Everything, Everywhere, All at Once

Poate că o să trebuiască să vă luptaţi un pic, în prima jumătate de oră, cu tentaţia de a renunţa. Eu aşa m-am simţit, încolţit de ideea că nu sunt destul de în formă ca să pricep toată treaba, că n-am chef azi de efortul ăla de concentrare pentru a rămâne conectat cu nebunia din film. Ca să spulber misterul chiar de la început: merită!

Să numărăm un pic: Triangle of Sadness, pe care l-am văzut săptămâna trecută, Everything, Everywhere, All at Once de aseară şi înţeleg din surse de încredere că The Menu e cam în acelaşi stil. Trăiesc, după acest al doilea film candidat la Oscar, un sentiment de deja-vu, chiar dacă despre ceva ce-am trăit într-o altă viaţă. Mi-am amintit de filmele româneşti din timpul comunismului şi de permanenta întrecere dintre (unii) regizori şi cenzură, în încercarea de-a strecura prin gard o mică idee deviaţionistă sau, adesea, doar sentimente, frustrări, suferinţe ce nu ne erau permise, căci viaţa în comunism era, nu-i aşa?, perfectă.

Să trebuiască să inventezi alegorii nebuneşti în ziua de astăzi pentru a spune adevăruri altfel evidente pentru orice om încă rezonabil mi se pare îngrijorător. Şi nu pentru a te lupta cu cenzura, cel puţin nu în lumea liberă, mai degrabă în încercarea de a trece mesajul (nealterat) prin sau pe deasupra blindajului prostiei crase şi al ideologiei de grotă. În fine, aş zice că nu e un semn bun, deşi mai avem până la vremea la care vom privi filme ca acesta pe telefon, în pat, cu luminile stinse şi draperiile trase. Şi mai e un aspect. Ruginit, un pic anchilozat, simţul meu şi al celor care au văzut filmele alea comuniste la vremea lor e încă acolo. Ne-am antrenat să pricepem aluzii fine şi conexiunile alea neuronale încă funcţionează. În lumile astea de aici din vest şi pentru generaţiile tinere mesajele nu prea au alt sens decât cel direct. Riscul unor astfel de producţii este de a nu reuşi să-şi facă mesajul înţeles decât de ruşi, de chinezi, de iranieni, în general de către cei care-şi mai păstrează încă anticorpii dictaturilor. În fine, ca să nu pară o generalizare ceea ce-am zis, adaug că sunt mulţi, peste tot în lume, cei care nu cred că Ferma Animalelor a lui Orwell e o lucrare de zootehnie.

Ca orice film bun, te provoacă să-ţi pui întrebări pe care probabil că e mai uşor să le eviţi. Extrem de rar mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă, la un anumit moment al vieţii mele, aş fi luat-o într-o altă direcţie. Mi-e şi frică s-o fac, deşi sunt convins c-aş fi putut alege şi drumuri cu mai multe denivelări. Un minut dacă stai să te gândeşti îţi vin în minte zeci de posibile răspântii prin care ai trecut. Să te poţi plimba prin spaţiile astea virtuale ale posibilelor tale vieţi mi se pare în acelaşi timp incitant şi înfricoşător, aşa cum şi filmul demonstrează în mod genial. Dar în toate eşti sau ai fi fost tu, aşa că probabilitatea cea mai mare este că toate se vor fi terminat oarecum similar. Cu happy end sau nu…

Cealaltă mare temă din film este cea a succesiunii generaţiilor şi a conflictelor tot mai aspre dintre acestea, mai ales când e vorba de familii dezrădăcinate. Aici mă simt din acelaşi film cu eroina principală, ca vârstă dar şi ca experienţă a primei generaţii de emigranţi, cei cocoşaţi de efortul de a se adapta şi de a-şi oferi o viaţă, eventual mai bună ca acasă. Şi ca să nu fie simplu, cumva crăcănată încă între lumea părinţilor şi a copilăriei şi cea a propriilor copii pentru care ţara părinţilor este o poveste, un gust sau doar vreo sărbătoare ciudată.

Deci da, filmul acesta este un continuu du-te-vino prin metaverse, o glisare între spaţii complexe şi complet diferite. O călătorie puţin contondentă, dar la ce te-ai fi aşteptat, la viaţa plictisitoare a unei singure dimensiuni?