişti, o mare parte a tinerilor care incendiază oraşele franceze nu sunt emigranţi ci tineri născuţi în Franţa şi trecuţi prin sistemul francez de educaţie. Din părinţi emigranţi sau nu, ratarea este, în egală măsură, a familiei şi a sistemului public de educaţie. În concluzie, explicaţiile acestei crize sunt complexe. Adoptarea fără discernământ a liniilor de propagandă ale extremiştilor americani, omniprezente (şi) pe reţelele sociale europene (gen “black life matters”, “defund the police”, islamofobia în varianta americană, “antifa”, “white supremacists”, “woke”, “cancel culture” etc) nu poate explica sau aduce vreo soluţie, poate doar inflama şi mai mult atmosfera socială. Pentru ca lucrurile să se echilibreze este nevoie ca oamenii echilibraţi să se implice mai mult.

O părere sinceră despre AI

E plină lumea asta de IT-şti deştepţi dar a trebuit să vină Snoop Dogg să explice cum stă treaba cu inteligenţa asta artificială. Nimeni până la el nu a avut acurateţea, clarviziunea şi profunzimea necesare. Era să uit sinceritatea! Deci:

“I’m like, are we in a fucking movie right now, or what? The fuck, man?… Shit, what the fuck? I’m lost. I don’t know.”

Snoop Dogg, Rapper, filozof, vizionar

Cum (nu) salvăm planeta

Câteva mii de activişti de mediu s-au adunat acum câteva săptămâni să protesteze împotriva proiectului unui mare rezervor de apă pentru irigaţii construit în Sainte-Soline, o zonă din centrul Franţei. Protestul, care probabil că a fost mai degrabă un pretext pentru mai largile mişcări sociale împotriva creşterii vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, a degenerat în violenţe nemaivăzute până acum în Franţa, o ţară oarecum obişnuită cu meetinguri care sfârșesc prost. În spatele mașinilor jandarmeriei, cuprinse de flăcări și cu geamurile sparte, dincolo de ploaia de bolovani și bile de pétanque care se revărsa asupra scuturilor forțelor de ordine, se putea vedea, chiar și prin norul de gaz lacrimogen, motivul protestului, digul proaspăt finalizat al marelui bazin de irigaţii. Să protestezi împotriva unui proiect de infrastructură care afectează mediul înconjurător este perfect rezonabil. Un bazin de irigaţii în vremea schimbărilor cimatice şi a secetei din ce în ce mai pronunţate şi-ar putea găsi, totuși, justificarea în contextul larg al luptei împotriva efectelor încălzirii globale. Nu mă pricep, deci nu ştiu dacă acel proiect este până la urmă nociv în ansamblu – numeroşi specialişti francezi spun că nu. Dar să protestezi – și încă într-un mod atât de violent – împotriva unui proiect care pare deja finalizat mi se pare un demers absolut derizoriu. Construcția trebuie să fi durat câțiva ani, deci ce sens mai avea mișcarea de protest după ce ea a fost terminată? În afară de un bun motiv pentru niște huligani exaltați de a da cu pietre în poliție? Apropo, organizatorii cei verzi s-au dezis doar cu jumătate de gură de violențe, ceea ce i-a făcut să se identifice cu populiștii radicali de extrema stângă care au preluat, practic, controlul mişcării de protest. Mă îndoiesc că anarhia va putea salva planeta.

În 2021 elvețienii au respins prin vot un referendum care dorea interzicerea pesticidelor în agricultura țării. Respinsă ferm de către asociațiile de fermieri și de aproape tot spectrul politic, inițiativa a fost susținută de verzi și de asociațiile ecologiste. Nu mi-a fost clar care a fost raționamentul și sunt convins de bunele intenții ale acestor oameni, dar dacă ecologiștii își imaginează că salvarea planetei stă în agricultura bio se înșeală amarnic. Ar fi poate o greșeală mai mare decât întoarcerea completă la petrol și cărbune, căci scăderea de productivitate care s-ar produce în agricultură ar duce la tăierea și mai multor păduri pentru a putea hrăni cei peste 8 miliarde de locuitori ai planetei. Agricultura bio este pentru clienții bogați care-și permit prețul. Nu ajută la reducerea încălzirii globale, ba din contră… Pentru a proteja mediul este nevoie de mai multă știință, nu de întoarcerea la sapă – semințe mai rezistente, tratamente optimizate, recolte mai mari cu mai puțină apă.

În principiu, nu sunt împotriva unor acţiuni cu mare impact mediatic, care să arate lumii urgenţa dezastrului climatic spre care ne îndreptăm. Greta Thunberg e un exemplu excelent – o adolescentă ale cărei acțiuni de protest au ridicat cu câteva trepte urgența climatică pe agenda omenirii. Pot înțelege, până la un punct, chiar și acțiuni mai îndrăznețe, mai agresive, menite să perturbe activități, evenimente, industrii. Mă refer, în primul rând, la organizații gen Extinction Rebellion. Dar când lucrurile se duc atât de mult la extrem e nevoie de mare grijă pentru a nu crea exact efectul contrar. Să te lipești cu adeziv de o șosea sau să întrerupi maratonul londonez, de exemplu, nu mi se par idei foarte inteligente. Să oprești o cursă de F1 ar fi o idee mult mai bună.

Există riscul ca mișcările și partidele ecologiste să fie asociate (sau să se asocieze singure) populismului de extrema stângă și, în general, unui radicalism politic în creștere pretutindeni. Nu comunismul va mobiliza lumea pentru salvarea planetei. Planeta are nevoie nu de activiști exaltați ci de mai multă știință, colaborare, bun exemplu și mult efort. De mai puțin cărbune dar și de mult mai multă inteligență.

Lasciate ogni speranza…

Domnul Ciolacu, probabil viitorul nostru prim ministru, vrea să interzică făina de greieri. Numai ce-am văzut un episod din Las Fierbinţi şi am dat pe ştirile de la Digi, unde am aflat despre această mare prioritate politică a PSD. Acum câteva luni George Simion, un alt mare nutriţionist român, propunea o lege prin care să fie interzis consumul de insecte. Ca să rămânem un pic în atmosfera din Las Fierbinţi (am ieşit vreodată de-adevăratelea?), e faza clasică în care Ardiles preia şmechereşte o combinaţie prost începută de Giani. Rezultatul e acelaşi, mulţi vor fi (din nou) fraieriţi. Culmea este că într-o ţară în care se mănâncă (tradiţional) rahat cu polonicul în fiecare zi – deşi toată lumea ştie că nu e sănătos – lumea e îngrijorată că o să ne oblige UE să mâncăm greieri. Rahatul este infinit mai plin de e-uri!

Doar câteva minute mai tărziu, ştirile Digi continuă în atmosfera Las Fierbinţiului. Într-un sondaj comandat de PNL, 60% dintre bucureşteni sunt nemulţumiţi de cum arată Bucureştiul. Dar ce să vezi, soluţia pare să fie (tot) madam Gabriela Firea!!! Cum ar veni, pleci din sudul Bucureştiului şi vrei musai să ajungi la Ploieşti, constaţi după vreo două ore că eşti abia în Otopeni, te enervezi şi faci cale întoarsă spre Voluntari, ca să scurtezi. Bravo, Pătrăţel!

Dacă alternativa (!!!) Firea vi se pare revoltătoare iată încă una, mult mai descurajantă: pe locul doi în sondaje s-ar situa Rareş Bogdan. Într-un partid în care cu greu mai găseşti o persoană care să fie cât de cât onorabilă, nu mai zic inteligentă, educată, pregătită şi motivată să servească binele public, cel mai găunos, papagal şi ridicol personaj, cel mai caragialesc politician penelist e favorit pentru primărie. Chestia asta o să fie mai dificilă decât celebra dilemă Iliescu versus Vadim. Bine dracului că n-o să fiu în Bucureşti pentru vot. Mai suportaţi încă una? Simion e pe trei…

Furtuna perfectă

Preluarea Credit Suisse de către rivalul UBS, tranzacţie controlată cu mână forte de Consiliul Federal Elveţian, a creat stupoare şi un imens val de emoţie în societatea elveţiană. În babilonia care a urmat anunţului de duminică seara fiecare tabără – şi sunt multe – şi-a strigat indignarea pe toate canalele posibile. Şi, culmea, deşi toţi se contrazic pe motivele care au dus la acest deznodământ (de fapt, să sperăm că acesta este deznodământul), toţi au, mai mult sau mai puţin, dreptate.

A fost, fără discuţie, furtuna perfectă. Falimentele de săptămâna trecută ale celor două bănci americane nu au avut nicio legătură cu Credit Suisse dar au creat tensiunea şi panica necesare ultimului act al acestei drame financiare. Să nu uităm şi de presiunea reînnoită a armatei zombi din reţelele sociale care cerea sânge de big finance (ei fiind, să ne înţelegem, majoritatea amatori de cripto…). Conducerea băncii s-a grăbit să dea vina pe panica creată în social media, pe zvonuri, teorii conspiraţioniste sau pură prostie. Twitter-ul pare să fi avut o influenţă, desigur, dar nici pe departe atât de importantă precum sugerează managerii milionari ai băncii. Iar reacţia managementului nu e o surpriză. Din toate acţiunile şi scandalurile recente reiese un lucru clar: o lipsă gravă de etică în felul în care au fost conduse afacerile băncii, adăugată unui melanj incredibil de incompetenţă şi lăcomie. Ultimul an a fost plin de rateuri financiare spectaculoase, totalizând pierderi de aproape 8 miliarde de dolari, fiecare dintre ele ştirbind din încrederea clienţilor care au început să migreze către locuri mai sigure. Scăderea pieţelor financiare cauzată de criza covid şi războiul din Ucraina a afectat deasemenea activele băncii. Apoi inflaţia şi creşterea dobânzilor au dus la scăderea valorii obligaţiunilor de stat pe termen lung, ceea ce a produs pierderi bâncilor care au fost nevoite să vândă înainte de termen (motivul principal pentru care s-a dus la vale banca din Silicon Valley). Cu toate astea, rezervele băncii au îndeplinit până aproape de ultimul moment standardele elveţiene în materie de prudenţialitate (parcă aşa îi spune domnul Isărescu). Ceea ce înseamnă că reglementările federale, deşi întărite după criza care a lovit UBS în 2008-2009, s-au dovedit, din nou, incomplete şi insuficiente. Incomparabil mai bune decât cele americane (care au fost în mare parte anulate de Trump) dar insuficiente. Deci indignarea politicienilor ar trebui să se îndrepte şi asupra propriilor reglementări şi a autorităţilor de supraveghere care au dormit incompetente în papuci. Deşi toată lumea pare acum să fi fost conştientă de mânărelile băncii, deşi poveştile abundă de duminică încoace, nimeni nu pare să fi deschis gura când încă se mai putea face ceva. Aş spune, fără răutate, că ipocrizia face un pic parte din tradiţia elveţiană. Eşti OK, până la un moment dat, numai să nu fii prins. Mai ales ca bancher. Indignarea care se revarsă zilele astea pare să nu fi auzit niciodată de banii şi aurul naziştilor, nenumăraţilor dictatori africani sau ai oligarhilor ruşi.

Existenţa atât de multor defecte în diversele procese din sau din jurul domeniului bancar a dus la acest cataclism financiar elveţian şi internaţional. Părerea mea e că ipocrizia de care am pomenit la sfârşit e cea care va ajuta cel mai mult la apariţia următoarei crize.

PS. Eu am cont la UBS, deci până duminică seara am fost în siguranţă. Ar fi culmea, emigrat din ţara Bancorex şi a Băncii Religiilor, să păţesc ruşinea în Elveţia…

O conversaţie cu ChatGPT despre ChatGPT

A fost prima dată când am interacţionat cu Chat GPT, modelul lingvistic al OpenAI. Am petrecut cam o oră punând întrebări (în engleză) şi primind răspunsuri care au fost toate absolut impresionante. Am încercat să-l încurc şi să-l surprind şi nu am reuşit. I-am cerut să-şi dezvăluie vulnerabilităţile şi a făcut-o cu sinceritate şi realism. Am încercat subiecte controversate şi a fost foarte moderat. I-am spus că e perfect şi poate abia atunci am primit un răspuns care a întârziat câteva secunde… din algoritm sau nu, a semănat cu un mic moment de fâstâceală înainte să-mi mulţumească. Apoi i-am cerut, în română, să se descrie singur. Iată ce a urmat:

ChatGPT este un model de limbaj cu inteligență artificială, creat de OpenAI. El este bazat pe arhitectura GPT-3.5 și este capabil să învețe și să genereze limbaj natural, permițându-i să converseze cu utilizatorii într-un mod aproape natural.

ChatGPT a fost antrenat pe o cantitate uriașă de texte și informații din diferite domenii, ceea ce îi permite să răspundă la o varietate de întrebări și să ofere informații relevante. El este capabil să înțeleagă și să proceseze limbajul natural, astfel încât să poată răspunde la întrebări, să ofere sfaturi și să furnizeze informații utile în timp real.

Deși ChatGPT este un sistem informatic, el este proiectat să ofere interacțiune umană și să ofere utilizatorilor o experiență de comunicare fără probleme. Acesta poate fi utilizat pentru o varietate de sarcini, inclusiv pentru a furniza informații despre anumite subiecte, pentru a oferi ajutor în înțelegerea unui concept dificil sau pentru a oferi sfaturi în ceea ce privește deciziile importante.

În general, ChatGPT este un sistem inteligent și util, care poate oferi o mulțime de informații și ajutor în diferite domenii, permițând utilizatorilor să învețe și să se dezvolte continuu. Cu toate acestea, este important să se țină cont de faptul că ChatGPT este un sistem informatic, deci utilizatorii trebuie să fie precauți și să nu se bazeze exclusiv pe informațiile oferite de acesta.