eurovNu ştiu la câte concursuri Eurovision v-aţi uitat de-a lungul timpului dar eu trebuie să recunosc că sunt fan. L-am ratat pe-ăla de anul trecut, nu mai ţin minte de ce, dar în rest m-am uitat cu plăcere în fiecare an. Nu neapărat pentru muzică, în general nu muzica e cea care câştigă la Eurovision. Ba chiar aş spune că melodiile cu-adevărat bune perturbă bunul mers al concursului, echilibrele continentale, nostalgiile regionale şi, în final, tot pierd. Singura excepţie de care-mi aduc aminte (altfel senzaţională!) este victoria lui Salvador Sobral, în 2017, cu acea minunată Amar pelos dois, o piesă care a câştigat în ciuda faptului că Portugalia nu a primit 12 puncte de la Oceanul Atlantic, vecinul său cel mai important. Dar, în fine, revenind la ce ziceam, ce mă atrage e atmosfera de sărbătoare, faptul că lumea-şi îmbracă cele mai lucitoare haine ori îşi dezbracă cei mai definiţi dansatori, îşi asortează bărbile atent îngrijite la cele mai albe rochii de seară ori coarnele vikinge la cei mai negri pantaloni de piele. Fiecare vine cu ce-are el mai bun şi toţi ne minunăm de cât de mare e lumea şi ne bucurăm, măcar o seară, să fim toţi împreună. Şi deşi ţinem cu-ai noştri şi cu capra vecinului (fără aluzie la vreo concurentă anume, doar expresia românească în sens pur), mai aflăm un pic despre cum sunt ceilalţi, că n-au coarne de-adevăratelea, admirăm câteva imagini superbe de aiurea şi aproape acceptăm (discret) că oameni frumoşi sunt peste tot, nu numai la noi în Moldova. Era să uit – marginal, mai toate melodiile sună la fel, în spiritul acela special, ceea ce e reconfortant – cum ziceam, elitismele divizează şi mai mult încurcă. Şi peste toate, laserele alea orbitoare, ca un foc de artificii al sărbătorii noastre comune.

O comedie americană despre Eurovision, serios? Ei bine, da, de ce nu? N-au înţeles ei complet cum stă treaba, dar filmul Netflix are calitatea remarcabilă de a se face plăcut, probabil, pe ambele maluri ale Atlanticului. Posibil din motive diferite, dar ce contează? Important este că ne-am simţit bine, am râs, ne-a plăcut muzica (ceea ce a fost o surpriză, dar ai de unde alege în zeci de ani de concurs) şi ne-am recunoscut un pic fiecare în acei islandezi din micul oraş pescăresc. În fine, aşa, filozofic vorbind, altfel exclus să mă identific vreodată cu Will Ferrell.