Presupunând că există cineva care a stat cu capul băgat în nisip (să zicem) tot anul 2020 şi şi l-a scos la suprafaţă fix în noaptea de Revelion, pentru focurile de artificii, ei bine asta ar fi şansa lui să afle ce s-a întâmplat important de-a lungul anului trecut. Filmul ăsta de pe Netflix încearcă să ne răzbune cu această retrospectivă comică a anului 2020, semn că ce nu te omoară îţi dezvoltă simţul umorului ceea ce, chiar şi indirect, te face mai puternic. Despre multe dintre evenimentele astea prezentate în film am scris şi eu de-a lungul anului trecut, adeseori în acelaşi registru dar, indiferent dacă aţi citit sau nu, vă recomand totuşi să vedeţi filmul căci, oricât de lipsit de modestie aş fi, nu mă pot compara cu Samuel Jackson, Hugh Grant, Lisa Kudrow şi realizatorii seriei Black Mirror.

Şi-un disclaimer de final: dacă e cineva care crede, de exemplu, că ne cipează Bill Gates prin vaccin, unu la mână că nu înţeleg cum a ajuns aici (felicitări totuşi pentru parcurgerea articolului până la sfârşit, hai că n-a fost lung!), ce voiam să zic e să nu-şi piardă vremea cu filmul ăsta plin de miştouri progresiste.

N-aş începe cu motivul pentru care m-am uitat la filmul ăsta. S-o luăm întâi cu lucrurile simple, evidente, introduse în scenariu pentru înţelesul sandilăului de rând.

În film, toţi ăia bunii şi adevăraţii conduc maşini americane. Dodge-uri Charger din ’70 modificate la ei în garaj, Chevrolet-uri Camaro, Jeep-uri Wrangler, Rovere militare blindate, în general maşini cu motoare de 6 litri şi de la 2 tone-n sus, care n-au loc să întoarcă şi nici unde să parcheze pe străzile oricărui oraş european obişnuit. Dar americanul de rând nu s-a fugărit niciodată cu taximetrişti pe străduţele şi în aglomeraţia Bucureştiului, deci în mintea lui tractoarele americane sunt reginele street race-ului. Ăia mai negri sau mai asiatici (dar care stau, ascultători, de partea bunilor) mai au voie şi câte-o japoneză, câte-un Subaru sau câte-o Toyota, pentru diversity, asta pentru că toată lumea ştie că alea sunt maşinile banale ale papagalilor, stângiştilor sau săracilor.

Ăia răi, în schimb, care întâmplător sunt toţi străini, nu ştiu să conducă şi au gusturi îndoielnice în materie de maşini, merg, deloc surprinzător, cu brand-uri europene. Mercedes-uri de toate soiurile, BMW-uri, Maserati, cei cu-adevărat luzări Audi-uri…

Ce-am mai observat: maşinile americane, mai ales modelele din anii ’70, sunt întotdeauna mai cool, mai rapide, mai fiabile, mai rezistente şi mai bulletproof decât alea europene. Probabil consumă un pic mai mult, poate dublu sau triplu, dar asta contează numai pentru papagalii săraci şi stângişti, care-o ţin langa cu schimbările climatice.

Cumva similar maşinilor, eroii americani gen Vin Diesel sunt numai muşchi şi vitamine. Cu cît eşti mai mult peste suta de kile (de muşchi) cu atât alergi mai repede, conduci mai cu viteză şi, în general, te mişti mai agil. Nimeni nu poate înţelege de ce echipele din formula 1 insistă să-i angajeze pe piticii ăia skinny ca să le conducă maşinile alea ne-americane.

N-am fost chiar foarte atent tot filmul, convins fiind că până la urmă binele învinge. Pentru cei care fac la fel, câteva ponturi. Când e muzică dramatică sunt scene cu bătaie. Dacă se aud motoare ambalate, în fine, asta e clar. Dar dacă e muzică rap atunci e musai să vă uitaţi, că dansează gagicile alea mişto şi îmbrăcate sumar, înainte de cursă. Nu, nu e sexist, e doar prea cald de la motoarele alea încinse.

Câteva menţiuni, totuşi… Michelle Rodriguez, pe care am remarcat-o prima dată în Avatar, joacă superb, ca de obicei. E păcat că trebuie să te uiţi la aşa un film prost ca s-o mai poţi vedea pe ecran. Dar nu de asta m-am uitat la film ci, oricât de stupid ar suna, pentru un pic de motivaţie pentru alergarea mea lungă de mâine dimineaţă.

Şi mai e ceva ce merită menţionat. Finalul a fost emoţionant pentru un film de genul ăsta, un tribut adus lui Paul Walker, actorul ce avea să moară înainte de lansarea filmului, într-un accident de circulaţie, într-un Porsche condus de altcineva cu peste 130 km/h într-o zonă cu limitare de 70. Ulterior accidentului, tatăl actorului i-a dat în judecată pe moştenitorii şoferului şi ambele familii pe producătorul maşinii, Porsche (firmă europeană…) pentru vicii de fabricaţie. Şi toate astea s-au întâmplat înainte de Donald Trump, când America nu era încă mare din nou.

N-o să  scriu cine ştie ce despre el, doar că vi-l recomand cu toată căldura. L-am văzut în seara asta pe un post englezesc, deci nu ştiu unde l-aţi putea găsi în România. Se poate închiria de pe iTunes, alte metode mai mult sau mai puţin ilegale nu o să recomand şi de altfel nici nu ştiu.

Nici măcar nu sunt sigur că am înţeles bine mesajul: trebuie să fii vedetă rock ca să-ţi cucereşti iubirea sau, din contră, iubirea te poate face vedetă rock? Oricum nu contează ordinea, toată lumea ştie că de obicei este all or nothing. Filmul m-a făcut să-mi aduc aminte, un pic nostalgic şi un pic frustrat, că maică-mea m-a dat la vioară, la 6 ani, în loc să aleagă şi ea chitara, tobele, chestii de-astea mai british? Bine, între noi fie vorba, nu prea existau chestii british la şcoala de muzică din Tulcea de pe vremea lui ceaşcă, dar zic şi eu aşa…

Puneţi filmul ăsta pe listă, căutaţi-l pe iTunes, garantez că vă va schimba cel puţin seara!

 

 

Nu ştiu la câte concursuri Eurovision v-aţi uitat de-a lungul timpului dar eu trebuie să recunosc că sunt fan. L-am ratat pe-ăla de anul trecut, nu mai ţin minte de ce, dar în rest m-am uitat cu plăcere în fiecare an. Nu neapărat pentru muzică, în general nu muzica e cea care câştigă la Eurovision. Ba chiar aş spune că melodiile cu-adevărat bune perturbă bunul mers al concursului, echilibrele continentale, nostalgiile regionale şi, în final, tot pierd. Singura excepţie de care-mi aduc aminte (altfel senzaţională!) este victoria lui Salvador Sobral, în 2017, cu acea minunată Amar pelos dois, o piesă care a câştigat în ciuda faptului că Portugalia nu a primit 12 puncte de la Oceanul Atlantic, vecinul său cel mai important. Dar, în fine, revenind la ce ziceam, ce mă atrage e atmosfera de sărbătoare, faptul că lumea-şi îmbracă cele mai lucitoare haine ori îşi dezbracă cei mai definiţi dansatori, îşi asortează bărbile atent îngrijite la cele mai albe rochii de seară ori coarnele vikinge la cei mai negri pantaloni de piele. Continue reading “Eurovision Song contest: The Story of Fire Saga” →

Nu mi-a  plăcut BlacKkKlansman, filmul lui precedent, aşa că am stat în cumpănă dacă să investesc două ore şi jumătate în Da 5 Bloods, o producţie Netflix. În fine, până  la urmă m-am uitat şi măcar acum ştiu clar. Nu-mi place Spike Lee.

Nu e suficient să ai bune intenţii, să te revolte nedreptăţile la care a fost şi încă mai este supusă minoritatea afro-americană, nici măcar ideile corecte despre politică, istorie şi inegalităţile lumii în care trăim nu sunt suficiente pentru a transforma un militantism angajat într-un film de calitate. Activismul, după părerea mea, nu prea face casă bună cu arta, pentru că oricât de nobile ar fi ideile promovate tot se izbesc, mai devreme sau mai târziu, de gardul dur al propriei ideologii, ceea ce constrânge la disciplină partizană şi limitează spectrul, profunzimea viziunii artistice (şi nu numai). Continue reading “Da 5 Bloods” →

Joker e un film făcut să şocheze şi să provoace. O hiperbolă grotescă a unei lumi care-şi pierde minţile dar pe care o recunoşti totuşi, sub tuşele groase de vopsea, ca fiind a noastră. Un protest fără îndoială, însă unul care refuză să-şi asume sau să se lase atras în capcana vreunei ideologii. Şi exact asta îl transformă în ţinta perfectă a tuturor ideologiilor lumii ăsteia, căci dinspre cei ce privesc prin dioptriile şi filtrele propriilor credinţe nestrămutate vin şi cele mai vehemente critici. Cum că filmul nu-i destul sau, din contră, e prea mult. Că nu se încadrează în genul comic-book-movies, cu avengerii şi poveştile lor infantile şi confortabile. Că este o producţie reacţionară de sorginte comunistă care îndeamnă la revoltă. Că încurajează iresponsabil violenţa ca act de dreptate socială sau doar o justifică drept consecinţă a unei boli psihice. Că interpretarea incredibilă a lui Joaquin Phoenix reabilitează, justifică şi încearcă şă transforme călăul în victimă. Că ideea de credinţă lipseşte cu desăvârşire în timp ce filmul nu are curajul de a-şi asuma un mesaj.  Continue reading “Joker” →

De departe cel mai bun film pe care l-am văzut de la Parasite încoace este acest film din 2014 al suedezului Ruben östlund, dramoleta cu accente comice a unei familii în care femeia face din ţânţar armăsar, bărbatul ţânţar din armăsar şi, pentru că protagoniştii sunt suedezi şi nu români, nimeni nu e dispus să pună batista pe ţambal. Posibil şi pentru că nimeni nu o fi văzut vreodată un ţambal în celebra staţiune franţuzească de ski unde se întîmplă toată tărăşenia, deşi dracu ştie pe unde au mai ajuns rapsozii noştri. O poveste simplă, spusă inteligent, filmată perfect, cu adâncimi pe care fiecare le explorează în funcţie de cât pricepe sau până unde are curaj să coboare. Cei căsătoriţi vor rânji tâmp tot filmul. E la derută, doar pentru a evita vreo avalanşă conjugală, în fapt nivelul lor de înţelegere e la cu totul alt nivel, mult mai profund. Nu zic mai mult, că nu vreau să stric plăcerea nimănui. La film mă refer…

Nu ştiu unde l-aţi putea găsi, probabil pe net, eu l-am înregistrat de pe un post englezesc al Swisscom-ului elveţian. Merită să-l căutaţi.

 

S-a întîmplat că aseară am văzut Stand up guys, un film din 2012 cu Al Pacino şi tac-su lui Angelina Jolie. Am zis să mai mutăm de pe ştiri şi să vedem o comedie care să ne mai înveselească şi să ne mai ridice moralul, când colo am dat peste varianta mai second hand a lui The Bucket List. Filmele astea ar merita o categorie a lor, care să se numească, evident, “Puşca şi cureaua lată”. Când muţi de pe ştirile despre apocalipsa vârstei a treia ultimul lucru pe care vrei să-l vezi e un film despre ultimele dorinţe ale unor bătrâni vai de capul lor. Aşa că doar eu am rezistat până la final.

Am zis să nu repetăm greşeala şi în seara asta, aşa că am renunţat la ideea unei (alte) comedii insipide pentru un film bun, nominalizat la Oscar, The Irishman-ul lui Scorsese în care joacă Robert De Niro, Al Pacino şi Joe Pesci. S-au făcut multe filme despre mafia italiană a oraşelor americane, cea mai bună fiind trilogia “The Godfather” a lui Copolla, care probabil că a şi inspirat genul. The Irishman încearcă să fie diferit, în sensul în care povestea se derulează în jurul unor evenimente şi personaje reale pe parcursul câtorva zeci de ani. Continue reading “The Irishman” →

Ce noroc pe mine! Luni de zile a rulat Parasite la Bienne şi nu m-am dus, de teamă să nu-l stric, pentru că e în coreeană şi poate nu citesc suficient de repede şi de bine subtitrarea în franceză. Şi până la urmă l-au scos şi mă resemnasem. Dar s-a întâmplat ca cei de la Cinema City-ul Sun Plaza să-l ţină în program până când s-a prezentat şi ultimul spectator din Europa: eu. Am fost absolut singur în sală, de m-au verificat stewarzii ăia de vreo două ori, să fie siguri că nu m-am plictisit şi-am plecat, când de fapt mie mi-a părut rău că s-a terminat filmul. Am ieşit cu starea aia de bine, cu sufletul plin şi sentimentul că am asistat la un lucru foarte mare…

Dacă 1917 era principalul favorit înainte de Oscaruri atunci pot spune, fără să fi văzut toate filmele selecţionate, că Parasite a meritat să câştige! 1917 e un film superb dar Parasite e o capodoperă cinematografică din absolut orice unghi l-ai privi.

Nicio metaforă nu descrie mai puternic inegalitatea economică şi socială decât treptele acelui oraş coreean. Treptele dintre oraşul de jos, îngrămădit, murdar şi aglomerat, şi oraşul de pe colină, cu străzile lui pustii, străjuite de zidurile înalte dincolo de care locuiesc cei bogaţi. Treptele care coboară în apartamentele din subsoluri şi cele care coboară în beciurile vilelor, în care numai servitorii intră. Continue reading “Parasite (기생충)” →

Am avut de sărbătorit vineri lucruri mult mai importante decât Valentine’s Day, o chestie americănească implantată la noi pe când eram deja însurat de multişor, motiv pentru care nici nu m-a prins vreodată. Aşa că am vrut pur şi simplu să vedem un film bun, fără să ne batem capul prea mult cu faptul că “Marriage Story”, drama unei familii în plin  proces de divorţ, este exact opusul siropului tradiţional, garnisit cu inimioare roz şi petale de trandafir. “The Irishman”, cealaltă opţiune, ar fi fost pur şi simplu prea lung după o săptămână challenging, ca să zic aşa.  

Dincolo de subiectul anti-valentine al filmului, mai joacă şi Scarlett Johansson în el, o complicaţie pe care nu văd de ce ţi-ai dori-o de ziua îndrăgostiţilor. Numai că, cel puţin în cazul meu, Scarlett nu mai e de multişor actriţa pe care am admirat-o în Vicky Cristina Barcelona. N-aţi văzut filmul? Atunci abandonaţi lectura asta aici, mergeţi de-l vedeţi şi reveniţi dup-aia, altfel n-o să înţelegeţi ce zic. Continue reading “Marriage Story” →