ec92f62d7f546266a122bba6136f3afcN-am rezistat tentației de a vedea un film american pe un post TV franțuzesc – deci dublat în franceză – dar căruia am putut, grație revoluției digitale, să-i schimb coloana sonoră înapoi în limba originală, cu subtitrare în franceză. Sună complicat dar nu e, așa că m-am uitat la The legend of Tarzan, varianta din 2016deși nu-mi plac filmele cu supermani, batmani, spidermani sau wonderwomane. Copil fiind, am fost fascinat, evident, de Tarzan-ul original, scăpat ca prin minune printre degetele cenzurii comuniste și avându-l în rolul principal pe americanul Johnny Weissmuller, campionul olimpic de înot născut pe lângă Timișoara, înainte de marea Unire. Era normal ca la 10 ani să-mi placă filmele de acest gen, mai ales când restul programului TV era acaparat de marele nostru erou al junglei comuniste, născut în Scornicești.

40 de ani mai târziu, nu pot spune că nu m-am bucurat de show. Teoretic vorbind, Tarzanul de azi, ca și cel de atunci, e un super-erou mai uman decât toți ăia de i-am amintit mai sus, deși a fost chipurile crescut de maimuțe. N-are costum lycra de fițe mulat pe mușchiuleț, zboară doar din liană în liană (e drept că toate cu geometrie variabilă, în funcție de destinație) și ar putea să și moară dacă l-ar nimeri vreodată vreun glonț. Iar filmul e foarte bine făcut, cu filmări excepționale, cu peisaje de poveste, cu dinamism, cu ceva tensiune și, mai ales, cu cea mai frumoasă Jane din istoria de aproape 90 de ani a Tarzanilor marelui ecran. Margot Robbie, așa o cheamă pe actriță, și ți-e mai mare dragul să te uiți la ea cum joacă. Și mă desprind oarecum greu de imaginea atât de reușită a eroinei feminine pentru a vorbi un pic și de Tarzanul nostru scandinav, interpretat de Alexander Skarsgard. A întruchipat ani de zile un vampir în serialul True Blood, pe HBO, și ceva din rolul ăla a migrat, involuntar, în Tarzan. Poate postura lui astenică, ochii încercănați și roșii, figura mai degrabă anxioasă decât fioroasă și mai degrabă antisocială decât sălbatică. Altfel Tarzanul cel modern etalează un corp perfect lucrat la sală, de metrosexual care mănâncă (în junglă?) cinci mese pe zi, cântărite la gram și calorie, ca să nu depășească, probabil conform contractului, 10% grăsime corporală. Dacă e să facem comparație cu brutalitatea fizică nativă a lui Johnny Weissmuller, n-aș paria că Alexander rezistă prea mult în junglă cu manichiura intactă.

Dar apropo de roluri vechi importate, cumva, în jocul actorilor acestui film, vă veți întreba ce dracu caută ofițerul SS din Inglourious Basterds, 50 de ani înapoi în timp, în mijlocul Africii și pe vremea lui Leopold al II-lea al Belgiei. Simplu, așa i-a ieșit lui Christoph Waltz rolul, și trebuie să recunoaștem că el, personal, îl face bine, doar că nu-ți poți reprima sentimentul că asiști la un plagiat.

Am lăsat la sfârșit ceea ce-mi displace cel mai mult la astfel de filme cu super-eroi, despre care am scris și în Wonder Woman, și anume conexiunile relaxate cu evenimente sau personaje istorice reale.  N-am înțeles de ce în Wonder Woman scenografii au decis ca eroina principală să-l vâneze și să-l ucidă fix pe generalul Ludendorff, conducător (real) al armatei imperiale germane în WW1. În realitate, toxicul general avea să supraviețuiască războiului și avea să fie în bună parte responsabil pentru propaganda naționalistă germană care a generat al doilea război mondial. În Tarzan, eroul principal – ajutat de familia de maimuțe, de băștinași, de restul faunei africane și, nu în ultimul rând, de Samuel Jackson, alt mare erou american importat discret din panoplia lui Quentin Tarantino – învinge și gonește armata de mercenari a regelui belgian Leopold al II-lea. În realitate, monarhul belgian a dispus după bunul plac de colonia africană Congo, ani de zile, fiind responsabil de atrocități greu de imaginat care au dus la moartea a 10 milioane de oameni.

De-aia nu-mi plac mie filmele astea. Îți induc ideea că e posibil și poate chiar normal să stai s-aștepți să vină vreun Tarzan să te scape…