Ryan North – How to take over the World

A fost cartea pe care am plimbat-o cel mai mult pe plajă, stârnind curiozitatea şi zâmbetele reţinute ale vecinilor de şezlong. Teoretic, este un ghid al aspirantului “Supervillain” care vrea să cucerească şi să subjuge lumea. Nu ştiu care ar fi traducerea corectă a lui villain, un termen mai degrabă venit din benzile desenate americane decât din istorie sau politică. Probabil ticălos ar fi cel mai aproape, ca să aproximez aş zice că cineva care are, de exemplu, caracterul unui tip ca Dragnea dar, evident, o capacitate pe măsura ambiţiei. Nu mi-e clar dacă faptul că ticăloşii noştri sunt în general şi nişte imbecili incompetenţi e un avantaj sau un dezavantaj, dar să nu intrăm aici în discuţia asta. Oricum, rezultă din carte că nu e simplu în ziua de astăzi să deţii lumea pe persoană fizică, să-ţi construieşti o bază secretă, să-ţi faci rost de o ţară a ta, să controlezi starea vremii, să călătoreşti în timp, să distrugi internetul sau să devii nemuritor. Vorbind serios acum, cartea e o superbă farsă. E un amalgam de imaginaţie, umor, ştiinţă şi project management care te cucereşte iremediabil (fără ca autorul să viseze la mai mult de atât). Şi atinge, glumind, teme importante, cum ar fi răcirea planetei înapoi la temperaturile de acum 200 de ani.

Philip Roth – Patrimoniu

Încă un mare roman autobiografic scris de Philip Roth, un elogiu adus tatălui său şi o istorie a familiei sale care va rămâne în istorie. Roth rămâne unul dintre scriitorii mei favoriţi.

Alex Drace-Francis – Istoria mămăligii

Nu e o glumă, chiar este un mic studiu istoric despre apariţia şi evoluţia culturii porumbului în zona noastră. De ce a devenit atât de importantă mămăliga pentru noi? Răspunsul scurt: pentru că am fost săraci, am avut multe guri de hrănit şi nu ne-am priceput la altceva mai sofisticat. În fine, un bulz bun chiar e o mică minune gastronomică, mai ales dacă ai şi ouă, şi brânză.

Cho Nam-Joo – Kim Jiyeong, născută în 1982

Povestind viaţa tinerei Kim Jiyeong, autoarea acestui roman trece în revistă toate inegalităţile pe care femeile sud-coreeane au fost sau mai sunt nevoite să le suporte. Multe evidente, altele ascunse, căci sunt atât de bine încrustate în subconştientul societăţii încât e greu să le recunoşti. Dar au consecinţe. Cartea este interesantă şi bine scrisă, în ciuda evidentului activism feminist care a generat-o şi care, deşi admirabil, nu neapărat ajută un roman să devină remarcabil.

Deşi responsabilităţile ei în aducerea şi implementarea comunismului în România sunt clare, bănuiam o doză semnificativă de antisemitism şi misoginism în toate poveştile care circulau despre ea. Cartea istoricului american Robert Levy prezintă nu numai viaţa şi evoluţia politică a Anei Pauker, dar oferă câteva perspective interesante şi surprinzătoare (cel puţin pentru mine) despre evenimentele care au decis evoluţia comunismului în România în anii de după război.

Provenită dintr-o familie de evrei credincioşi, descoperă de tânără şi este complet fascinată de ideologia comunistă, căreia îi va rămâne credincioasă până la moarte, în ciuda tuturor abuzurilor, a rezultatelor economice dezastruoase şi a crimelor staliniste pe care le-a trăit. Este, aşa cum aveam să descopăr din paginile cărţii, o convingere pe care au păstrat-o mulţi dintre comuniştii vremii, aceea că nu ideologia comunistă era problema ci ghinionul de a-şi fi găsit ca prim loc de implementare o ţară primitivă precum Rusia ţaristă. Exista, în epocă, o expresie folosită de comuniştii germani (“Wir werden es besser machen” – “Noi vom şti mai bine”) care exprimă elocvent această (falsă) credinţă.

Ana Pauker a fost, din convingere, o promotoare asiduă şi puternică a ideologiei comuniste, iar şcolile moscovite ale cominternului au făcut din ea o activistă extrem de eficientă. Trăind la Moscova în anii marilor epurări staliniste, a căpătat acea combinaţie de frică şi duplicitate care să-i asigure supravieţuirea. Sunt atuurile care au propulsat-o în ierarhia comunistă a României de după război, devenind ministru de externe şi fiind, pentru o perioadă, liderul partidului, poziţie la care a renunţat voluntar în favoarea lui Gheorghiu-Dej, conştientă fiind că o femeie, şi evreică pe deasupra, nu ar avea şanse să reziste prea mult ca lider suprem. Dar a continuat să exercite o poziţie de putere în partid, făcând uz de ascendentul ei intelectual şi ideologic şi de conexiunile directe cu nomenclatura stalinistă de la Moscova.

Ceea ce m-a surprins să aflu a fost că opiniile şi deciziile Anei Pauker din primii ani de după război au intrat adeseori în contradicţie cu ceilalţi lideri comunişti români dar şi cu indicaţiile venite direct de la Stalin prin intermediul comisarilor sovietici. Înainte de revoluţie erau frecvente poveştile în care Gheorghiu-Dej era prezentat drept liderul naţionalist şi patriot care s-a opus ruşilor şi kagebiştilor ce încercau să impună voinţa lui Stalin. În realitate, Ana Pauker a fost cea care s-a opus unei colectivizări accelerate şi brutale, a persecutării “chiaburilor” şi a micilor comercianţi urbani, a planurilor cincinale fanteziste sau a epurărilor barbare pornite împotriva foştilor membri ai partidelor istorice sau a foştilor combatanţi comunişti deveniţi indezirabili. Aceste poziţionări curajoase, mai apropiate de poziţia liderului iugoslav Josip Broz Tito decât de linia stalinistă venită de la Moscova, i-au uşurat lui Gheorghiu-Dej sarcina de a o compromite şi înlătura din cercul puterii. Gheorghiu-Dej este cel care a executat întocmai directivele venite de la Moscova. După moartea lui Stalin, a ales să continue linia stalinistă printr-o politică “naţională”, în încercarea de a bloca curentul reformator al lui Hruşciov, de care se temea.

Opiniile politice ale Anei Pauker au fost mai degrabă în linia celorlalţi lideri comunişti din Polonia, Cehoslovacia sau Iugoslavia, aceea de a găsi un drum propriu comunismului din ţara lor şi a evita o implementare brutală a dictatelor Moscovei. Acest curent al “comunismului cu faţă umană” nu şi-a găsit drumul la noi, fiind înnăbuşit şi înlocuit de un stalinism doctrinar, criminal şi imbecil, continuat de Ceauşescu şi care avea să aducă România, la momentul falimentului colectiv al regimurilor comuniste europene, într-o situaţie mult inferioară vecinilor noştri de lagăr.

“Gloria şi decăderea Anei Pauker” este o valoroasă carte de istorie. Avem nevoie de exact genul acesta de lucrări care să ne ajute să înţelegem mai profund şi mai obiectiv perioada comunistă.

Kazuo Ishiguro – Klara si Soarele

Încă o carte frumoasă scrisă de Ishiguro. Deşi teoretic un science-fiction, precum favorita mea “Să nu mă părăseşti”, cartea mi s-a părut mai apropiată ca stil de “Rămăşiţele zilei”, cealaltă mare capodoperă a autorului. Ce poate face o mare inteligenţă (artificială sau nu) cu o sursă limitată de informaţie? Vă recomand să aflaţi singuri un superb posibil răspuns.

Iulian Bocai – Constantin

Am scris câteva cuvinte, acum ceva vreme, despre Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu, precedenta nuvelă a lui Iulian Bocai. Scriam, la sfârşit, că abia aştept să o citesc pe următoarea. Şi iată-mi dorinţa îndeplinită cu acest frumos “Constantin”, un roman despre un timp al Bucureştiului pe care l-am trăit, cândva, aproape identic. Poate că lumea asta o mai exista pe undeva, prin cotloanele vechi ale oraşului, cine ştie, dar în caz că nu, acum avem această mărturie perfect depănată. Instinctul îmi spune că domnul Bocai abia se încălzeşte.

Karina Sainz Borgo – La Caracas va fi mereu noapte

Un roman care descrie lupta pentru supravieţuire a unei femei care se trezeşte prinsă în mijlocul unui război civil brutal. Deşi un roman de ficţiune, cartea este inspirată de experienţa autoarei ca jurnalist în Venezuela, o ţară complet distrusă de un falimentar experiment marxist şi de luptele pentru putere ce au urmat morţii lui Chavez. Că tot am auzit săptămâna asta despre doi tineri (elveţieni) care au convingeri marxiste şi anarhiste (care cred, de exemplu, că statul, chiar şi cel elveţian, trebuie distrus pentru a fi reformat!!!), le voi recomanda călduros această carte, deşi sunt convins că nu vor o citi pentru că nimic nu e mai credibil decât ce poţi găsi în bula ta de pe facebook.

Hervé le Tellier – Anomalia

Cartea asta a luat Prix Goncourt în 2021 şi între timp a devenit (sau a inspirat) un serial Netflix. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult este combinaţia perfectă dintre scriitura inteligentă a unui intelectual rafinat şi povestea alertă care te ţine cu sufletul la gură, un melanj de thriller, SF şi roman poliţist.

Noam Chomsky – Iugoslavia. Pace, război şi disoluţie

Sunt un admirator al marelui intelectual care este Noam Chomsky şi de-a lungul timpului am citit şi rezonat cu multe dintre opiniile sale despre lumea în care trăim. Cartea asta, Iugoslavia, este o colecţie de articole publicate la vremea respectivă despre războiul din Balcani care a dus la dezintegrarea statului federal iugoslav. În mare, sunt de acord cu criticile pe care le aduce felului în care a fost tratată criza de către comunitatea internaţională sau cu mai vechile sale opinii despre politica externă, intervenţionismul şi militarismul americanilor. Sunt de acord şi cu criticile aduse marilor trusturi media despre felul în care a fost prezentat războiul. Dubla măsură, faptul că puterile occidentale au ignorat un genocid similar în estul Turciei, împotriva kurzilor, este de asemenea adevărat. Dar toate aceste argumente, atent construite, sunt numai o parte a problemei şi nu neapărat cea mai importantă şi nici cea mai gravă. Într-un război în care toate grupurile etnice au comis abuzuri şi crime grave, unele probabil încă nepedepsite, autorul pare părtinitor şi nu la fel de exact când vorbeşte despre atrocităţile grupului etnic majoritar al sârbilor. Că intervenţia NATO, deşi bine intenţionată, a avut părţile ei chestionabile este adevărat, dar că o intervenţie nu ar fi fost necesară nu este. Aici cred că domnul Chomsky greşeşte pentru că este, a fost, prea multă vreme împotriva uneia dintre părţi. Istoria asta pare să se repete în legătură cu opiniile domniei sale în legătură cu suportul acordat Ucrainei de către statele NATO.

Abdulrazak Gurnah – Abandon

Dacă ar trebui acum să fac o singură recomandare dintre toate cărţile citite în ultimul an aş alege, fără să clipesc, acest roman scris de câştigătorul premiului Nobel pentru literatură din 2021. Am, acum, încă un scriitor preferat. Abandon este un roman fascinant, nu mi s-a mai întâmplat de mult să mă simt pur şi simplu vrăjit de magia unei poveşti, a unei lumi, a unei frumoase poveşti de dragoste.

Tatiana Niculescu – Singur

Revin cu încă o recomandare pentru o carte a Tatianei Niculescu, după ce anterior am scris despre biografiile lui Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca și Carol al II-lea. Cartea asta este despre viața scriitorului Mihail Sebastian, un strălucit intelectual al României care a avut ghinionul, evreu fiind, să se nască și să trăiască în acea perioadă neagră a istoriei noastre. Soarta avea să-l scutească, după război, de încă o dezamăgire cruntă, comunismul. Ceea ce mă şochează de fiecare dată în relatările despre antisemitismul epocii este ipocrizia dezgustătoare, prăpastia uriaşă dintre “nobleţea” ideilor propagandei (naţiune, tradiţie, credinţă, puritate, patriotism) şi micimea, abjecţia personajelor care le urlă în portavoce de dimineaţă până seara. Din toate timpurile şi până astăzi, nicio schimbare. Aveam nevoie de cartea asta, măcar dac-am avea bunăvoinţa de a-i da o şansă.

Heinrich Böll – Opiniile unui clovn.

Şi că tot vorbeam de ipocrizia extremiştilor de dinainte de al doilea război mondial, această carte extraordinară te poartă de la ipocrizia celor care i-au susţinut pe nazişti – sau chiar au fost nazişti, într-un fel sau în altul – la ipocrizia societăţii germane de după război, mai degrabă tentată să evite şi să uite decât să-şi asume responsabilitatea ororilor în care au târât lumea. Böll este unul dintre cei mai mari scriitori germani postbelici şi laureat al Nobelului de literatură în 1972.

Judith Schalansky – Gâtul girafei

Descoperi în cartea asta o imagine sumbră, cinică pe alocuri, asupra sistemului german de învăţământ şi, în general, asupra societăţii (est-)germane de după reunificare, venită de la o profesoară “de modă veche”. Cartea e scrisă cu talent, este interesantă, unele fragmente sunt încântătoare, dar deşi multe idei sunt corecte tabloul general e de un conservatorism şi un pesimism pe care nu le împărtăşesc. Se întâmplă adesea să vii cu o grămadă de mici adevăruri și să tragi, cu talent, o concluzie greșită.

Richard Evans – Hitler şi teoriile conspiraţiei.

Pe multe le ştiam deja din alte cărţi, pe altele chiar ca teorii conspiraţioniste care probabil că încă mai circulă şi vor continua să existe, căci nimic nu-i va convinge pe unii că toate poveştile alea suculente de pe FB chiar sunt, în marea lor majoritate, nişte prostii. Au fost “Protocoalele înţelepţilor Sionului” reale, aşa cum pretindea propaganda antisemită nazistă (sau chiar propaganda extremiştilor de dreapta de astăzi)? Este teoria “înjunghierii pe la spate” a armatei germane la sfîrşitul primului război mondial de către politicienii de stânga adevărată sau nemţii chiar au pierdut războiul pe câmpul de luptă? A reuşit Hitler să-şi regizeze sinuciderea şi, în fapt, să fugă din buncăr? Ei bine, răspunsul la toate întrebările astea este nu. Dacă se găseşte cineva să creadă altfel e cazul să lase dracului feisbucu’ şi să pună mâna pe carte. Asta, eventual.

Francis Fukuyama – Liberalism and its discontents

Francis Fukuyama este un mare gânditor, unul dintre cei mai mari intelectuali ai vremurilor noastre. Ideile lui ne oferă dovada că, în lumea asta tot mai polarizată de ideologii antagoniste, mai există încă un curent de gândire neangajat politic. Dacă ai răbdarea să le compari realizezi cât de departe pot fi de realitate şi de soluţiile corecte pentru o lume mai bună suporterii extremelor politice. Chiar şi în societățile occidentale dezvoltate (şi mai educate) există tot mai serios riscul de a trage concluziile greșite față de provocările care ne stau în față, cu rezultatul unor deviaţii lungi şi probabil costisitoare în direcţia politică sau economică greşită, cum vedem că se întâmplă în tot mai multe țări.

Aftermath este, de departe, cea mai interesantă carte de istorie pe care am citit-o în ultimii ani, complet surprinzătoare de la un capăt la celălalt pentru că subiectul urmărilor războiului este ignorat de obicei de istoriografia convenţională. Dar poveştile din cartea asta au fost pe alocuri şocante şi mi-au schimbat complet felul în care voi privi de acum încolo războiul şi consecinţele sale. O să ating doar câteva dintre ideile prezentate în carte, cu regretul că lucrurile astea nu ajung să fie suficient de cunoscute pentru ca oamenii să înţeleagă, odată pentru totdeauna şi în sensul corect, ce înseamnă războiul.

Distrugerea. În timpul războiului, mai ales în ultimii ani, 40% din casele germanilor au fost distruse în bombardamente. Problema asta avea să se dovedească uriaşă după război. La Dresda, îndepărtarea molozului din oraş a fost declarată finalizată în 1958 dar de fapt a continuat, în anumite zone, până în 1977, 32 de ani după finalul războiului. La Berlin a durat 22 de ani, timp în care au fost scoase până la 800 de camioane cu moloz pe zi. Cel mai înalt deal de lângă oraş este format cu dărîmăturile cărate din oraş. După război toată această muncă titanică nu se mai putea face cu prizonieri de război sau ostatici ai armatei germane, drept pentru care au fost mobilizaţi foştii membri ai partidului nazist, foştii prizonieri germani ai forţelor aliate sau soldaţii care se reîntorceau în Germania de pe diverse fronturi. Toţi obligaţi să muncească în schimbul unei cartele pentru alimente şi, eventual, a unui adăpost.

Migraţia. Sfîrşitul războiului a găsit 40 de milioane de germani din totalul de 75 aflaţi în alt loc decât cel de baştină. Mulţi erau prizonieri sau militari pe diverse fronturi. Pierderea unor teritorii din est în favoarea Poloniei a creat un val imens de refugiaţi spre vestul Germaniei. În plus, erau civili germani care se retrăseseră, de frica sovieticilor, odată cu armata lui Hitler din Rusia, România, Polonia şi Cehoslovacia. În Germania se aflau încă mulţi dintre cei ce supravieţuiseră lagărelor şi milioanele de oameni obligaţi la muncă forţată în timpul războiului. Apoi au început să vină mulţi evrei din Estul Europei, fugind de noile pogromuri din Polonia de după război. Toţi s-au pus sub protecţia armatei americane, dorind să emigreze în Israel sau SUA. Pentru că nu existau case, mulţi au fost nevoiţi să locuiască ani de zile în barăcile fostelor lagăre. Ultimul a fost închis abia în 1957.

Compensaţiile. Pentru că aproape jumătate din familiile germane erau complet pe drumuri imediat după război, la care se adăugau familiile refugiaţilor, noile autorităţi au fost nevoite să ia decizii dure. Germanii cu case au fost obligaţi să-i primească în spaţiu pe cei rămaşi fără nimic. Asta a creat tensiuni imense în societate. Vesticii îi desconsiderau pe germanii refugiaţi din est, numindu-i, de-a dreptul rasist, “polaci”, probabil saşii noştri fiind numiţi la grămadă la fel. A urmat apoi, în 1952, legea menită a compensa intern pierderile suferite de familiile germane. Legea i-a obligat pe cei care au trecut neafectaţi prin război să plătească jumătate din avere (case, terenuri, alte valori) către cei care pierduseră totul. A fost un efort uriaş şi dificil care, cumva, a avut efectul neaşteptat de a reunifica societatea germană în sensul că, de o parte sau de cealaltă, toţi germanii au sfârşit prin a fi nemulţumiţi.

Familiile. Majoritatea soldaţilor întorşi acasă erau nişte epave din punct de vedere fizic şi emoţional, traumele trăite în război afectându-i ani şi ani de zile după aceea. In plus, la asta se aduna vina pentru susţinerea naziştilor, regretul pentru valul uriaş de violuri la care au fost supuse femeile germane odată cu avansul armatelor aliate, în principal în zona sovietică. Soldaţii wermacht-ului s-au întors, după mulţi ani, într-o altă lume. Femeile germane avuseseră partea lor de greutăţi pe care învăţaseră să le rezolve singure. Ideea întoarcerii la patriarhatul de dinainte de război nu a fost deloc privită cu ochi buni şi fără rezistenţă. Familiile germane au suferit imens, multe dintre ele nefiind în stare să-şi revină vreodată, lucru care s-a răsfrânt asupra copiilor.

Furtul şi specula. În anii imediat de după război aproape totate alimentele erau raţionalizate iar cartelele distribuite populaţiei erau calculate la un maxim de 1550 de calorii pe persoană. Uneori nici măcar aceste cantităţi nu puteau fi aprovizionate iar pentru a le achiziţiona era nevoie de bani. Rezultatul a fost o explozie a furturilor şi a speculei, ceea ce a produs un şoc în societatea germană care se considera încă drept apărătoare a legii şi ordinii publice. A fost încă un exemplu de cât de puţin conştienţi erau germanii de consecinţele războiului pe care îl porniseră. Detestaţi peste tot în lume după anii în care omorâseră milioane de evrei, după atrocităţile comise în teatrele de război, germanii erau acum nemulţumiţi de specula şi furturile de mâncare din oraşele germane care, prin comparaţie cu atrocităţile războiului, erau complet lipsite de importanţă. A fost nevoie de mult timp pentru ca oamenii să conştientizeze asta.

Şi multe, multe altele, motiv pentru care vă recomand cartea, dacă reuşiţi să puneţi mâna pe ea.

Jeff Hawkins – A thousand brains. Neocortexul, partea mai nouă a creierului care este, practic, organul inteligenţei umane, crează o imagine a lumii în care trăim prin intermediul a mii de cadre de referinţă stocate în coloane de neuroni. O imagine a lumii în continuă schimbare, pe măsură ce învăţăm lucruri noi. Realizez acum, la ceva vreme după ce am citit cartea asta, că mi-ar fi al naibii de greu să explic cum funcţionează creierul, probabil pentru că n-am creat destule cadre de referinţă pe acest subiect sau pentru că multe or fi fost poate temporare. Oricum, exact, exact nu ştie nimeni cum funcţionează, deşi ştiinţa a progresat impresionant în ultimele decenii. Dar teoriile propuse de Jeff Hawkins şi echipa din spatele lui sunt fascinante şi nu se opresc la explicarea funcţionării neocortexului. Se extind, de exemplu, la încercarea de a crea inteligenţă artificială funcţionând după aceleaşi principii, mult superioară tehnologiei pe care o numim astăzi “inteligentă”. Ultima parte a cărţii cuprinde câteva eseuri despre inteligenţa umană, credinţele false şi cât de uşor ne lăsăm păcăliţi de manipulare, riscurile conflictului dintre neocortex şi creierul vechi (supranumit şi reptilian, dar nu sunt convins că e termenul medical consacrat) sau tehnologiile care ar putea să combine creierul uman cu inteligenţa artificială. Super interesant.

Raluca Nagy – Un cal într-o lume de lebede. Iniţial am scris “o superbă carte românească”, după care am realizat că ar fi putut fi scrisă la fel de bine în orice limbă şi chiar am verificat că nu a fost tradusă, căci autoarea, deşi româncă, cred că trăieşte la Bruxelles. Povestea este despre experienţa unei tinere femei care se mută pentru o vreme în Japonia, lumea de lebede, atât de diferită de Europa noastră cabalină. În fine, până la urmă înţelegi că şi lebedele astea sunt de mai multe feluri, mai ales dacă te uiţi la ele mai de aproape sau ţi le descrie un scriitor talentat.

Mirel Bănică – Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor. Eram de mult curios să aflu mai multe despre romi, cultura şi obiceiurile lor. Cartea asta, deşi a fost interesantă şi plină de informaţii utile, a fost mult prea “academică” pentru mine, mai degrabă ţintind un public extrem de specializat în etnologie, antropologie sau religie. După părerea mea, pe care am mai prezentat-o şi înainte, când studii academice sunt publicate în cărţi destinate publicului larg e nevoie de un efort rezonabil de adaptare atât a mesajului cât şi a fluidităţii “poveştii”. Altfel, cititorul profan se pierde în supermarketul de studii ştiinţifice şi mesajul prea savant, care nu înseamnă neapărat valoros în orice context, nu-l atinge, sau nu destul.

Saul Bellow – Trăieşte-ţi clipa. O mai citisem o dată, acum mulţi ani, lucru pe care l-am realizat după primele pagini. Dar cum capacitatea memoriei mele şi-a atins deja limitele şi deci creierul a început să scrie chestii noi peste date mai vechi m-am bucurat de carte aproape ca prima oară. Până la urmă, e o capodoperă americană de la un scriitor de Nobel. Să nu uit, v-o recomand!

J.D. Salinger – De veghe în lanul de secară. Cartea asta, spre deosebire de romanul lui Bellow, are o poveste diferită. Am cumpărat-o de trei ori – prima dată, cred, prin anii 90 – dar abia acum am reuşit s-o citesc. Dincolo de faptul că e o altă capodoperă americană pe care oricine ar trebui să o citească, am fost uimit de cât de contemporană o simţi. Eroul principal nu e din generaţia “millennials”, cel puţin nu din mileniul ăsta, dar ar fi făcut minuni cu un cont de instagram.

Susan Choi Exerciţiu de încredere. O carte superbă, care a luat National Book Award în 2019. O poveste care te ajută să înţelegi de căt de mult efort dar şi de cât de mult noroc, până la urmă, e nevoie pentru a clădi o fiinţă umană completă, matură şi echilibrată. Cât de greu este să convingi, să îndrumi şi să educi şi cât de uşor e să-l faci pe un adolescent să-şi piardă calea, adesea pentru totdeauna.

Asta e a doua carte a lui Serhii Plokhy pe care o citesc, după extraordinara Nuclear Folly, o carte de istorie despre criza rachetelor nucleare sovietice din Cuba care se citeşte cu sufletul la gură, aproape ca un roman de aventuri. Domnul Plokhy, născut în Rusia, este ucrainean din estul Ucrainei, zonă aflată acum, parţial şi să sperăm temporar, sub ocupaţie rusească. Este profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de Est şi a fostei URSS.

Bănuiesc că întrebarea, curiozitatea generală – dealtfel motivul care m-a făcut şi pe mine să citesc cartea – este dacă există vreun sâmbure de adevăr în pretenţiile ruşilor că Ucraina nu e cu nimic diferită de Rusia, că este doar “Rusia mică”, în fapt acelaşi popor care s-a îndepărtat un pic de matcă după colapsul URSS şi şi-a pierdut busola sub presiunea “occidentalilor” şi a trădătorilor de neam. O să încep prin a spune că în lumea de astăzi, bazată teoretic pe legi, tratate şi drept internaţional, consideraţiile istorice şi controlul efemer al unui stat asupra unui teritoriu ar trebui să conteze foarte puţin şi în situaţii cu totul excepţionale. Ucraina nu este una dintre aceste situaţii. Istoria ei, dealtfel, nu e foarte diferită de cea a României, Bulgariei, Poloniei, Moldovei sau statelor baltice, aflate mereu în calea marilor imperii, fiind temporar cucerite de acestea, absorbind influenţe care le-au marcat evoluţia dar nu le-au schimbat fundamental structura şi nici nu le-au înfrânt dorinţa de a deveni naţiuni independente. Ucraina a fost, ca şi România, în mijlocul furtunii pentru multe secole. Încă mai e. Au trecut peste ei perşii, romanii, multiple neamuri migratoare, vikingii, lituanienii, polonezii, tătarii, otomanii, austro-ungarii, ruşii, nemţii, sovieticii şi, din nou, ruşii. Au fost perioade când cazacii lor au reuşit să le ţină piept agresorilor ori să se alieze, vremelnic, cu unii sau cu alţii. Dar şi-au păstrat limba şi şi-au consolidat identitatea, cu toate diferenţele care încă persistă. În ciuda agesiunii ruse de după 2014 – sau poate tocmai de aceea – dorinţa de a rămâne în graniţele actuale ca un stat independent este mai puternică decât oricând.

Limba ucraineană este o limbă diferită de rusă. Este o limbă slavă, la fel ca poloneza şi bielorusa (cu care se aseamănă cel mai mult). E adevărat că în Ucraina se vobeşte mult limba rusă, mai ales în zonele industriale din est, care au atras după 1800 mulţi muncitori din Rusia, motivul principal fiind că ţăranii ucraineni o duceau mult mai bine decât cei ruşi şi nu erau atraşi de locurile de muncă ale marilor oraşe. Perioadele îndelungate în care limba ucraineană nu a fost acceptată oficial sau învăţată la şcoală şi-au spus şi ele cuvântul. Dar folosirea limbii ruse sau chiar originea rusă nu înseamnă automat o atitudine pro-rusă. Imensa majoritate a cetăţenilor ucraineni nu-şi doreşte republici separatiste sau alipirea la Rusia, nici măcar în zonele cu minorităţi ruse puternice (cum e Harkov, de exemplu).

Ruşii au, adesea, un mod deosebit de a-şi arăta dragostea pentru fratele “mai mic”. Cele mai evidente cazuri au fost în 1932-1933, când ţăranii ucraineni au fost lăsaţi să moară de foame pentru că se împotriveau colhozurilor. Aproape 4 milioane de oameni au pierit. Încă un milion avea să moară de foame după ’45, din aceeaşi politică înţeleaptă şi iubitoare a tătucului Stalin. Mai sunt, apoi, sutele de mii de exilaţi în Siberia, cei ucişi pur şi simplu sau deportarea aproape completă a minorităţii tătare, până atunci majoritară în Crimeea. Un alt exemplu prezentat pe larg este felul în care URSS i-a tratat pe ucraineni când a explodat reactorul nuclear de la Cernobîl. Ultima dovadă de sadism imperial, dar fără îndoială nu cea din urmă, este “denazificarea” cu tunul a blocurilor de locuinţe din cartierele marilor oraşe ucrainene, însoţită de mutarea maşinilor de spălat în Rusia, probabil pentru exorcizarea influenţei UE. Cum să nu-i iubeşti!

Cartea domnului Plokhy nu ocoleşte subiectele sensibile ale istoriei naţionale. Sunt expuse pe larg abuzurile comise asupra minorităţii evreieşti în diverse epoci istorice, indiferent cine au fost agresorii. Într-o zonă extrem de complicată şi de sensibilă, autorul încearcă să facă deosebirea dintre naţionaliştii ucraineni care doar şi-au apărat ţara şi extremiştii de sorginte nazistă, responsabili pentru crime abominabile împotriva, în special, a minorităţii evreieşti. Chiar şi România este menţionată în acest context. Am tradus fragmentul, deoarece este un subiect foarte rar menţionat în istoriografia românească : “Dictatorul român Ion Antonescu – care a recucerit nordul Bucovinei şi Basarabia, pe care Stalin îl forţase să le cedeze în 1940 şi a preluat deasemenea controlul Odesei şi a unei părţi a Podoliei – i-a tratat pe evrei cu aceeaşi brutalitate ca mentorii săi nazişti. În Octombrie 1941 (…) Antonescu a ordonat execuţia a 18.000 de evrei ca represalii pentru demolarea clădirii care găzduia garnizoana românească din Odesa (…), eveniment în care şi-a pierdut viaţa un comandant militar român de rang înalt. Per total, între 115.000 şi 180.000 de evrei au pierit în timpul ocupaţiei româneşti în Odesa şi împrejurimi”.

Ştiu deja care va fi următoarea carte scrisă de Serhii Plokhy pe care o voi citi: istoria accidentului de la Cernobîl.

Mi-am promis să nu mai rămân aşa de mult în urmă cu recomandările de carte, dar se pare că e greu să ţin pasul. Nici măcar faptul că am citit mai puţin lunile astea nu a ajutat. Poate o să scriu despre asta sau poate că nu voi găsi energia necesară. Deci, după multe luni, iată lista cu numărul 12:

Tim Marshall – The Power of Geography. Mi-ar plăcea să existe o analiză similară celor din cartea asta pentru fiecare ţară de pe glob. Dacă ai o curiozitate anume asupra lucrurilor importante care definesc prezentul şi viitorul unei ţări, fie ele evenimente istorice, un anume context geopolitic, atuuri economice sau un potenţial pe care ţara respectivă se poate baza, genul ăsta de abordare ar ajuta enorm. Suficient de generală ca să nu se afunde în detalii interne care-ar blura imaginea corectă. Punând lucrurile în contextul global şi istoric de care trebuie să ţinem cont. Dar, în fine, asta ar însemna de-a dreptul educaţie, o chestie mult mai greu de digerat ca tictoacele.

Cartea conţine analize pentru zece ţări. Dincolo de interesul pentru o ţară sau alta, felul în care se face analiza ne poate inspira şi pregăti pentru viitoarele noastre peregrinări.

Dan Lungu – Pâlpâiri. E doar impresia mea că se scrie din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai bine în limba română? Am descoperit în ultimii ani câţiva scriitori extraordinari despre care am scris şi pe aici. Mă refer, evident, la cei din noua gardă, nu la cei deja consacraţi pe care îi descopăr eu prea târziu. La Dan Lungu am ajuns întâmplător, i-am luat pur şi simplu cartea de pe raftul Cărtureştiului. N-am mai citit de mult un roman despre lumea satului românesc şi trebuie să recunosc că nu mă aşteptam să descopăr o imagine complet diferită de cea tradiţionalistă, să o numim nostalgic-semănătoristă. Autorul ne propune o imagine a satului de astăzi prin prisma unui intelectual din altă lume, un explorator şi un misionar care vede bine, descrie bine ce vede, dar nu simte şi nu empatizează natural cu acest micro-univers al satului românesc contemporan. Dacă vreţi ceva diferit de Moromeţii, asta-i o variantă foarte interesantă. Cealaltă e Las Fierbinţi, dar, în fine, vorbeam de citit…

Julian Barnes – Sentimentul unui sfarsit. O poveste superb scrisă, care a luat Man Booker Prize în 2011. Un roman despre cât de imprevizibile pot fi incursiunile în propriul trecut, atunci când mintea de acum se confruntă nu numai cu secvenţe care lipsesc sau doar au fost uitate, dar şi cu amintiri croite de o minte adeseori diferită.

Jan Cornelius – Al doilea e Chaplin. Cică la un moment dat unul dintre studiourile americane de film a organizat un concurs de imitatori ai lui Charlot, personajul genialului Charlie Chaplin (actorul meu preferat din toate timpurile). La concurs a participat, incognito, însuşi Chaplin. A ieşit pe locul doi. Am început cu povestioara care dă titlul cărţii, dar sunt nenumărate alte povestiri spumoase despre viaţa de emigrant român în Germania, de la un scriitor pe care îl descopăr cu mare plăcere.

Goncalo Tavares – Ierusalim. O carte greu de citit, pe care nu o poţi lăsa din mână, urmărind traiectoriilor aparent incontrolabile ale unor oameni care par a fi totuşi controlaţi de soarta ce-i aduce împreună într-o noapte nebună.

Postul ăsta şi încă unul şi-mi închei socotelile cu cărţile anului 2021. Sper să nu mai rămân chiar aşa de tare în urmă. Sunt câteva cărţi excepţionale în listă, pe care trebuie să le recomand (un pont: în fiecare post am cam început cu cele care au fost preferatele mele).

Luke Harding – Shadow State. Se vorbeşte mult zilele astea despre agresiunea rusă împotriva Ucrainei. E uşor să pricepi că e o agresiune atunci când vezi tancuri, katiuşe, avioane şi akm-uri la toate emisiunile de ştiri. Nu se vorbeşte însă suficient despre agresiunea rusă împotriva statelor Uniunii Europene sau a democraţiei americane care are loc sub forma atacurilor cibernetice sau a armatelor de troli care publică minciuni şi dezinformare pe reţelele sociale şi le “viralizează” apoi prin multiplicarea lor exponenţială. Chiar şi atunci când se vorbeşte despre asta mulţi refuză să accepte, dintr-un motiv simplu: au fost la rândul lor infectaţi de propagandă, ba unii iau parte la împrăştierea mizeriilor propagandei. Despre asta este cartea lui Luke Harding, un reputat ziarist de investigaţie al “The Guardian”, despre cum au influenţat serviciile secrete ruseşti (posibil hotărâtor) alegerile prezindenţiale din SUA sau votul pentru Brexit, despre cum au reuşit să spargă serverele partidului democrat american, despre cum au cumpărat şi folosit politicieni ai statelor democratice, despre finanţarea şi susţinerea prin mijloace diverse a tuturor mişcărilor extremiste care divizează societatea şi pun în pericol democraţia. Sunt trecute în revistă crimele politice oribile ale ultimilor ani, peste tot în lume. Dar ştiam, veţi spune, nu e nimic nou. Diferenţa semnificativă este că tot universul ăsta pus în scenă de un stat mafiot capătă detalii incredibile. Sunt prezentate date, dovezi şi nume ale celor care conduc această ofensivă împotriva occidentului democratic precum şi ale criminalilor care ucid şi otrăvesc pe oricine îndrăzneşte să i se opună “iubitului” conducător. Dovezile există, nu putem spera decât că mai devreme sau mai târziu se va face şi dreptate.

Iulian Bocai – Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu. Un tânăr scriitor pe care îl descopăr cu mare, mare plăcere! Romanul ăsta este de departe cel mai bun roman românesc pe care l-am citit în ultima vreme. Evident, după criteriile mele şi bazându-mă pe o memorie care-mi face mai mereu surprize. Dar, credeţi-mă, cartea e superbă. Abia aştept să o citesc pe următoarea.

Jean-Paul Dubois – Fiecare cu povestea lui. Un roman superb care a câştigat premiul Goncourt 2019. O avea fiecare povestea lui, doar că împreună se împletesc atât de frumos încât cu greu poţi lăsa cartea din mână, deşi e târziu şi s-a mai dus o oră din cele 7 teoretice de somn. Recomandare călduroasă!

Hassan Damluji – The Responsible Globalist. O carte despre cum ar trebui să arate o lume mai bună, deşi mulţi vor rămâne blocaţi în “globalist”, un cuvânt văduvit de înţelesul său primar, din dicţionar, doar pentru a-i fi ataşată o caricatură propagandistică, croită din teorii idioate, prostie şi mult interes,. Nu tot ce e global e bun, evident, iar realitatea asta e sugerată chiar din titlu, dar se întâmplă prea des ca cei care ne spun că Uniunea Europeană, de exemplu, e iadul pe pământ să fie chiar cei din cauza cărora trăim cum trăim şi suntem cum suntem. Cartea asta încearcă să despartă bobul de neghină.

Peter Handke – Frica portarului înaintea loviturii de la 11m. Ziceam că nu-mi place să abandonez o carte. Asta e o excepţie. M-a prins pe picior greşit, nu mai ţin minte ce-aveam. În fine, a fost un moment de-ăla, clasic, de it’s not you, it’s me. Hai să zicem că nu mă mai uit la fotbal de foarte mulţi ani, deşi sunt convins că, în afară de titlu, nu e o carte despre fotbal. Voi reveni la ea la un moment dat, promit!

Cum ziceam în articolul trecut (9), încerc să trec în revistă cărţile pe care le-am citit şi mi-au plăcut anul trecut. Aproape toate vor avea câteva cuvinte aici, asta pentru că sunt puţine cărţi pe care le citesc şi nu-mi plac chiar deloc. Trebuie să spun că fac (mai) întotdeauna o selecţie atentă a cărţilor pe care le încep, căci timpul meu liber este, din păcate, foarte limitat. În plus, odată ce-am început-o, mi-e greu să abandonez o carte, chiar când nu-mi place (ceea ce e, probabil, o tâmpenie). Cum (pre)selecţia pe care o fac se bazează în mare parte pe recomandări de pe bloguri, din reviste, din listele de cărţi premiate, sper ca articolele astea să ajute pe cât mai mulţi iubitori de lectură, mai ales dacă suntem compatibili la domeniile sau stilurile literare de interes.

Vaclav Smil – Cifrele nu mint. Lucrarea asta a fost recomandată călduros de Bill Gates pe blogul lui şi am început-o imediat după prima doză de Moderna :). Profesorul Vaclav Smil atinge în cartea asta 71 de subiecte diferite, majoritatea de actualitate şi în acelaşi timp controversate, într-un fel sau în altul, şi încearcă să restabilească adevărul apelând la datele statistice existente. 71 par multe, dar sunt bine grupate în jurul câtorva categorii importante: antropologie, geopolitică, economie, transport, agricultură, protecţia mediului. Am simţit cartea asta ca pe un amplu exerciţiu de debulşitificare – dacă-mi permiteţi termenul – a marilor subiecte ale zilelor noastre. Cititorul va rămâne, categoric, cu o imagine mai corectă asupra lumii în care trăim.

Ernest Hemingway – Bătrânul şi Marea. Ei bine, nu citisem această carte a unuia dintre autorii mei preferaţi. Mulţi o consideră marea capodoperă a lui Hemingway. Mi-a plăcut şi mie, foarte mult chiar, dar mi-e greu să spun dacă e favorita mea sau nu, am rămas fascinat de precedenta, “A avea şi a nu avea”. Aş putea fi subiectiv, deci vă recomand să le citiţi pe amândouă.

Bogdan Jitea – Cinema în RSR. O carte interesantă despre un subiect de mare interes, cel puţin pentru mine, cinematografia românească de pe vremea comunismului. Sunt analizate structura organizatorică a industriei cinematografice, sursele de inspiraţie, relaţiile cu partidul şi rolul propagandiştilor, chiar implicarea directă a marelui cârmaci în creaţia artistică. N-am fost deloc surprins să constat că în lumea aia în care creativitatea era controlată – deci inhibată – au existat oameni buni şi canalii, creatori curajoşi şi politruci obtuzi. Şi oportunişti, foarte mulţi oportunişti. Deloc surprinzător, mulţi dintre cei care au făcut rău înainte au continuat să facă rău şi după 1989. O carte instructivă dar prea lungă pentru cantitatea de informaţie digerabilă pentru un non-specialist. Se citeşte greu pentru că este scrisă prea tehnic, fiind, probabil, la origine, o lucrare ştiinţifică de doctorat. Publicul larg are nevoie de mai multă poveste, de mai multă sinteză, de o interfaţă mai prietenoasă. Datele pot sta în anexe, nu în corpul principal al cărţii. Am avut nevoie de trei săptămâni s-o dovedesc dar a fost, fără discuţie, instructivă.

Amos Oz – Aceeaşi mare. Am mai zis de câteva ori pe aici că Amos Oz este unul dintre scriitorii mei favoriţi. De data asta m-am lăsat încântat de acest roman fascinant, deopotrivă colecţie de poveşti scrise în versuri sau poezii care spun, împreună, o poveste. Am avut tot timpul lecturii senzaţia că ceea ce lipseşte este muzica potrivită – doar pentru a afla, la sfârşit, că romanul a fost adaptat ca operă.

Norman Manea – Despre Clovni. Dictatorul şi Artistul. Cartea mi-a adus aminte de un citat din Norman Manea pe care l-am pus şi eu undeva pe aici, prin blogul ăsta. Îmi ia mai puţin timp să-l reproduc decât să caut link-ul: “România n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter…”. Încă mai am de citit din lucrările lui Norman Manea şi categoric o voi face, pentru motive dincolo de talentul său incontestabil. Poate cel mai important dintre ele este integritatea sa morală pentru care îl consider un model demn de urmat. Şi când mă refer la integritate, la caracter în general, nu mă refer la ceva ce mulţi ar putea arăta într-un moment anume, într-un context particular sau, mai rău, în retorica atât de folosită pe la noi în loc de fapte. Mă refer la acea calitate dovedită, în orice moment şi cu orice ocazie, de-a lungul unei vieţi întregi din care nu au lipsit încercările sau tentaţiile către posibile opţiuni mai uşoare.

Leila Slimani – Cântec lin. O carte care a primit premiul Goncourt 2016, de la o tânără scriitoare de origine marocană. O poveste care te ţine cu sufletul la gură, în acelaşi timp în care îţi zugrăveşte o imagine matură, profundă, a lumii în care trăim. O carte foarte mişto.