La ora la care scriu rândurile astea, cu trei zile înaintea alegerilor, pronosticul The Economist spune că Biden are 19 şanse din 20 (96%) să câştige cursa în colegiile electorale şi 99% şanse să câştige cele mai multe voturi. Acum patru ani Hillary Clinton a câştigat votul popular dar a pierdut la numărul de electori, care de fapt contează pentru prezidenţialele americane. Şi tot acum patru ani, pe vremea asta, Clinton conducea confortabil în sondaje. Să se repete oare istoria? Nimic nu pare să-i convingă pe suporterii lui Donald Trump că idolul lor pur şi simplu este incompetent şi are un caracter detestabil. Măcar la un singur lucru se pare că preşedintele american se pricepe bine: polarizarea extremă a opiniei publice. Şi pe când sloganurile de campanie şi propaganda media vorbesc despre neomarxişti, antifa şi victoria în lupta cu pandemia, sunt puţine încercările de a analiza realizările reale ale administraţiei Trump. Am scris de multe ori despre Trump în aceşti 4 ani. Sper să fie ultimul post despre – în opinia mea – cel mai toxic personaj politic al ultimilor ani. S-o luăm cu începutul, promisiunile electorale din 2016:
America Mare. A scos SUA din Acordul de Mediu de la Paris, din tratatul anti-nuclear cu Iranul, din Organizaţia Mondială a Sănătăţii, din majoritatea tratatelor comerciale globale, din mai multe programe ale Naţiunilor Unite, din tratatul cu Rusia (URSS) care reglementa armele nucleare cu rază medie de acţiune. Slavă Domnului, nu a reuşit să pornească niciun război real, dar a pornit totuşi unul comercial cu China, a instituit taxe vamale împotriva aliaţilor şi/sau vecinilor din Canada, Mexic şi UE. A fost mai apropiat de Kim Jong-un şi de Putin decât de aliaţii tradiţionali din NATO. A închis ochii în faţa oricărui abuz câtă vreme statele vinovate au cumpărat arme americane, s-a poziţionat împotriva unor hotărâri ale Naţiunilor Unite, votate inclusiv de SUA, în conflictul dintre israelieni şi palestinieni. Planul de pace al lui ginerică Jared Kushner ar stârni hohote de râs dacă n-ar fi o sinistră dovadă de aroganţă, incompetenţă şi obtuzitate părtinitoare. Ce a pus în loc? Chiar, ce a pus în loc?
Zidul. A promis că va construi un zid de protecţie la frontieră şi Mexicul va plăti pentru el. A blocat toată administraţia americană timp de 35 de zile pentru a primi fonduri federale, căci ce putea fi mai important sau urgent decât Marele Zid? Până la urmă s-a apucat de treabă abia în 2019, cu bani deturnaţi de la apărare, iar majoritatea lucrărilor au fost de înlocuire a unor bariere preexistente. Deci, cum s-ar zice la noi, mai mult a vopsit gardul decât l-a construit. Majoritatea lucrărilor au fost executate probabil cu muncitori mexicani – se cheamă că a plătit Mexicul pentru gard?
Emigraţia. A oprit, fără discernământ, orice cale de intrare a străinilor în SUA. Nimic nu a fost prea mult pentru a descuraja emigranţii. Copii despărţiţi de părinţi şi ţinuţi în cuşti metalice, expaţi esenţiali pentru corporaţiile americane rămaşi fără vize, universităţi de prestigiu private de fondurile aduse de studenţii străini, fonduri guvernamentale tăiate, proceduri de obţinere a dreptului de şedere încetinite, bullying faţă de ţările din sud – şi lista abuzurilor poate continua la nesfârşit. O singură întrebare a rămas fără răspuns. Cum se face că în jur de 10 milioane de emigranţi ilegali reuşesc să muncească bine merci în companiile americane, să aibă copii care merg la şcoală, să mai vadă şi câte-un doctor din când în când, să închirieze case şi să cumpere maşini fără să deţină vreun act oficial american? Cum de nu s-a gândit nimeni că exact această incredibilă incompetenţă administrativă îngroaşă rândurile celor care iau cu asalt frontiera, în căutarea unui trai mai bun?
Infrastructura. Care infrastructură?
Reducerile de taxe. A tăiat taxele corporaţiilor de la un maxim de 35% la 21%, ceea ce înseamnă uriaşe sume de bani deturnate din buget direct în buzunarele celor mai bogaţi americani. Cei cu veniturile cele mai mici nu au obţinut niciun avantaj din reducerile de taxe. Beneficiile înregistrate de clasa medie se vor reduce treptat în anii ce vin în timp ce singurii beneficiari vor rămâne cei cu venituri foarte mari. Departe de a produce boom-ul economic promis, americanii s-au trezit cu cel mai mare deficit bugetar din istorie, într-o vreme în care economia a mers bine şi deficitul ar fi trebuit redus, nu crescut. Datoria publică mai mare va creşte nevoia de finanţare, ceea ce de regulă duce la aprecierea valorii dolarului, competitivitate mai mică a produselor americane la export şi, inevitabil, la creşterea deficitului comercial – motivul pentru care Trump a pornit războiul comercial cu China. Un fel de dat cu stângu-n dreptu’?
Job-urile în producţie. A promis reîntoarcerea locurilor de muncă în producţie şi s-a războit cu corporaţiile americane care produceau în afara graniţelor. Apoi a impus taxe vamale mari la importurile de materii prime, utilaje şi componente chinezeşti, multe necesare industriei locale, mărind costurile de producţie şi făcând alte produse americane necompetitive. În plus, administraţia haotică, războiul comercial şi lipsa de încredere au făcut ca investiţiile în industrie să nu vină şi numărul de locuri de muncă în producţie să scadă, de fapt, la cel mai mic nivel din istorie, asta încă înainte de covid.
ObamaCare. A promis un sistem de asigurări de sănătate mult mai bun decât cel implementat de predecesorul său. Legea propusă a fost însă atât de proastă încât nu a fost votată nici măcar de către toţi republicanii. A încercat, totuşi, să desfiinţeze Obamacare, chiar fără să aibă o alternativă, cu riscul de a lăsa milioane de americani fără asigurări de sănătate. A reuşit doar să afecteze parţial funcţionarea sistemului, chiar înainte de pandemie.
Pandemia. Întâi a zis că virusul o să dispară înainte să atingă 5000 de cazuri. Apoi că o să dispară odată cu vara şi vremea caldă. Că l-am putea distruge dac-am lua o gură de dezinfectant, că e o gripă, că viaţa poate continua nestingherită, că măştile n-au sens, că dr. Anthony Fauci e “idiot” şi un “dezastru” pentru răspunsul american. SUA are de departe cele mai multe infectări, cele mai multe decese, toate statisticile arată mai degrabă ca ale unei ţări din lumea a treia. Acum două zile a spus că victoria împotriva virusului e aproape finalizată, chiar în săptămâna în care, peste tot în lume, inclusiv în SUA, numărul de cazuri a explodat.
George Floyd. Un om este ucis prin sufocare, gâtuit în plină stradă, într-o ţară în care rata celor ucişi de poliţie este de 10 ori mai mare decât în orice alt stat civilizat. Şocantele imagini, postate pe internet, provoacă un imens val de proteste în toată America. Un strop de empatie din partea lui Trump şi un răspuns responsabil – cum te-ai fi aşteptat de la preşedintele tuturor americanilor – ar fi calmat, poate, situaţia. El decide, însă, să toarne gaz pe foc, asimilând milioanele de protestatari paşnici şi bine intenţionaţi celor câţiva huligani care ard, fură şi distrug. Îşi electrizează baza de suporteri, îi instigă împotriva celorlalţi. Alţi oameni sunt ucişi în confruntări violente între grupuri înarmate. Extrema dreaptă patrulează pe străzi cu mitralierele pe piept în timp ce poliţia urmăreşte scenele de violenţă de la distanţă – o imagine cum nu se poate mai potrivită despre măreţia SUA după patru ani de regim Trump.
Justiţia. A numit numeroşi judecători de orientare conservatoare, inclusiv trei la Curtea Supremă, stricând pentru mulţi ani de-acum înainte echilibrul de forţe din cel mai înalt for juridic american. Nu pentru democraţie sau pentru americanul de rând a făcut asta ci pur şi simplu pentru putere şi control. O mişcare ce s-ar putea dovedi crucială dacă, de exemplu, rezultatul alegerilor de marţi va fi foarte apropiat, ducând, din nou, la o decizie a Curţii Supreme, cum s-a întâmplat în 2000.
Ar mai rezista America – şi lumea în general – încă 4 ani cu Trump? Să sperăm că nu vom afla niciodată.
Un sondaj de opinie recent a relevat faptul că 85% dintre americani cred că mesajul public al preşedintelui Trump în legătură cu protestele antirasism ale ultimelor săptămâni este complet greşit sau în mare parte greşit.
Din mijlocul imensei sale parcele cultivate cu salată verde un fermier britanic se lamentează, într-un reportaj CNN, că nu ştie cum o s-o scoată la capăt anul ăsta. Restaurantele principalului său client, McDonalds, sunt închise de mai multe săptămâni şi, în plus, n-are cu cine să-şi strângă recolta. Din cauza epidemiei, doar câţiva dintre românii cu care lucrează în fiecare an s-au întors la fermă. Mai are nevoie de încă 50 de muncitori sezonieri şi habar n-are de unde să-i ia. E întrebat dacă a încercat să atragă britanici, acum că mulţi au devenit şomeri din cauza lockdown-ului. 
Întâi a fost ideea britanicilor cu imunitatea de turmă, care suna cam aşa: bătrânii şi cei bolnavi se ascund cât pot ei de bine vreo câteva luni, timp în care ceilalţi îşi continuă viaţa, iau virusul, cel puţin 60% fac boala, capătă imunitate care se extinde şi asupra celor din comunite care n-au făcut boala şi, într-un final, virusul capitulează. În tot timpul ăsta, pentru că toţi ceilalţi muncesc, economia îşi vede de treabă aproape nestingherită. Partea epidemiologică a teoriei este împrumutată de la imunitatea de turmă conferită de vaccinările în masă împotriva bolilor contagioase. Evident că susţinătorii teoriei sunt în general politicieni, nu doctori, şi nu ştiu dacă funcţionează sau nu. De exemplu, e clar că în zeci de mii de ani n-am devenit imuni la poliomielită decât după ce toată lumea a fost vaccinată. 
Probabil că la momentul ăsta nimeni nu mai crede că pandemia de coronavirus e o simplă “răceală”, deşi blogul unui onorabil profesor universitar american estimează că 30% dintre conaţionalii săi continuă să considere totul o isterie controlată de forţe oculte, menită să distrugă economia mondială. Pentru că aşa le-au spus Trump, Fox News şi propaganda ultra conservatoare susţinută de trolii ruşilor. Şi asta va costa foarte multe vieţi. Şi, pe lângă asta, foarte multe locuri de muncă. Pentru cine are ochi să vadă, nimic nu demonstrează mai bine faptul că propaganda ucide şi te face mai sărac.
APort 