Da 5 Bloods

Nu mi-a  plăcut BlacKkKlansman, filmul lui precedent, aşa că am stat în cumpănă dacă să investesc două ore şi jumătate în Da 5 Bloods, o producţie Netflix. În fine, până  la urmă m-am uitat şi măcar acum ştiu clar. Nu-mi place Spike Lee.

Nu e suficient să ai bune intenţii, să te revolte nedreptăţile la care a fost şi încă mai este supusă minoritatea afro-americană, nici măcar ideile corecte despre politică, istorie şi inegalităţile lumii în care trăim nu sunt suficiente pentru a transforma un militantism angajat într-un film de calitate. Activismul, după părerea mea, nu prea face casă bună cu arta, pentru că oricât de nobile ar fi ideile promovate tot se izbesc, mai devreme sau mai târziu, de gardul dur al propriei ideologii, ceea ce constrânge la disciplină partizană şi limitează spectrul, profunzimea viziunii artistice (şi nu numai).

Spike Lee le-a vrut pe toate în acelaşi film. Un pic de documentar istoric despre militarii afro-americani ai războiului din Vietnam, un pic de educaţie despre mişcarea pentru drepturi civile a anilor ’60-70, pamflet politic la adresa lui Donald Trump (inutil, căci aici viaţa bate filmul de la distanţă), ceva miştouri la adresa Rambo-urilor lui Stallone şi, printre toate astea, o poveste banală, ineptă pe alocuri, despre aventura în Vietnam a patru foşti combatanţi. Dacă e să încep cu povestea, aş zice că e mai degrabă demnă de un film de categoria B (spre C). De exemplu: merg cei cinci eroi vreo câteva zile prin junglă şi, când se părea că s-au pierdut, îl taie treaba mare pe ăla mai tânăr. Băiat finuţ, educat, evident că nu putea să se cace pur şi simplu în boscheţi aşa că îşi sapă o gropiţă – şi uite-aşa dă de un lingou din aurul pe care-l căutau. Norocoşi, este? Mai merg câţiva metri – hop şi restul de aur! O mai iau un pic în altă direcţie şi dau, noroc chior şi de data asta, de mormântul eroului din război, îngropat la viteză, la o palmă sub iarbă, undeva în Vietnamul cel mare cât România şi Bulgaria la un loc. Se cară apoi cu toată lada de lingouri din aur încărcată în rucsace. Ia să calculăm un pic, că doar suntem ingineri:

Lada părea să aibă 0.5m x 0.3m x 0.3m = 0.045m3. Înmulţim cu densitatea aurului:

0.045m3 x 19300 kg/m3 = 868 kg, să zicem că 40% era aerul dintre lingouri, deci tot rămân vreo 500 de kg de aur, adică 100 de kile de rucsac. Tari moşii, tare şi scenaristul…

În rest, scenele de război sunt prost filmate, altfel cu blood din belşug, dau impresia de ieftineală şi lipsă de profesionalism (cu nimic mai bune, de exemplu, decât masacrele lui Stallone-cel-ironizat) iar actorii joacă nenatural şi sunt permanent crizaţi, cam ca într-un film de-al lui Sergiu Nicolaescu. Scenariul abundă de clişee, personajele sunt portretizate grosolan şi simplist. Negrul care se comportă iraţional şi imoral este, evident, afectat de război (PTSD) şi probabil că asta explică şi de ce a votat cu Trump. Bancherul (francez?) – albul în costum alb – n-are nicio scuză, seamănă fizic cu Trump şi pare întruchiparea neonazismului revizionist european. Toate personajele negative, fără excepţie, îşi dispută şapca roşie cu “Make America great again!”.

Un singur lucru vreau să mai adaug, încă un motiv pentru care filmul mi-a displăcut, şi cu asta revin la ideea de activism, care în general e OK câtă vreme caută o punte către  cei care au o altă opinie. Activismul este încercarea de a face prozeliţi, de a convinge, aşa că trebuie să fie în principal un mesaj către lumea din afară. Dacă se adresează doar celor din curtea ideologiei proprii devine mai degrabă propagandă. Ori filmul lui Lee pare să se adreseze, prea adesea, exclusiv afro-americanilor. Oferă oricărui derapaj al personajelor sale justificări indulgente, cel mai adesea blamând discriminarea, deşi uneori pare evident că nu discriminarea e cauza principală. Poate sărăcia sau poate inegalitatea, dar astea sunt probleme care nu-i afectează doar pe cetăţenii americani de culoare. În plus, este oferită prea uşor clemenţă în numele “frăţiei”. Într-o lume mai bună nu poţi judeca cu două măsuri, standardele înalte se aplică tuturor.

Am citit pe undeva că filmul ar avea pretenţii de Oscar, ceea ce nu m-ar mira ţinând cont de contextul politic american. Aş fi dezamăgit, căci după standardele mele Da 5 Bloods nu este un film bun.