N-am rezistat tentației de a vedea un film american pe un post TV franțuzesc – deci dublat în franceză – dar căruia am putut, grație revoluției digitale, să-i schimb coloana sonoră înapoi în limba originală, cu subtitrare în franceză. Sună complicat dar nu e, așa că m-am uitat la The legend of Tarzan, varianta din 2016, deși nu-mi plac filmele cu supermani, batmani, spidermani sau wonderwomane. Copil fiind, am fost fascinat, evident, de Tarzan-ul original, scăpat ca prin minune printre degetele cenzurii comuniste și avându-l în rolul principal pe americanul Johnny Weissmuller, campionul olimpic de înot născut pe lângă Timișoara, înainte de marea Unire. Era normal ca la 10 ani să-mi placă filmele de acest gen, mai ales când restul programului TV era acaparat de marele nostru erou al junglei comuniste, născut în Scornicești. Continue reading “Tarzan” →

Am fost la Rex în Bienne să vedem The Favourite, unul dintre cele două filme date drept “favorite” la Oscarul pentru cel mai bun film de anul ăsta. Celălalt este Roma, produs de Netflix, filmat alb-negru, pe care l-am văzut acum câteva săptămâni și despre care tot ce am putut spune a fost “superb”, insuficient pentru o recenzie pe blog. Dar dincolo de lipsa mea de cuvinte filmul merită văzut și cred că are șanse reale să câștige Oscarul cel mare.

Era cât pe ce să nu mă duc la The Favourite pentru că, într-un articol dintr-o publicație altfel serioasă, era prezentat drept un “film al comunității LGBT“. Continue reading “The Favourite” →

BlacKkKlansman este ecranizarea unei povești adevărate despre un polițist american de culoare care a reușit, pe la începutul anilor ’70, să se inflitreze în organizația Ku Klux Klan. Am aflat abia după ce am văzut filmul că este bazat pe fapte reale și asta doar mi-a mărit nedumerirea, căci senzația pe care am avut-o până aproape de final este că regizorul Spike Lee n-a știut de fapt ce vrea de la filmul ăsta. Afișul te conduce spre ideea că e comedie. Are pur și simplu prea multe scene comice pentru o dramă. Aproape toate personajele KKK-ului sunt caricaturale, desenate pentru a întrupa diferitele tipologii de rasiști (idiotul standard, bețiv, redus mintal și imprevizibil, criminalul potențial dornic să ucidă, politrucul ambițios și organizat care vrea să parvină și liderul semidoct, narcisist și fără scrupule). Nenumărate scene și expresii din film îl parodiază pe Trump și politica sa. Și toate astea ar fi OK dacă nu ar afecta serios dramatismul poveștii. Căci, în opinia mea, nu poți crea emoție acolo unde există hăhăială și miștouri. Filmul ratează șansa de a-și mobiliza spectatorii în jurul ideilor nobile pe care le promovează. Poate nu înțeleg eu suficient contextul din societatea americană dar chiar și așa, e o dovadă că filmul a fost făcut mai degrabă pentru ochii și urechile celor discriminați, când rasismul e o plagă ce ne interesează în egală măsură pe noi toți. Continue reading “BlacKkKlansman” →

Duminica asta sala de cinema n-a mai fost chiar goală, deși tot am fi încăput toți pe un singur rând. Am fost la A Star is Born, despre care nu știam nimic altceva decât că e primul film regizat de Bradley Cooper și că acesta a convins-o pe Stefani Joanne Angelina Germanotta, actrița principală, să filmeze nemachiată. Dar după ce-am văzut The Nun acum o săptămână, un film împănat cu călugărițe machiate îngrozitor de strident, m-am simțit pregătit să înfrunt orice, chiar și fața reală a celei mult mai cunoscute sub numele de Lady Gaga.

A fost, probabil, cea mai bună idee regizorală a lui Bradley Cooper. Căci Lady Gaga cea adevărată e autentică, empatică, cuminte, are suflet, are energie, are sex appeal, are o voce excepțională și un talent actoricesc pe care nu îl bănuiam. E frumoasă, o frumusețe ce răsare din interior, deși în film – la fel ca în viața reală, poate – ea crede că nu e. Are ceva de spus – laitmotivul întregului film și ingredientul minune al succesului tinerei Ally, dincolo de talent, muncă și curaj. Continue reading “A Star is Born” →

În 2006, când a fost lansat, realizatorii Idiocracy și-au imaginat că va fi nevoie de 500 de ani pentru o societate complet cretinizată, în care IQ-ul mediu se va fi prăbușit dincolo de cota de avarie. 12 ani mai târziu și într-o lume deja înscrisă serios pe traiectoria sugerată de film, ar merita o relansare, căci la vremea lui a fost în primul rând un mare eșec financiar. Nu c-ar fi cine știe ce capodoperă cinematografică, nici pe departe, totuși cred că filmului i s-a făcut o mare nedreptate. A fost nevoie de apariția lui Donald Trump la Casa Albă pentru ca americanii să-i înțeleagă mesajul (în fine, nu chiar toți americanii, fiecare dupa putirință, cum ar fi zis Caragiale…). Succesul său  târziu e probabil încă una dintre surprinzătoarele realizări involuntare ale președintelui american, a cărui prestație prezidențială nu se diferențiază semnificativ de performanța președintelui Camacho din film, fost mare campion de smackdown (wtf is smackdown?!?!) și fost star porno (normaaal!!!). Continue reading “Idiocracy” →

A fost seara premierei elvețiene a filmului “The Nun”, care a avut cele mai mari încasări în cinematografele din Statele Unite în primul său weekend de după apariție. Și cum au vorbit despre el dimineață, la RTS Première, am zis să facem o nebunie și să mergem la cinematograf în mijlocul săptămânii. Trebuie să recunosc că a atârnat greu în balanță faptul că acțiunea filmului se petrece în România. Urăsc filmele de groază, cred c-am mai scris pe-aici despre asta. Dar până la urmă, la naiba, ne-am creat un brand: Dracula, hotelurile din Transilvania, moroii pe care-i mai dezgroapă din când în când oltenii din zona Dăbuleniului, fantoma statului paralel (ăsta cred că-i reality show, nu film), exorciștii amatori de la mănăstirea Tanacu sau minunile latente ale zecilor de moaște ce strălucesc în lumina lumânărilor – ei bine, avem o reputație de apărat aici. Așa că mi-am luat inima-n dinți și-am intrat la Apollo, o sală de cinema rămasă neschimbată din vremurile bune de dinainte de internet, torente, HBO și Netflix.

V-ați prins deja, “The Nun” e un film de groază. Dacă-i cu călugărițe nu putea fi decât horror sau porno. Ia uitați-vă câți elvețieni au participat la premiera din Bienne: Continue reading “The Nun” →

Mi-au trebuit 10 ani ca să văd ultimul videoclip al trupei ABBA, în care cei patru suedezi au distribuit actori ca Meryl Streep, Pierce Brosnan sau Colin Firth – asta ca să amintesc doar trei nume mari din panoplia largă de vedete ce și-au imaginat, probabil, că joacă într-un film. De fapt nici măcar nu e ultimul videoclip, între timp a apărut Mamma Mia 2, că de-aia am și decis să-l vedem pe primul, ca să-i deblocăm calea celui de-al doilea. Îl aveam înregistrat de ceva vreme dar câteva weekend-uri la rând propunerea a picat la vot, căci fetele mele îl văzuseră deja și pentru ele Enescu sau ABBA sunt la aceeași categorie, muzică clasică.

Continue reading “MAMMA MIA! (1)” →

Cele mai bune fotografii ale mele au fost făcute pe film, pe vremea când foloseam un Canon AE-1 Program cu un excepțional obiectiv cu focală fixă 50 mm f/1.2. Chiar și fotografiile făcute cu Zenit-ul cumpărat “de la ruși”, în piața Obor, la începutul anilor ’90, sunt mai bune decât miile de poze făcute cu oricare dintre aparatele digitale ale ultimilor ani. Diferența – cel puțin în cazul meu – ține nu neapărat de diferențele tehnice dintre tehnologii cât de felul în care aparatul digital îți schimbă modul în care privești lumea prin acel dreptunghi minuscul al vizorului. Pe film, unde o casetă era limitată la 35 de poziții, te concentrai să captezi momentul oportun cu setările perfecte (pe care le învățai, pentru că pe vremea aia chiar aveai timp să mai înveți câte ceva, din când în când). Pe digital apeși continuu pe buton în speranța că vei prinde momentul perfect, deși rar se mai întâmplă. Tot preambulul ăsta are și n-are legătură cu filmul despre care scriu aici. Dar m-am simțit inspirat să încep așa…

Kodachrome este un road movie, ne prezintă ultimul drum al unui mare fotograf care nu a lucrat vreodată pe alt suport decât filmul și care merge să-și developeze ultimele role în ultima zi de funcționare a ultimului centru Kodak de procesare. Kodachrome este istoria unei lumi care moare, care știe că moare și acceptă că moare convinsă fiind de superioritatea ei dar conștientă că ține pe loc o nouă lume care așteaptă să se nască. Continue reading “Kodachrome” →

Sunt curios ce-aș fi înțeles eu din filmul ăsta dacă l-aș fi văzut în copilărie. Căci pe vremea aceea – și mai ales în filmele străine pe care statul comunist decidea să le cumpere – western-urile tranșau clar problema încă din primele cadre. Știai cine-s ăia răii și cine-s ăia bunii și așa o țineau până la sfârșit, când răii erau lichidați. În funcție de film, puteau fi cowboy-ii personajele pozitive sau indienii.  Maximul de complicație era să te prinzi care triburi de indieni erau “bune” și care nu.

Povestea din Hostiles pare complicată la prima vedere. Se derulează într-o vreme în care cucerirea întregului teritoriu al continentului american se cam încheiase iar proaspătul stat american își dorea o pace socială cu ceea ce mai rămăsese din triburile indiene, alocându-le cu “generozitate” câteva rezervații în care să poată să mimeze viața de dinainte de sosirea europenilor. Continue reading “Hostiles” →

All the money in the world este filmul din 2017 al lui Ridley Scott bazat pe povestea adevărată a răpirii lui John Paul Getty III, nepotul miliardarului american John Paul Getty, la vremea respectivă cel mai bogat om din lume.

Văzând filmul am realizat cât de greu este să fii putred de bogat și ce noroc nemaipomenit e că n-am grija asta. Sunt un pic sarcastic, recunosc, dar chiar cred că e periculos. Păi, dacă te lovește brusc șansa nu-i bine, că nu ești obișnuit și o iei razna, cum bine știm cu toții din poveștile celor care-au câștigat sume mari la 6/49 – istorii mai mult sau mai puțin reale, probabil multe dintre ele legende urbane. Dar concluziile converg în direcția proverbului românesc, învățat probabil scump de la turci, că cei de haram de haram se duce. Dacă te naști bogat iar nu-i bine, că ai șanse maxime să devii o loază fără suflet și fără busolă, iar faptul că știi să ajungi în Fratelli, în Bamboo sau la dealer nu se pune ca spirit de orientare și scop în viață. Continue reading “All the money in the world” →