Dacă nu găsiţi şi nu găsiţi gel de-ăla dezinfectant la farmacie puteţi folosi următoarea soluţie alternativă, având practic aceeaşi compoziţie, doar că mult mai practică: mergeţi la supermarket şi luaţi o sticlă de bourbon Jack Daniels, de-ăla învechit 12 ani. Ar merge şi cu Scotch Whisky, da-i păcat. Aşa… Turnaţi din sticlă într-un recipient mai mic, pe care să-l puteţi purta tot timpul cu voi. Când vă simţiţi în pericol de infectare turnaţi-vă un pic în palmă şi împrăştiaţi atent cantitatea pe întreaga suprafaţă a mâinilor, chiar şi pe faţă dacă e cazul. Spre deosebire de gelul dezinfectant de farmacie, după ce te dai cu bourbon poţi să-ţi lingi degetele, nu mai zic că poţi să te dezinfectezi, la nevoie, şi intern. Plus că la preţ pe cinzeacă e o variantă mult, mult mai ieftină decat prostia aia de gel, poate pentru că a fost fabricat in 1997.
Am avut de sărbătorit vineri lucruri mult mai importante decât Valentine’s Day, o chestie americănească implantată la noi pe când eram deja însurat de multişor, motiv pentru care nici nu m-a prins vreodată. Aşa că am vrut pur şi simplu să vedem un film bun, fără să ne batem capul prea mult cu faptul că “Marriage Story”, drama unei familii în plin proces de divorţ, este exact opusul siropului tradiţional, garnisit cu inimioare roz şi petale de trandafir. “The Irishman”, cealaltă opţiune, ar fi fost pur şi simplu prea lung după o săptămână challenging, ca să zic aşa. 
Dacă n-aţi citit nimic până acum de Michael Lewis vă recomand călduros “Flash Boys” (“Băieţii isteţi” în varianta românească), povestea reală a firmelor căpuşă de pe Wall Street care fac miliarde interpunându-se, fără ştirea clienţilor, în procesul de vânzare-cumpărare a acţiunilor. “The Fifth Risk“, ultima lui carte, e un omagiu adus serviciilor publice şi totodată un semnal de alarmă faţă de incredibila agresiune la care sunt supuse sub noua administraţie americană. N-aveam niciun fel de îndoială, înainte să citesc cartea asta, că Donald Trump e un personaj toxic pentru SUA şi pentru restul lumii. Şi totuşi, am fost şocat de cât de mare şi de profund pare să fie dezastrul.
M-am mutat înapoi în oraş, experienţă despre care mi-am propus să scriu separat deşi, cu fiecare zi care trece, simt cum se aşează praful pe subiect. Dacă mai întârzii câteva zile va rămâne definitiv îngropat între celelalte 63 de drafturi care n-au văzut lumina (virtuală) a tiparului şi probabil că nici nu o vor mai vedea vreodată.
APort 